» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Postul Mare 2014

Pr. Corneliu Berea, SVD

2. Episcopul martir Anton Durcovici şi exemplul vieţii

Cuvântul Scripturii

Din Evanghelia după sfântul Ioan (12,44-50): Atunci Isus a strigat şi a zis: "Cine crede în mine nu în mine crede, ci în acela care m-a trimis şi cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis. Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric. Dacă cineva aude cuvintele mele şi nu le păzeşte, eu nu-l judec, pentru că nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Cine mă respinge şi nu primeşte cuvintele mele îşi are judecătorul: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de pe urmă, pentru că nu am vorbit de la mine însumi, ci acela care m-a trimis, Tatăl, mi-a dat poruncă ce să vorbesc şi ce să spun. Şi ştiu că porunca lui este viaţă veşnică. Aşadar, ceea ce spun eu, aşa spun cum mi le-a spus Tatăl".

Cuvântul ep. Anton Durcovici

De la început şi până în ziua arestării mele, am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic şi am înlăturat din faptele şi cuvintele mele orice politică, având drept scop de a călăuzi clerul şi credincioşii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, îndemnându-i în credinţa lor religioasă. (Dintr-o declaraţie dată de el în timpul anchetelor)

Pentru ulterioare reflecţii

Mons. Anton Despinescu relatează: "Îl dureau nespus de mult trişările acestor seminarişti care manifestau o aşa de mare neseriozitate, lipsă de recunoştinţă faţă de formatorii lor, lipsă de maturizare în vocaţie după opt-zece ani de viaţă seminarială în care mijloacele spirituale de perfecţionare le-au stat din belşug la dispoziţie. L-am văzut, în cele trei zile, în genunchi, în ultima bancă din capelă, cufundat în rugăciune, cerând cu siguranţă lumina Duhului Sfânt pentru a şti cum să procedeze. Era ştiut de către cei din jurul său că rugăciunea o unea cu post, aşa cum prevede asceza creştină".

Acelaşi părinte îşi aminteşte: "Prima parte a acestui domeniu era logica. Cât se străduia profesorul Durcovici să ne însuşim temeinic acest obiect de importanţă covârşitoare! Avea o răbdare nemaipomenită cu fiecare. Nimănui, chiar şi celui mai greu de cap, nu-i spunea vreun cuvânt jignitor. Folosea expresiile: Fii mai atent! Mai încearcă o dată! Hai să spunem împreună! Acum e mult mai bine! Bravo! Sunt convins că dânsul considera fiecare oră de şcoală ca fiind şi un exerciţiu de asceză. Urmărindu-l, erai obligat să-l imiţi, fără să te îndemne prin cuvinte să parcurgi cursul respectiv cu pietate, în spirit de rugăciune. O spun cu mâna pe inimă că atitudinea rectiliniară a rectorului Durcovici, împărtăşită şi de ceilalţi părinţi profesori din Seminar, a însemnat pentru noi, seminariştii, foarte mult".

Studenţii teologi de la Iaşi i-au spus episcopului Anton Durcovici: "Noi înşine am avut ocazia să vă ascultăm fie la şcoală, fie la meditaţii şi în alte împrejurări, când ne-aţi turnat picătură cu picătură viaţa sfântă cu ştiinţa cea curată a Bisericii sfinte a lui Isus Cristos. (...) Am mai văzut din viaţa şi din multele gânduri ale Excelenţei voastre care este virtutea simplă şi curată plăcută lui Dumnezeu".

Detalii din biografia episcopului

1. Iată ce spune un fost seminarist al Monseniorului Durcovici: "Prin atitudinea sa binevoitoare şi încurajantă, întotdeauna, înainte de prima cunoştinţă, chiar şi când avea de a face cu copiii, îi acorda interlocutorului o cantitate de încredere anticipată, dar prudentă, pe care i-o retrăgea imediat ce constata că nu o merită. Celor care o meritau le păstra această încredere prudentă chiar ani de zile, şi au fost nu puţine cazuri când s-a dovedit că avea perfectă dreptate, deoarece anumiţi discipoli sau colaboratori şi-au arătat adevărata faţă abia după mulţi ani, greşind grav sau demascând involuntar carenţe de neiertat. Din acel moment, toată preţuirea acordată de Mons. Durcovici dispărea definitiv. Niciodată, în asemenea cazuri, nu a făcut rabat, nu a acceptat târguieli, promisiuni sau discuţii despre încă o şansă. Se poate spune, din exemplul vieţii sale, că până în clipa morţii nu s-a împăcat cu compromisul".

2. "La orele de curs era punctual la secundă, clar în expunere şi impresionant prin volumul cunoştinţelor. La fiecare oră, toţi elevii erau ascultaţi şi apreciaţi precis. La cursul superior ţinea prelegerile direct în limba latină şi pretindea răspunsurile la fel. La toate nivelurile, respectiv liceal sau universitar, impresiona cursanţii cu erudiţia sa, obligând astfel elevii să se străduiască din răsputeri să-l urmeze în pregătire. Desigur, unii reuşeau, dar alţii, mai puţin dotaţi intelectual, nu. O particularitate întâlnită numai la dânsul era aceea că, în cazul unui elev care se dovedea prea puţin dotat pentru învăţătură, neavând capacitate de asimilare, dacă acesta dădea dovadă de pioşenie, nu avea lipsuri în comportament, admitea situaţia şi conducea elevul spre a fi, an de an, promovat; totuşi, respecta corectitudinea, înscriind în foile matricole notele şi mediile reale".

3. "În camera sa de la Bucureşti, situată în palatul arhiepiscopal, la etajul doi, lângă parloar, nu avea cine ştie ce mobilier, dar avea foarte multe cărţi. Locuinţa aceasta, compusă din două încăperi înguste, era ticsită de teancuri de cărţi, câte cinci-şase suprapuse, pe masă, pe scaune, pe jos, pretutindeni. Cei chemaţi uneori să le mai aranjeze trebuiau să calce cu mare grijă, să nu strice teancurile deoarece aveau rostul lor, să nu deplaseze semnele dintre pagini etc. Cărţile erau în diferite limbi. În una dintre încăperi era un pat simplu, la fel ca acelea din dormitoarele seminariştilor, o masă cu un scaun şi un dulap cu două uşi, din placaj".

4. "Monseniorul Durcovici era un preot foarte învăţat, la curent cu tot ce apărea în domeniul publicaţiilor teologice. Cu toate acestea, marea sa modestie, contopită cu stăpânirea de sine, îl reţinea de a nu se lăsa antrenat în dispute sau expuneri verbale zilnice pe teme teologice, filozofice, în timpul plimbărilor colective între preoţi, pe aleile de la Timişu de Jos. Spre deosebire de arhiepiscopul Cisar, care agrea şi chiar încuraja asemenea convorbiri, Monseniorul rector nu intervenea niciodată. Citea enorm întrucât stăpânea la perfecţie limbile română, germană, latină, franceză, italiană şi chiar maghiară. Când era la Bucureşti, cu toate multele obligaţii pe care i le impuneau misiunile sale, era prezent de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, între orele 16 şi 18, în confesionalul rezervat lui în catedrală, cel din apropierea statuii sfântului Anton de Padova".

5. Un fost seminarist: "Se cuvine să remarc veneraţia deosebită a Mons. Durcovici faţă de mama sa, Maria Durcovici, care locuia la subsolul palatului arhiepiscopal, într-o cămăruţă, având un singur geam cu vederea spre Colegiul «Sfântul Sava». Era foarte înaintată în vârstă şi suferindă, astfel că nu se putea deplasa. Îşi petrecea toată ziua citind sau privind pe fereastră, aşezată într-un jilţ vechi. Era foarte liniştită, blândă şi deosebit de tăcută. Semăna cu fiul său, vorbind întotdeauna pe un ton scăzut. Se pare că nu reuşise să înveţe fluent limba română, deoarece, în conversaţiile sale cu maicile care o îngrijeau şi cu fiul său, folosea limba germană. Înţelegea însă tot ce se vorbea româneşte, astfel că, la vizitele lunare pe care i le făceau grupurile de surori terţiare, însoţite de Mons. Durcovici, spiritualul lor încă din 1926, se bucura nespus, lua parte la conversaţie, râdea şi răspundea cu veselie. Faţă de mama sa, Monseniorul avea o afecţiune filială şi o duioşie care îi impresiona pe toţi cei care aveau fericirea să fie de faţă. De fapt, aceasta trebuie să fi fost faţa sa intimă, sinceră şi neconstrânsă de griji, obligaţii sau convenienţe. Era, nici mai mult, nici mai puţin, fiul în faţa mamei sale".

6. "Când doamna Maria Durcovici a decedat, într-o zi rece, dar senină de toamnă, s-a stins definitiv şi această faţetă a fiului său. Ceremonia de înmormântare s-a oficiat la cimitirul Bellu-Catolic, de faţă fiind preotul celebrant, respectiv părintele Ioan Baltheiser, ministranţii, Mons. Durcovici şi surorile din ordinul franciscan terţiar. De la venirea la cimitir şi până la terminarea slujbei, Monseniorul nu a schimbat cu nimeni nici un cuvânt, a stat tot timpul cu capul descoperit, la capătul gropii, rugându-se. La sfârşit, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama că asistenţa se retrăgea spre ieşire, că se însera şi că se făcea din ce în ce mai frig, Mons. Durcovici a rămas nemişcat, descoperit, singur în cimitir, nu se ştie până când, deoarece unii care mai rămăseseră nu îndrăzneau să-i tulbure durerea. De câte ori venea la Bucureşti, Mons. episcop trecea şi pe la cimitir. Chiar şi în ziua în care a fost arestat, el fusese la mormântul mamei sale ca să se roage".

7. Preotul Francisc Augustin, paroh de Târgovişte, remarca faptul că este "un superior bun şi drept, un sfătuitor înţelept, un înţelegător al nevoilor noastre, iar în viitor veţi rămâne mereu pentru fiecare dintre noi exemplul viu al preotului desăvârşit".