» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Marţi, 24 decembrie

Tema 19: Ultimele luni şi moartea martirică

În cele 18 teme pe care le-am prezentat până acum, am căutat să-l urmărim pas cu pas pe Anton Durcovici în locurile unde s-a format şi a activat în diferite misiuni. Ajunşi în temniţele unde a fost arestat, ne dăm seama că accesul ne este oarecum stopat şi ne este greu să reperăm ceea ce a trăit în spatele gratiilor. Datorită eforturilor depuse de cercetătorul istoric Dănuţ Doboş şi mărturiilor culese de la unii dintre aceia cu care episcopul Anton Durcovici a împărţit "binecuvântările închisorii", putem reconstitui traseul pe care l-a urmat între 26 iunie 1949, când a fost arestat şi 10 decembrie 1951, când a murit. În absenţa dosarului penitenciar "Anton Durcovici", avem puţine elemente care să ne ajute să reconstituim anii captivităţii sale în închisorile comuniste, întrucât intenţia Securităţii a fost aceea de a păstra o tăinuire totală privind persoana episcopului de Iaşi. Mai mult, pe parcursul întregii detenţii episcopul Durcovici a fost permanent la dispoziţia Direcţiei Generale a Securităţii Statului.

Cel mai probabil, în perioada 26 iunie 1949 - iunie 1950, episcopul Durcovici a fost în arestul central al Ministerului de Interne din Bucureşti, unde, între 29 martie - 18 mai 1950, a fost anchetat oficial de ofiţerii însărcinaţi cu acest caz. În perioada iunie 1950 - 17 septembrie 1951, episcopul Durcovici a fost încarcerat la penitenciarul Jilava, de lângă Bucureşti, de unde o echipă de ofiţeri din Biroul IV al centralei Securităţii l-a preluat şi l-a transportat la penitenciarul de la Sighet (numele de cod "Dunărea"). În ordinul de preluare se specifica: "Mijloacele de transport trebuie alese, ţinând seama de faptul că transportul lor la locul respectiv trebuie făcut în condiţiuni cât se poate de discrete". La data transferării la Sighet, "reţinutului" A. Durcovici i-a fost întocmit, alături de formele necesare de transfer, şi un dosar "tip U.M." (Unitate de Muncă). Potrivit ordinului Direcţiei Generale a Securităţii Statului, din 7 septembrie 1951, Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului Sighet, urma să-l încarcereze pe episcopul Durcovici într-o celulă comună, probabil alături de alţi trei reţinuţi care îl însoţiseră de la Jilava la Sighet.

Întrucât nu avem nici un indiciu care să demonstreze contrariul, presupunem că episcopului Durcovici nu i s-au găsit motive pentru a fi trimis în justiţie, iar faptul că a fost încadrat în C.M. (Colonie de Muncă) şi nu eliberat, semnifică faptul că regimul îl considera un "element periculos" pentru societate.

Cât priveşte moartea episcopului Anton Durcovici, Direcţia Generală a Securităţi Statului consemna, în decembrie: "Durcovici Anton a decedat în luna decembrie 1951, la Dunărea. Dosarul său trebuie predat la A.S. (Arhiva Securităţii, n.n.). B. 3 (Biroul 3 din Direcţia Generală a Securităţii Statului, n.n.) a semnalat la Cabinet că a decedat".

În lucrarea părintelui Florian Müller găsim câteva mărturii, ale unor preoţi, privind ultimele clipe din viaţa episcopului martir. Cea mai importantă mărturie îi aparţine părintelui Rafael Friedrich, care susţine că episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951, după ce primise de la el dezlegarea in articulo mortis. Mărturia este confirmată şi de episcopul Ioan Ploscaru, dar şi de alte mărturii ulterioare. Preotul Leopold Nestmann, care a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael, declara: "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Friedrich. Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich). A vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!) După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să cureţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina".

În anul 1956, într-un raport secret trimis papei Pius al XII-lea, episcopul Ioan Duma scria următoarele: "La 9 decembrie 1951, a murit în închisoarea de la Sighet, Excelenţa sa Rev. Mons. Anton Durcovici, episcop romano-catolic de Iaşi, născut la 17 mai 1888. Ultimele sale cuvinte au fost: Morior fame. Orate pro bona mea morte et pro perseverantia finali. A fost îngropat numai în cămaşă şi chiloţi şi aruncat, fără sicriu, într-o groapă din cimitirul de la Sighet. Aşa au făcut şi cu alţi episcopi de-ai noştri, martiri, morţi la Sighet". Mărturia episcopului Ioan Duma este extrem de importantă şi plină de semnificaţii, fiind prima informaţie trimisă Sfântului Scaun despre moartea episcopului Durcovici.

Căutând actele oficiale ale stării de sănătate şi de moarte, menţionăm faptul că decesul episcopului Durcovici a fost consemnat în Registrul de Stare Civilă, Morţi, al Primăriei Sighet abia în anul 1963, în cadrul unei operaţiuni care viza toate persoanele care decedaseră în închisorile comuniste în perioada 1948-1963. Nici la acea dată şi nici ulterior nu a fost făcută public de către autorităţile româneşti fişa medicală, precum şi dosarul penitenciar al episcopului Durcovici, astfel că nu pot fi cunoscute împrejurările reale în care acesta a decedat. Având deja sănătatea slăbită, episcopul Durcovici a fost dus la Sighet cu intenţia clară a Securităţii de a-i provoca moartea prin înfometare, frig şi lipsa de asistenţă sanitară.

În final, facem precizarea că, în mod paradoxal, locul în care a fost depus trupul neînsufleţit al episcopului Anton Durcovici, alături de alte 50 de personalităţi româneşti decedate la Sighet, continuă să fie unul dintre cele mai păzite secrete din istoria României contemporane. Cercetările făcute de trimişii Episcopiei de Iaşi în anii 1996 şi 1997, privind depistarea oricărei informaţii despre locul exact al mormântului de la Sighet, în baza arhivelor fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor şi a fostei Securităţi, s-au finalizat fără niciun rezultat concret.

În loc de concluzie: Drumul spre beatificare

După moartea episcopului martir Durcovici, mulţi ani nu s-a vorbit decât în secret despre cele petrecute în închisorile comuniste. Doar unii dintre aceia care au fost martori ai suferinţelor sale au mai şoptit câte ceva, afirmând mărturia de credinţă şi eroismul fostului vlădică de Iaşi.

Abia după trei decenii de la cele petrecute în decembrie 1951, un grup de preoţi care activau în Germania, foşti studenţi ai rectorului Anton Durcovici, a început să se preocupe de o biografie dedicată episcopului martir. Mărturiile şi documentele adunate de ei au fost prezentate Comisiei pentru Cauzele Sfinţilor din cadrul Arhiepiscopiei de Viena. În anul 1992, Mons. Florian Müller a publicat o primă biografie a "Dr. Anton Durcovici - un martir al timpurilor noastre".

În anul 1995, la Iaşi, demarează proiectul diecezan de cercetare a vieţii episcopului Anton Durcovici, la 25 octombrie fiind numit primul postulator: pr. Alois Fechet. La finele anului 1996, Preasfinţitul Petru Gherghel înaintează Sfântului Scaun cererea de începere a fazei diecezane de beatificare a episcopului martir, permisiune primită în ziua de 28 ianuarie 1997. Două luni mai târziu, la 25 martie, are loc la Iaşi sesiunea de deschidere a procesului diecezan. După o muncă asiduă de cercetare, în ziua de 11 iunie 1999, la sediul Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, a avut loc închiderea procesului diecezan şi trimiterea dosarului către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor de la Sfântul Scaun. Cu această ocazie, la 11 septembrie 1999, a fost numit postulatorul pentru faza romană în persoana pr. Anton Lucaci. După zece ani, la 7 august 2009, Preasfinţitul Petru Gherghel a desemnat un nou postulator pentru faza romană: pr. Isidor Iacovici. După analiza situaţiei dosarului, la 17 noiembrie 2009, postulatorul cere congregaţiei numirea unui relator şi începerea fazei romane.

În ziua de 8 februarie 2010, a demarat faza romană a procesului de beatificare, prin ruperea sigiliului de pe documentele procesului diecezan. După aproape un an de analiză, la 21 ianuarie 2011, a fost numit relatorul acestei cauze de beatificare în persoana pr. Zdzislaw Kijas. La 25 iunie 2012, Preasfinţitul Petru Gherghel şi postulatorul cardinalului Angelo Amato, preşedintele Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, documentul numit Positio. Anul acesta, la 28 februarie, s-a întrunit congresul teologilor consultanţi, în care s-au discutat rezultatele analizei făcute asupra Positio şi toţi cei nouă teologi au dat votul afirmativ argumentării martiriului. Comentariile scrise de teologi, împreună cu procesul verbal al congresului au fost culese şi tipărite în vederea analizei de către cardinali şi episcopi. La începutul lunii iulie 2013, câte un exemplar din Positio şi noua broşură numită Relatio et Vota au fost trimise Comisiei Cardinalilor şi Episcopilor. La 6 iulie, congregaţia l-a numit ponente pe Mons. Anton Stankiewicz, având rolul de a prezenta şi apăra cauza de beatificare a episcopului martir Anton Durcovici la sesiunea ordinară a cardinalilor.

La 15 octombrie 2013, la Vatican, a avut loc sesiunea cu părinţii cardinali şi episcopi, membri ai Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor şi, în unanimitate, părerea asupra martiriului şi virtuţilor episcopului Anton Durcovici a fost pozitivă. În urma acestui vot, în ultima zi a lunii brumărel 2013, Sfântul Părinte papa Francisc autorizează Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul prin care se recunoaşte "martiriul slujitorului lui Dumnezeu, Anton Durcovici". Urmează să se stabilească data când va avea loc, la Iaşi, proclamarea oficială ca fericit a episcopului martir Anton Durcovici.

» înapoi la cuprins «