» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Luni, 23 decembrie

Tema 18: Arestarea şi anchetele Securităţii

Am încheiat tema anterioară menţionând că, în calitatea de administrator apostolic pentru Arhidieceza de Bucureşti, episcopul Durcovici a efectuat, în luna iunie 1949, câteva vizite canonice pentru conferirea sacramentului Mirului. Au fost celebrări la: Turnu-Severin (12 iunie), Craiova (13 iunie), Târgu Jiu (14 iunie), Râmnicu Vâlcea (16 iunie), Slatina (17 iunie), Piteşti (18 iunie) şi Câmpulung Muscel (19 iunie). La fel trebuia să facă în ziua de duminică, 26 iunie 1949, când era programat Mirul în Parohia Popeşti-Leordeni.

Episcopul Durcovici a înnoptat în palatul episcopal din Bucureşti, voind să meargă dimineaţa cu maşina. La ora 7.00 a venit şoferul şi i a comunicat că palatul este înconjurat de oamenii Securităţii, iar maşina nu avea voie să părăsească curtea episcopiei. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la palatul episcopal şi l-a rugat pe episcopul Durcovici să meargă şi să administreze taina sfântului Mir, pentru că în biserică aşteptau 650 de copii şi tineri. Episcopul a hotărât să meargă, deşi era un pericol mare, luând cu sine pe părintele profesor Rafael Friedrich. Au ieşit din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau adunaţi deja numeroşi oameni pentru Liturghie, s au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă cimitirele "Bellu". De acolo trebuiau să meargă peste doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp liber, a venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti asupra lor şi l au forţat pe episcopul Durcovici să urce.

Planul arestării episcopului Durcovici fusese elaborat cu multe luni înainte, în contextul persecuţiei anticatolice declanşate de guvernul comunist în august 1948. Un prim plan este consemnat la 16 decembrie 1948, când Securitatea ieşeană a cerut centralei Securităţii din Bucureşti să se treacă la "măsuri hotărâte împotriva lui Durcovici şi a preoţilor catolici din Moldova". O altă propunere a fost făcută, la 11 ianuarie 1949, de directorul regionalei Iaşi a Securităţii Poporului. După mai multe încercări de arestare eşuate, Securitatea a reuşit să finalizeze acest plan abia la 26 iunie 1949.

Sunt demne de spicuit câteva fragmente din documente care atestă momentul arestării episcopului Anton Durcovici. Prima mărturie este o declaraţie a preotului Rafael Friedrich, dată în închisoare, la 28 ianuarie 1950: "În ziua de 24 iunie, m-a rugat (episcopul Durcovici, n.n.) să mă păstrez liber de funcţii parohiale duminicale, pentru duminica 26 iunie, ca să pot merge cu el în satul Popeşti-Leordeni (Ilfov), unde dânsul trebuia să dea taina sfântului Mir şi avea nevoie de mine, aceste funcţii religioase fiind mai ample şi cerând un număr mai mare de preoţi ajutori. Pe acest drum, spre Popeşti-Leordeni, am fost ridicat cu Excelenţa sa, în ziua de 26 iunie 1949". A doua mărturie reprezintă o notă control a Securităţii: "A fost arestat (preotul Rafael Friedrich, n.n.) împreună cu episcopul romano-catolic de Iaşi, Anton Durcovici, în timp ce mergeau să oficieze o slujbă la biserica din comuna Popeşti-Leordeni. Friedrich Rafael a fost luat de episcopul Durcovici să-i ajute la oficierea slujbei din comuna menţionată mai sus, Durcovici fiind superiorul său".

Pe lângă aceste mărturii, există şi o variantă aparţinând Securităţii, într-un document din 8 iulie 1955: Friedrich Rafael "a fost găsit într-o maşină, în drum spre Popeşti-Leordeni, împreună cu Durcovici Anton, fost episcop romano-catolic de Iaşi, în prezent decedat, care era urmărit de către organele M.A.I. pentru activitate de spionaj". Din aceleaşi documente reiese că arestarea episcopului Anton Durcovici, efectuată la doar câteva zile după cea a lui Marton Aron, a fost pregătită de Securitate pe durata a circa zece luni. Ordinul de arestare a fost dat de centrala Securităţii din Bucureşti, fără mandat de la Parchetul Militar, la începutul lunii iunie 1949, în momentul în care episcopul Durcovici şi-a anunţat oficial vizitele canonice în Decanatul de Craiova. Cum s-a menţionat şi cu alte ocazii, Securitatea nu reuşea să-l aresteze pe episcopul Durcovici în Moldova, căci era mereu în mijlocul mulţimii credincioşilor. În aceste condiţii, cazul "Durcovici" a fost declarat un "obiectiv naţional", de care se ocupau ofiţerii superiori din centrala Securităţii din Bucureşti. Până ziua arestării, aceşti ofiţeri au căutat să strângă probe prin care să-l poată deferi justiţiei militare comuniste. În cazul vizitelor canonice din Oltenia, supravegherea episcopului a căpătat aspecte ciudate, cel puţin prin numărul de ofiţeri şi informatori implicaţi, dar şi prin logistica folosită. Toate deplasările episcopului, predicile şi cuvântările sale, întâlnirile cu credincioşii..., totul a fost consemnat în amănunt de Securitate. Aceştia raportau până şi discuţii din timpul meselor, plimbările în grădinile parohiale şi cunoşteau chiar replicile dintre colaboratorii episcopului şi vânzătorii de bilete din gări.

La nivelul cercetărilor actuale în arhivele Securităţii, putem spune că episcopul Durcovici a fost supus unei stricte supravegheri imediat după numirea sa ca episcop de Iaşi, în octombrie 1947, cu intenţia de a fi strânse probe compromiţătoare care să justifice arestarea. După un an, la 8 noiembrie 1948, dosarul "Durcovici" a fost trimis centralei din Bucureşti, iar din studierea acestuia urma "să se tragă concluzia despre necesitatea internării în lagăr a episcopului Durcovici". Informaţiile pe care le-am cules din aceste documente trebuie corelate cu alte surse pentru că "adevărul" Securităţii nu poate fi acceptat astăzi decât cu rezerve. Portretul moral pe care îl schiţează Securitatea este un amalgam de diversiune, combinată cu amatorism profesional. Astfel, episcopul Durcovici, care nu figura, înainte de octombrie 1947, în evidenţele siguranţei comuniste, era o persoană necunoscută pentru urmăritorii săi.

Studiind "motivaţiile" arestării episcopului Durcovici, putem conchide că încarcerarea sa a fost un abuz tipic securiştilor, efectuat de poliţia politică română cu acordul Ministerului Cultelor. Una dintre acuzaţii era că episcopul Durcovici a susţinut gărzile parohiale care s-au organizat în unele sate catolice din Moldova, considerate manifestări anticomuniste. Evenimentul a cântărit greu în ancheta Securităţii, dar nu a fost unicul motiv care a stat la baza arestării episcopului de Iaşi. Menţionăm faptul că arestarea episcopului Durcovici, la 26 iunie 1949, a fost precedată de arestarea unor preoţi din Dieceza de Iaşi: Anton Trifaş (20 august 1948), Iosif Petrişor (februarie 1949), Petru Martinescu (iunie 1948), Anton Dămoc (martie 1949), Petru Dâncă (martie 1949), Anton Bişoc (4 iunie 1949), Gheorghe Patraşcu (iunie 1949), Carol Susan (10 iunie 1949) şi Andrei Gherguţ (16 iunie 1949). De asemenea, după arestarea episcopului au fost arestaţi şi alţi preoţi catolici: Petru Bogleş (octombrie 1949), Ioan Butnaru (octombrie 1949), Gheorghe Coceanga-Sascău (octombrie 1949), Vilhelm Klain (octombrie 1949), Dumitru Lucaciu (28 iunie 1949), Dumitru Sandu Matei (august 1950) şi Dominic Niculăeş (februarie 1950).

Episcopul Anton Durcovici nu a avut ocazia de a cunoaşte adevăratele acuzaţii care i-au fost aduse de persecutorii săi, cu atât mai mult cu cât în cazul său nu s-a ajuns la un proces penal. La nivelul cercetărilor actuale, nu putem decât presupune motivele care au stat la baza deciziei regimului comunist de a renunţa la un proces penal în cazul "Durcovici". Aceste motive ar putea fi: lipsa probelor, amânarea pe o perioadă nedeterminată a procesului, dorinţa regimului comunist de a evita reacţii interne în rândul maselor de credincioşi catolici etc. A fost aleasă varianta izolării episcopului Durcovici şi închiderii sale, în secret, la Penitenciarul din Sighet, alături de alte câteva zeci de personalităţi politice, militare şi ecleziastice ale României.

Graţie cercetătorului Dănuţ Doboş, putem afla că, în timpul perioadei cât a fost în arestul Ministerului de Interne, episcopul Durcovici nu a fost la curent cu documentele din dosarul său penal. A intuit însă o parte dintre acuzaţiile anchetatorilor şi a relatat în scris adevărul despre cele 14 luni cât s-a aflat în fruntea Diecezei de Iaşi. Astfel, în cazul gărzilor parohiale, înfiinţate de săteni în unele sate catolice, episcopul Durcovici a făcut apel la prudenţă, calm şi manifestaţii paşnice. La dosarul "Anton Durcovici", întocmit de Securitate, se află şi câteva copii ale documentului privind consfinţirea Diecezei de Iaşi la Inima Neprihănită a Mariei. După evenimentele din Transilvania, unde Biserica Greco-Catolică a fost practic lichidată, episcopul Durcovici a emis o circulară către credincioşii catolici din Dieceza de Iaşi, al cărei scop era "statornicia" în credinţa catolică a acestora. O culpă pentru Biserica Catolică a fost şi opera de caritate înfăptuită de aceasta în anii de după Cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv prin intermediul Ajutorului Catolic. Episcopul Durcovici s-a implicat personal în organizarea acestui tip de caritate creştină, atât de eficientă în anii de secetă de după război, şi care a fost adresată populaţiei din Moldova, fără deosebire de credinţa religioasă. În consonanţă cu ceilalţi episcopi catolici din România, episcopul Durcovici a apreciat corect şi statutul personalului ecleziastic după naţionalizarea şcolilor catolice, efectuată în august 1948. De asemenea, în eventualitatea declarării drept ilegale a Bisericii Catolice din România, el le-a acordat preoţilor din Dieceza de Iaşi dreptul de a se folosi de "facultăţi extraordinare". Scopul acestora era de a asigura continuitatea funcţionării Bisericii Catolice în condiţii de ilegalitate. Episcopul Durcovici a trebuit să se apere de acuzaţia principală care i-a fost adusă, aceea de anticomunism. Aspectul este capital în înţelegerea gândirii politice a episcopului martir. Astfel, trebuie arătat faptul că episcopul a fost tot timpul conştient de realitatea că activităţile sale în perioada 1948-1949, în special renunţarea la salariul bugetar, vizitele canonice, dispoziţiile relative la folosirea limbilor materne în cântările bisericeşti şi altele, puteau fi interpretate ca fiind în dezacord cu regimul comunist. Dar aceste lucruri erau conforme libertăţilor religioase pe care regimul comunist le garanta prin Constituţia republicană din februarie 1948, precum şi prin noua lege a cultelor, din august 1948. Nu i se pot imputa episcopului Durcovici circulare sau dispoziţii cu conţinut anticomunist, aşa cum au sugerat anchetatorii săi. Toate directivele sale în privinţa ideologiei comuniste erau bazate pe principiile de morală creştină şi au fost elaborate ca o consecinţă a pericolului pe care partidul comunist îl reprezenta pentru libertatea religioasă a fiecărui catolic în parte. Problema era înţeleasă la acea dată atât de preoţii şi credincioşii catolici, iar în bună măsură şi de anchetatorii săi. Episcopul Durcovici nu a putut acţiona altfel decât în maniera în care a făcut-o, deoarece ideile sale respectau principiile generale de doctrină catolică. În acest sens, episcopul Durcovici nu putea fi de acord cu "lupta de clasă", instaurată în România după martie 1945, şi care se reducea, de fapt, la distrugerea unor clase sociale întregi, şi nici cu reformele comuniste privind învăţământul, agricultura, industria, şi care se reduceau la naţionalizări, confiscări şi, implicit, la anularea dreptului de proprietate.

După cum reiese din declaraţiile date în arestul Securităţii, aceasta a fost linia de conduită a episcopului Anton Durcovici în anii episcopatului său, o conduită unde compromisul, cu morala creştină şi credinţa catolică, nu-şi avea locul. A fost omul şi episcopul providenţial pentru această perioadă de persecuţii când, mai mult ca niciodată, era nevoie de sacrificii pentru salvarea a ceea ce lui îi plăcea atât de mult să spună: darul credinţei catolice. Despre acest martiriu vom trata în tema următoare.

» înapoi la cuprins «