» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Sâmbătă, 21 decembrie

Tema 17: Activitatea pastorală în Dieceza de Iaşi

Am avut ocazia de a ne aminti în ultimele două teme despre nominalizarea, numirea, consacrarea şi înscăunarea Mons. Anton Durcovici ca episcop de Iaşi. În acest mic studiu vom căuta să evidenţiem doar câteva din acţiunile pastorale pe care le-a desfăşurat în Dieceza de Iaşi, dar şi faptul că episcopul Durcovici a fost nevoit să administreze câteva luni şi Arhiepiscopia de Bucureşti. Mai mult, în luna august 1948, după retragerea arhiepiscopului Alexandru Cisar, episcopul de Iaşi a devenit autoritatea cea mai respectată a Bisericii Catolice din România. În calitatea sa de administrator apostolic al Arhiepiscopiei de Bucureşti, a convocat şi condus conferinţele episcopale din acea perioadă.

Contextul în care şi-a început, la 14 aprilie 1948, activitatea pastorală la Iaşi a fost extrem de dificil, iar episcopul însuşi era convins că trebuia să se sacrifice pentru a birui toate dificultăţile. Noul păstor a început îndată munca şi chiar în ziua înscăunării a trimis o circulară clerului şi credincioşilor. Prin aceasta recomandă clerul, seminariştii şi credincioşii lui Cristos din tabernacolul tuturor bisericilor diecezei, Maicii Domnului, Maria, şi sfântului Iosif, patronul diecezei. Circulara se termină cu apelul către popor şi cler ca să-l sprijine în misiunea sa de păstor.

După înscăunare, episcopul Durcovici a mers din parohie în parohie, consacrându-le Neprihănitei Inimi a Mariei. Aşa cum ne-au transmis contemporanii, poporul credincios l-a primit pe episcop ca pe un sol al lui Dumnezeu. Unii mergeau cu dânsul de la o parohie la alta, căci persoana sa spiritualizată, ascetică, fascina poporul. Pe parcursul a două luni, în perioada 6 iunie - 12 septembrie 1948, episcopul de Iaşi a vizitat şi administrat taina sfântului Mir în comunităţile: Galaţi, Butea, Fărcăşeni, Răchiteni, Adjudeni, Buruieneşti, Oţeleni, Tămăşeni, Sagna, Roman, Hălăuceşti, Zăpodia, Barticeşti, Gherăeşti, Iugani, Săbăoani, Pildeşti, Cotnari, Bălţaţi, Răducăneni, Adămeşti şi Huşi. În cursul lunii septembrie 1948, episcopul Durcovici a efectuat vizite canonice şi în alte sate catolice, precum Grigoreni, Lespezi, Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Cleja, Faraoani, iar în luna octombrie a aceluiaşi an, a vizitat comunităţile Târgu Trotuş, Oneşti, Slănic Moldova, Dărmăneşti şi Palanca.

Acesta era păstorul trimis de Dumnezeu ca să conducă turma prin timpurile grele ale prigoanei. Securitatea a fost alarmată, dar i-a fost frică să acţioneze căci se temea de popor. Ajuns acasă, la Iaşi, episcopul Durcovici a fost chemat la Securitate. A refuzat să meargă, dar în ziua următoare a venit un ofiţer de securitate în palatul episcopal ca să-l aresteze. Episcopul l-a impresionat atât de mult, încât acesta a plecat fără să-i facă nimic. Aşa cum putem citi în documentele de arhivă, ofiţerii de Securitate încercau să surprindă până şi cea mai mică conotaţie politică în cuvintele pe care le rostea episcopul Durcovici în timpul vizitelor sale canonice sau la predicile din cadrul Liturghiilor. Corespondenţa şi circularele episcopului erau atent supravegheate pentru a putea fi depistate informaţiile cu caracter "antidemocratic". Cu înţelepciunea şi cu prudenţa care îl caracterizau, episcopul de Iaşi nu oferea Securităţii oportunitatea de a-l acuza de ceva care ar fi încălcat în mod flagrant legile statului, prin urmare, au încercat să recruteze informatori din rândul preoţilor catolici, dar nu au reuşit: "Pătrunderile informative în rândurile catolice reprezintă cea mai spinoasă problemă. (...) Se caută a se extinde reţeaua informativă, pătrunzându-se cât mai adânc în rândul elementelor clericale, pentru a se putea cunoaşte la timp acţiunile de subminare a regimului".

Episcopul de Iaşi era urmărit pas cu pas şi se căuta ocazia propice pentru a-l aresta. Este remarcabil efortul episcopului Durcovici de a reorganiza viaţa bisericească în Dieceza de Iaşi, în condiţiile unei presiuni continue din partea guvernului şi poliţiei comuniste. În cele mai dificile momente, precum în cazul arestărilor de preoţi şi a evenimentelor dramatice de la Fundu Răcăciuni, Faraoani, Prăjeşti, Oţeleni, Bârgăuani şi Butea, din martie 1949, episcopul a impus măsurile cele mai urgente şi potrivite. Scopul lor era de a îndruma preoţii şi sătenii pentru respectarea liniştii şi păcii, pe de o parte, şi de a nu provoca autorităţile comuniste, pe de altă parte. Intuind strategia provocărilor comuniste, episcopul Durcovici s-a deplasat permanent în comunităţile catolice pentru a linişti spiritele şi a-i încuraja pe credincioşi, dar şi pentru a se informa la faţa locului asupra evenimentelor.

Cum am precizat deja, la dificultăţile majore ale Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a trebuit să le preia şi pe cele ale Arhidiecezei de Bucureşti, supunându-se fizic şi psihic la eforturi supraomeneşti. Va fi obligat constant să se dedice problemelor raportului cu statul comunist şi încălcării libertăţilor religioase de către acesta, probleme care s-au agravat în vara anului 1948. Ne referim în special la denunţarea unilaterală a Concordatului de către regimul comunist din 18 iulie 1948, precum şi la decretele 175, 176 şi 177 din august 1948, privind reforma comunistă a învăţământului şi regimul cultelor în noile realităţi ale României comuniste. În evaluarea cât mai exactă a consecinţelor acestor acţiuni antireligioase, episcopul Durcovici a cerut un raport confidenţial avocatului bucureştean Anton Vladimir Frollo, care scria că prin actele sale duşmănoase, guvernul comunist îşi declarase deschis ostilităţile faţă de Biserica Romano-Catolică.

Pe fondul acestei ostilităţi generale faţă de Biserica Catolică şi faţă de monahism, autorităţile comuniste aveau o viziune extrem de critică faţă de ordinele şi congregaţiile romano-catolice. În anii 1948-1951 abundă comentariile defavorabile ale regimului la adresa Bisericii Catolice. Iată unul dintre ele: "Catolicii sunt ofensivi, permanent preocupaţi să fie la înălţimea stadiului de evoluţie a lumii, pe care urmăresc să o domine... Au deschis de secole şcoli de tot felul pentru tot tineretul, au primit în şcoli şi tineret de alte confesiuni, conştienţi că acesta va sfârşi prin a crede în superioritatea socialismului, chiar dacă nu treceau formal la catolicism. Ortodocşii nu au puterea şi nici pregătirea de a mânui cunoştinţele în scopuri mari de natură politică. Catolicii din contră, posedă o tehnică psihologică a insinuării, a persistenţei, a intrigilor şi a făţărniciei, puse toate în slujba Bisericii lor cu pretenţie de dominaţie universală... Şi unii şi alţii sunt îmbibaţi cu idei şi sentimente reacţionare. Dar ortodocşii sunt în urmă ca organizare, în timp ce catolicii sunt azi o armată disciplinată şi în întregime la ordinele Vaticanului aservit imperialismului... Aşa că ortodocşii sunt o forţă internă, pe care statul o poate cuprinde în întregime, o poate studia şi controla, în timp ce catolicii sunt un instrument organizat, fanatic, mânuit de peste graniţe. Prin aceasta ei pot organiza speranţele întregii reacţiuni române, speranţe puse în ciocnirea dintre cele două lagăre mondiale".

După ce la 3 septembrie 1948, apare în Monitorul Oficial decretul prin care este depus episcopul Ioan Suciu, la 18 septembrie sunt depuşi ceilalţi episcopi: Valeriu Traian Frenţiu de Oradea; Alexandru Rusu de la Baia-Mare; Ioan Bălan de la Lugoj. Rămân în funcţie numi Iuliu Hossu de la Cluj şi Vasile Aftenie de la Bucureşti (era vicar general). Guvernul spera că aceştia vor fi mai concesivi. Au urmat, treptat, treptat şi cei romano-catolici. Persecuţia Bisericii Catolice, urmând modelul sovietic, a dus la o virulentă campanie anticatolică şi antipapală, pe care episcopul Anton Durcovici trebuia să o condamne. Structura internaţională a Bisericii Catolice nu convenea noului regim, Vaticanul fiind asociat ,,lagărului occidental imperialist", ceea ce a dus, în ziua de 18 iulie 1948, la abrogarea Concordatului României cu Vaticanul, încetând toate acordurile ulterioare. Ca o consecinţă imediată, nunţiul apostolic de la Bucureşti a fost alungat din România. Înainte de expulzare, la cererea papei Pius al XII-lea, nunţiul Gerald Patrick O'Hara a consacrat în secret câţiva episcopi: Ioan Ploscaru, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea, Alexandru Todea, Ioan Duma etc. Aceştia au asigurat o anume continuitate Bisericii Catolice în România. Această campanie cuprindea persecuţii directe şi tactici diversioniste de discreditare a Bisericii în funcţie de circumstanţele locale, de numărul de credincioşi, de structura organizatorică şi de intensitatea vieţii religioase. De asemenea, propaganda anticatolică viza pregătirea opiniei publice pentru acceptarea măsurilor de limitare a autonomiei Bisericii, de naţionalizare a şcolilor confesionale, de confiscare a proprietăţilor bisericeşti şi de denunţare a acordurilor existente cu Vaticanul. Preoţii şi ierarhii care se opuneau colaborării cu regimul erau înlocuiţi cu vicari generali aleşi dintre canonicii instituţiilor respective, fiindcă nu se dorea existenţa unei "biserici a catacombelor", adică a unei instituţii în afara controlului regimului comunist.

Legăturile romano-catolicilor cu Vaticanul au fost restricţionate, numărul diecezelor a fost redus de la şase la două: Alba Iulia şi Bucureşti. Din cauza refuzului lor de a subscrie la aceste decizii ale guvernului comunist, doi episcopi catolici au fost acuzaţi de atitudine antidemocratică: Aron Márton de la Alba Iulia şi Anton Durcovici de la Iaşi. Împotriva lor, dar şi a "clericilor recalcitranţi", s-au folosit mijloace ascunse în vederea arestării. Ca exemplu, amintim că în iunie 1949, pr. Anton Bişoc, superiorul franciscan din Moldova, a primit o telegramă, aparent de la episcopul Durcovici, prin care îi solicita o întâlnire imediată. Acesta a pornit la drum, dar nu a mai fost văzut vreodată. Adjunctul său, părintele Herciu, a pornit să-l caute. A dispărut şi el fără urmă. Mesajul era limpede: o Biserică Romano-Catolică recalcitrantă avea să fie tratată în acelaşi mod ca şi cea Greco-Catolică, adică desfiinţată.

În calitatea de administrator apostolic pentru Eparhia de Bucureşti, episcopul Durcovici a efectuat, în luna iunie 1949, câteva vizite canonice pentru conferirea sacramentului Mirului la Turnu Severin, Craiova şi Târgu Jiu. La fel trebuia să facă în ziua de duminică, 26 iunie 1949, când era programat Mirul în Parohia Popeşti Leordeni. A înnoptat în palatul episcopal din Bucureşti, voind să meargă dimineaţa cu maşina. La ora 7.00 a venit şoferul şi i-a comunicat că palatul este înconjurat de oamenii Securităţii, iar maşina n-are voie să părăsească locul. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la palatul episcopal şi l-a rugat pe episcopul Durcovici să meargă şi să administreze taina sfântului Mir, pentru că în biserică aşteptau 650 de copii şi tineri. Episcopul a hotărât să meargă, deşi era un pericol mare, luând cu sine pe profesorul Rafael Friedrich. Au ieşit din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau deja numeroşi oameni veniţi pentru Liturghie, s-au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă cimitirul Belu. De acolo trebuiau să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp liber, a venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti şi l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce. Astfel începe o nouă etapă din viaţa episcopului Anton Durcovici, aspecte pe care le vom analiza în tema care urmează.

» înapoi la cuprins «