» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Joi, 19 decembrie

Tema 15: Nominalizarea şi numirea ca episcop de Iaşi

Cel de-al Doilea Război Mondial a provocat numeroase victime directe sau indirecte, printre care şi episcopul de Iaşi, Mihai Robu. Acesta, în ziua de 19 martie 1944, a celebrat ultima sfântă Liturghie în Seminarul din Iaşi, după care, din cauza operaţiunilor militare din Moldova, s-a refugiat împreună cu seminariştii la Beiuş. Acolo, din cauza represiunilor armatelor germane şi ungare, la mijlocul lunii septembrie 1944, a fost nevoit să se retragă în munţi, unde a contractat o dublă pneumonie, în urma căreia a murit, la 27 septembrie 1944. Chiar înainte de a pleca din Dieceza de Iaşi, episcopul Robu i-a delegat pe preoţii Anton Trifaş şi Grigore Enariu să aibă grijă de bunul mers al Episcopiei de Iaşi. Însă, la sfârşitul anului 1944, Sfântul Scaun l-a desemnat pe Mons. Marcu Glaser ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, acesta fiind episcop titular de Caesaropolis, consacrat la 25 iulie 1943. Din cauza luptelor de pe frontul de est, episcopul Glaser s-a refugiat în România, iar Sfântul Scaun a considerat oportună, pentru moment, numirea sa ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, de la 18 octombrie 1944 până la reglementarea situaţiei.

Această numire a fost adusă la cunoştinţa guvernului României cu scopul ca să fie recunoscută oficial de autorităţile de stat. Din anumite cauze politice, recunoaşterea episcopului Marcu Glaser a întârziat destul de mult, fiind considerat un "caz special", întrucât a fost profesor titular al catedrei de Teologie Dogmatică din Landau şi a condus Misiunea Catolică din Odesa, între anii 1941 şi 1944. În acest context, problema numirii unui episcop titular al Diecezei de Iaşi a reprezentat subiectul unei intense corespondenţe între Nunţiatura Apostolică din Bucureşti şi Sfântul Scaun, care se va întinde pe o perioadă mai lungă de doi ani.

În ziua de 19 iunie 1945, nunţiul apostolic de Bucureşti, Mons. Andrea Cassulo, i-a scris cardinalului Domenico Tardini, Secretar de Stat al Sfântului Scaun, prezentându-i situaţia din Moldova şi propunând doi candidaţi. Unul este pr. Ioan Duma OFMConv, paroh de Galaţi şi vizitator superior al Provinciei Franciscane din Transilvania, care "deşi e călugăr, ar fi un mare bine ca episcop de Iaşi, dieceză în care e foarte cunoscut şi preţuit de toţi". Al doilea candidat propus este Mons. Anton Durcovici, vicar general al Arhiepiscopiei de Bucureşti, "prelat foarte demn, cu calităţi pastorale excelente". Referitor la acesta, putem extrage din această scrisoare trei referinţe: "este primul dintre toţi", "este un pic înaintat în vârstă: aproape de şaizeci, dar ar mai putea trăi pentru un apostolat rodnic", "nu ar putea duce povara unei dieceze care presupune o muncă de mare sacrificiu". Într-o scrisoare ulterioară, nunţiul de Bucureşti a prezentat şi o a treia candidatură în persoana preotului Traian Jovanelli.

Caracterizarea făcută Mons. Anton Durcovici scoate în evidenţă meritele pe care le-a acumulat în decursul activităţii desfăşurate până atunci în Arhidieceza de Bucureşti: "Este vicar general de Bucureşti, demn de orice respect, merituos, pios, erudit, stimat de cler şi de popor şi cred că ar fi bine primit şi de guvernul român, deşi s-a născut în Austria şi poartă un nume neromânesc. Totuşi, are deja cincizeci şi şapte de ani şi sănătatea sa în aceşti ultimi ani s-a înrăutăţit mult. Nu se mai poate considera un om robust, energic, astfel ca să suporte (misiuni) pastorale grave şi aceasta nu o lua în considerare Mons. Cisar, arhiepiscop de Bucureşti, care-l stimează şi-l iubeşte foarte mult. Există deci temerea că, mergând în acea dieceză. opera sa nu ar putea aduce roadele care se doresc pentru înflorirea acelui sediu vast şi dificil".

În ziua de 25 octombrie 1945, cardinalul Tardini îi scria nunţiului Cassulo că "Sanctitatea sa, analizând totul cu chibzuinţă, a luat decizia de a-l promova la scaunul episcopal de Iaşi pe Mons. Anton Durcovici, vicar general al Arhiepiscopiei de Bucureşti". Nunţiul trebuia să-l întrebe pe candidatul ales dacă acceptă numirea, pentru a-i obţine consimţământul şi, odată obţinut, să facă demersurile necesare pentru a se convinge "că guvernul nu are obiecţii de ordin politic cu privire la această numire, aşa cum prevedea Concordatul din anul 1929.

Fiind înştiinţat de această nominalizare, părintele Durcovici a cerut un timp de analiză şi decizie, care a fost de câteva luni. Probabil a aşteptat şi răspunsul din partea ministrului Stoica, care afirma că "alegerea Sfântului Scaun a căzut asupra unei persoane care nu e de origine românească", deşi nunţiul precizase că avea "calităţi excelente", iar "trecutul său dădea cele mai ample garanţii ale loialităţii faţă de ţară". Acceptarea nominalizării ca episcop de Iaşi a Mons. Anton Durcovici trebuia discutată în Consiliul de Miniştri, nunţiul rămânând cu speranţa că în decurs de câteva săptămâni va primi un răspuns satisfăcător. Între timp, ministrul Stoica a fost înlocuit cu Victor Brabeţianu, cu care nunţiul a avut o întrevedere în ziua de 24 iulie 1946.

Discuţiile contradictorii între Nunţiatura Apostolică de Bucureşti şi Guvernul României au continuat: reprezentanţii Bisericii menţineau nominalizarea Mons. Anton Durcovici, iar miniştrii căutau să împiedice această numire stipulând autorizaţia politică prevăzută de articolul V din Concordat. Dintr-o scrisoare a nunţiului Cassulo către cardinalul Domenico Tardini, secretar al Congregaţiei pentru Afaceri Ecleziastice Extraordinare, citim: "Persoana nou-alesului episcop de Iaşi e recunoscută a fi demnă şi de autorităţile statale. Problema e modul în care numirea lui a fost examinată: notificarea confidenţială făcută la Ministerul Afacerilor Externe, la 6 aprilie 1946, a fost transmisă la Ministerul Cultelor cu o întârziere nejustificabilă şi fără a i se păstra caracterul secret". Un fapt şi mai umilitor pentru Biserica Catolică, în viziunea nunţiului Cassulo, este că problema autorizaţiei numirii Mons. Anton Durcovici depinde acum de un preot catolic apostat, însărcinat de secretarul general de la Ministerul Cultelor să elaboreze punctul de vedere al guvernului şi, eventual, să prezinte o listă cu contracandidaţi, printre care ar figura parohul de Sinaia, Gunciu, subiect nedemn să fie luat în considerare.

În faţa refuzului autorităţilor române de a recunoaşte numirea lui Anton Durcovici ca episcop de Iaşi, la 25 noiembrie 1946, nunţiul apostolic, împreună cu arhiepiscopul Alexandru Cisar, au prezentat papei Pius al XlI-lea o soluţie pentru ieşirea din impas, anume nominalizarea ca episcop de Iaşi a parohului de Galaţi, Ioan Duma. Acesta era persoana cea mai potrivită pentru primirea misiunii episcopale, datorită calităţilor sale preoţeşti, având şi agrementul autorităţilor române. Papa Pius al XII-lea făcuse deja o altă alegere, îndreptându-şi atenţia spre părintele Traian Jovanelli. Acesta, însă, i-a prezentat nunţiului Cassulo motivele pentru care renunţă la a fi numit episcop în capitala Moldovei. Aceste circumstanţe îi determină pe arhiepiscopul Cisar, care a fost şi el episcop de Iaşi între anii 1920 şi 1924, şi pe nunţiul apostolic să insiste pentru părintele Ioan Duma, care "s-a născut în România, e român şi cetăţean român, are nume tipic român", aspecte care îi lipseau Mons. Anton Durcovici pentru a fi recunoscut de către noile autorităţi statale de la Bucureşti. În ciuda acestor insistenţe, papa Pius al XII-lea l-a numit pe Mons. Anton Durcovici episcop de Iaşi, urmând ca să se obţină ulterior acordul autorităţilor române pentru a se organiza celebrarea consacrării şi înscăunării ca episcop.

Decretul de numire a fost semnat în ziua de 30 octombrie 1947, după doi ani de la nominalizarea Mons. Anton Durcovici ca episcop de Iaşi, la 25 octombrie 1945. Decretul a fost publicat în oficiosul Sfântului Scaun, ziarul "L'Osservatore Romano", din 30 octombrie 1947. Episcopul nominalizat Anton Durcovici şi noul nunţiu apostolic, Gerald Patrick O'Hara, sosit la Bucureşti în ziua de 12 februarie 1947, au depus eforturi diplomatice extraordinare pentru a-i convinge pe liderii comunişti de la Bucureşti să recunoască numirea ca episcop de Iaşi. Această numire a fost rapid recunoscută de regele Mihai I, prin decretul din 14 noiembrie 1947 şi se spera acelaşi răspuns din partea guvernului. Nu s-a întâmplat aşa, căci regele a fost demis şi s-a declanşat o violentă campanie comunistă împotriva catolicilor de ambele rituri din România. Faptul că Biserica Catolică intrase în agenda de distrugere a comuniştilor este confirmat şi de cuvintele care s-au proferat în timpul vizitei patriarhului rus Alexei în România. Într-adevăr, între 30 mai şi 11 iunie 1947, Petru Groza afirma răspicat că "regimul de opresiune şi de denaţionalizare a românilor transilvăneni, regimul catolicilor români tinde să ne şteargă naţionalitatea". Una dintre decizii a fost amânarea consacrării episcopului numit Anton Durcovici. S-a luat în calcul denunţarea Concordatului cu Vaticanul şi pentru a justifica acest lucru s-a lansat o campanie antiromană, anticatolică, ce a culminat cu ziua de 22 februarie 1948, când, cu ocazia unificării Partidului Social-Democrat cu Partidul Comunist, secretarul Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a afirmat că romano-catolicismul este un adversar redutabil al comunismului: "Biserica Catolică este unicul obstacol organizat în calea instaurării definitive a regimului democraţiei populare în România".

După recunoaşterea episcopului Anton Durcovici de către regele Mihai I, Guvernul Groza l-a informat pe episcopul numit, în ziua de 18 noiembrie 1947, că urma să fie recunoscut doar după depunerea jurământului de fidelitate faţă de suveran şi de supunere faţă de legile Republicii Populare România. Deoarece regele era plecat în Anglia, episcopul Durcovici nu a putut depune jurământul de fidelitate faţă de suveran, aşa cum prevedeau Concordatul cu Vaticanul şi Legea Cultelor din 1926, iar jurământul faţă de Republica Populară Română a avut loc abia în ziua de 1 aprilie 1948. În urma acestui jurământ, după aproape jumătate de an de la numirea sa, Anton Durcovici va putea fi consacrat ca episcop de Iaşi. Despre acest eveniment, care a avut loc în ziua de 5 aprilie 1848, în catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti, vom trata în tema următoare.

» înapoi la cuprins «