» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Miercuri, 18 decembrie 2013

Tema 14: Vicar general al arhiepiscopului Alexandru Cisar

Am ocazia până acum să abordăm diferite misiuni pe care preotul Anton Durcovici le-a îndeplinit în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: profesor, prefect, director de şcoli şi internate, administrator parohial, duhovnic, spiritual al unor grupări de laici, rector al Seminarului şi al Academiei Teologice, coordonator de publicaţii, canonic, conferenţiar etc., dar toate acestea sunt încununate cu numirea pe care a primit-o din partea arhiepiscopului Alexandru Cisar în ziua de 24 septembrie 1935, în ziua aniversării jubileului de argint de la hirotonire, anume cea de vicar general. Această numire nu a trecut neobservată de Secretarul de Stat al Sfântului Scaun, cardinalul Pacelli, care i-a trimis, la 30 septembrie 1935, o scrisoare de felicitare: "Ilustrissime şi reverendissime Domn, Suveranul Pontif a aflat cu plăcere că vă pregătiţi a vă sărbători a 25-a aniversare de când aţi fost hirotonisit preot, şi doreşte să mărească bucuria acestei zile cu binecuvântarea sa apostolică. Această binecuvântare să fie chezăşie pentru un nou şir de haruri dumnezeieşti în slujba de vicar general, pe care, după cum a fost comunicat, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop, vrea să o încredinţeze grijii pricepute a dumneavoastră. Mă folosesc de acest prilej pentru a vă prezenta totodată urările mele personale şi a mă declara cu sentimentele de sinceră şi deosebită stimă".

În urma analizei documentelor de arhivă şi a activităţii consemnate în diferite rapoarte de evaluare, cercetătorul Dănuţ Doboş conchide că în acea perioadă "colaborarea dintre Monseniorul Anton Durcovici şi arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar rămâne un model de colaborare specială, deosebit de rodnică pe durata întregii lor vieţi". Putem spune că, într-un anumit fel, evoluţia lor profesională a fost similară, iar după anul 1924 au devenit personalităţile proeminente ale Bisericii Catolice din România. În ceea ce îl priveşte pe canonicul Anton Durcovici, acesta şi-a exprimat în nenumărate ocazii satisfacţia pentru politica şcolară a lui Alexandru Cisar, precum şi atenţia prioritară acordată de acesta seminarului bucureştean. La rândul său, arhiepiscopul Cisar a încurajat pe cât posibil colaborarea cu preotul Anton Durcovici, pe care l-a răsplătit întotdeauna pentru meritele şi succesele pe care le obţinea în activitatea sa pastorală complexă.

Arhiepiscopul Cisar este cel care l-a făcut cunoscut pe preotul Durcovici în mediile vaticane, aşa cum s-a întâmplat la 6 februarie 1934, când i-a scris cardinalului Pacelli, secretarul de stat al Vaticanului şi viitorul papă Pius al XII-lea. În respectiva scrisoare, era făcută propunerea ca părintelui Durcovici să-i fie acordat titlul de prelat domestic papal: "Canonicul dr. Anton Durcovici, cetăţean român, născut la 17 mai 1888, sfinţit la Roma, la 24 septembrie 1910, decorat de M.S. Regele Carol al II-lea, de zece ani rector al seminarului, de unsprezece ani canonic teolog, al doilea judecător prosinodal, examinator pentru cler, cenzor al cărţilor ecleziastice, asesor în consiliul şcolar arhidiecezan, profesor de teologie morală, drept canonic, teodicee şi etică, preşedinte al Congregaţiei mariane a tinerilor şi bărbaţilor, preşedinte al Asociaţiei mamelor creştine şi al terţiarelor franciscane, secţiunea Sfântul Iosif, asesor şi redactor în comitetul pentru ziarul catolic arhidiecezan Farul nou. Preot foarte bun, pios, doct, prudent, de o moralitate şi o conduită mereu exemplară, predicator versat, profesor experimentat, munceşte foarte bine în Acţiunea Catolică, cu conferinţe şi pentru presa noastră, dar mai ales ca pedagog în Seminarul construit de Sfântul Părinte Pius al XI-lea....". După cinci ani, la 16 iunie 1939, acelaşi arhiepiscop Alexandru Cisar s-a adresat nunţiului Andrea Cassullo, rugându-l să intervină la Secretariatul de Stat de pe lângă Sfântul Scaun pentru ca preotul Anton Durcovici să fie confirmat în titlul obţinut, acela de prelat domestic.

În calitate de vicar general şi membru în consiliul de administraţie al Arhidiecezei de Bucureşti, părintele Anton Durcovici s-a implicat în rezolvarea multor probleme, cum ar fi: veniturile arhidiecezei, construcţiile, reparaţiile, salariile, proprietăţile imobiliare, vânzări-cumpărări, împrumuturi, proiecte de construcţie, amenajarea vilei de la Timişul de Jos, cursuri şcolare, cenzor pentru cărţile bisericeşti, asesor în capitulul arhidiecezan, judecător al Tribunalului bisericesc etc. Cu toate aceste misiuni, în fiecare duminică şi sărbătoare, după ce lua micul dejun, cobora în catedrală pentru spovezi. Scaunul său de spovadă era frecventat de mulţi credincioşi, ca dovadă că spovedea de la prima până la ultima Liturghie, cea de la ora 12.00. Astfel îmbina cu înţelepciune şi dăruire teoria cu practica. A fost întotdeauna un spiritual căutat şi apreciat, nu numai pentru ştiinţa sa teologică, dar şi pentru viaţa sa profund spirituală. De aceea, activitatea sa pastorală se extindea şi în afara confesionalului, în iniţierea şi susţinerea spirituală a mai multor asociaţii caritabile, cum ar fi: Asociaţia "Sfântul Vincenţiu de Paul", Congregaţia Mariană, Terţiarii Franciscani, "Acţiunea Catolică" etc.

Ca şi vicar general, a rămas şi pe mai departe rector al Seminarului arhidiecezan "Sfântul Duh" din Bucureşti, păstrând permanent o legătură cu seminarul, indiferent de obligaţiile sale profesionale suplimentare pe care le impunea noua funcţie general. În perioada războiului, de exemplu, când seminarul se afla la Timişul de Jos, rectorul Durcovici, aflat la Bucureşti, a ţinut să fie în legătură permanentă cu profesorii de la seminar, aceştia trebuind să-l informeze săptămânal cu privire la evoluţia procesului de învăţământ şi a situaţiei fiecărui seminarist în parte. Unul dintre aceştia mărturisea: "Având o cunoaştere a oamenilor, educată şi dezvoltată în păstorirea atentă a sufletelor, dublat de un spirit de observaţie înnăscut, Mons. Durcovici avea darul să cântărească fără greş, în primele minute de contact verbal, valoarea morală şi intelectuală a interlocutorului. Prin atitudinea sa binevoitoare şi încurajantă, întotdeauna, înainte de prima cunoştinţă, chiar şi când avea de a face cu copiii, îi acorda interlocutorului o cantitate de încredere anticipată, dar prudentă, pe care i-o retrăgea imediat ce constata că nu o merită. Celor care o meritau le păstra această încredere prudentă chiar ani de zile, şi au fost nu puţine cazuri când s-a dovedit că avea perfectă dreptate, deoarece anumiţi discipoli sau colaboratori şi-au arătat adevărata faţă abia după mulţi ani, greşind grav sau demascând involuntar carenţe de neiertat. Din acel moment, toată preţuirea acordată de Mons. Durcovici dispărea definitiv. Niciodată, în asemenea cazuri, nu a făcut rabat, nu a acceptat târguieli, promisiuni sau discuţii despre încă o şansă. Se poate spune, din exemplul vieţii sale, că până în clipa morţii nu s-a împăcat cu compromisul. Apostolatul pe teren, vizitele anuale în parohii, îndeosebi în Moldova, unde afla copii care arătau semne de chemare pentru preoţie, i-au dat o imensă acuitate în apreciere. Avea o mare blândeţe faţă de copii şi tineret, dar studia discret mediul familial al candidaţilor, tarele ereditare şi modul de formare, aplicând, în marea sa înţelepciune, încă de pe atunci metodele de apreciere cele mai avansate. Deşi vicar general arhiepiscopal şi rector al seminarului, era prezent la cele mai diferite ore din noapte, ca nici un alt prefect, supraveghind somnul elevilor. (...) Dimineaţa, în zori, la momentul deşteptării, în cea mai corectă ţinută, dădea deşteptarea în dormitoare, bătând din palme. Supraveghea atât sprinteneala elevilor, neadmiţând leneveala, cât mai ales păstrarea strictă a tăcerii... ".

În anul 1940, arhiepiscopul Alexandru Cisar l-a numit pe vicarul său general într-o comisie specială a Ministerului Cultelor, de evaluare a bunurilor care aparţinuseră unor parohii romano-catolice din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În propunerea de nominalizare înaintată Ministerului, la 25 martie 1940, arhiepiscopul Cisar spunea următoarele: "Dr. A. Durcovici, bun cunoscător al Codicelui Dreptului Canonic, om cumpătat, înţelegător şi cu vederi largi este, după părerea mea, cel mai indicat pentru greaua însărcinare de a face parte din comisiunea specială". Trei ani mai târziu, Alexandru Cisar l-a rugat pe vicarul său general să se ocupe de problema regulamentului pe care guvernul antonescian intenţiona să-l introducă în seminariile şi academiile catolice. Într-un raport înaintat nunţiaturii apostolice, Mons. Anton Durcovici sesiza încălcarea gravă a articolului 16 din Concordatul dintre România şi Sfântul Scaun, în speţă a libertăţilor pe care Concordatul le conferea episcopiilor catolice în domeniul şcolar. În urma acestor intervenţii, ministrul Cultelor, Aurel Pop, a retras proiectul de lege în cauză, iar comisia ministerială a fost dizolvată.

În ziua de 30 ianuarie 1943, arhiepiscopul Cisar scria din nou Ministerului Cultelor, prilej cu care a evidenţiat caracterul deosebit al vicarului său general: "Pot releva munca deosebită desfăşurată de ani de zile de către Mons. canonic dr. Anton Durcovici, vicarul meu general şi rector al Seminarului arhidiecezan, în calitate de profesor şi duhovnic".

Colaborarea dintre părintele Anton Durcovici şi arhiepiscopul Alexandru Cisar s-a evidenţiat şi în alte împrejurări. Amintim aici protestul înaintat, la 11 iunie 1943, ministrului Aurel Pop, în legătură cu lipsa de interes a Ministerului Cultelor faţă de situaţia dramatică în care îşi desfăşura activitatea Seminarul arhidiecezan la Timişul de Jos. De asemenea, la 15 septembrie 1942, Mons. Durcovici scria Ministerului Educaţiei Naţionale în legătură cu zvonul privind evacuarea populaţiei evreieşti din Ardeal şi Banat şi solicita ca, în cazul unei eventuale evacuări, să fie exceptaţi evreii membri ai Bisericii Catolice, indiferent de data botezului. În legătură cu problema evreiască, arhiepiscopul Cisar adresase un protest Ministerului Cultelor, la 9 martie 1942, în special în cazul înglobării catolicilor de origine evreiască în Centrala Evreilor din România.

Menţionăm şi alte două fapte apreciabile. Mai întâi, rezultatele obţinute de arhiepiscopul Alexandru Cisar şi Mons. Anton Durcovici în anii Celui de-al Doilea Război Mondial, în special cu privire la asigurarea funcţionării seminarului, ceea ce a atras unele invidii sau calomnii. Apoi, în numeroase ocazii, nunţiatura apostolică din Bucureşti l-a elogiat public pe Mons. Anton Durcovici pentru activităţile şi reuşitele sale, la recomandările arhiepiscopului Cisar: "Pot releva munca deosebită desfăşurată de ani de zile de către Mons. canonic dr. Anton Durcovici, vicarul meu general şi rector al Seminarului arhidiecezan, în calitate de profesor şi duhovnic".

Astfel de caracterizări meritorii au fost făcute de arhiepiscopul Cisar şi atunci când l-a propus ca şi candidat pentru misiunea de episcop de Iaşi: "Alături de părintele Duma, (îl menţionez) bucuros pe Mons. Durcovici, vicar general de Bucureşti, demn de orice respect, merituos, pios, erudit, stimat de cler şi de popor şi cred că ar fi bine primit şi de guvernul român, deşi s-a născut în Austria şi poartă un nume neromânesc...".

În finalul acestei teme, consider că merită un paragraf şi evidenţierea grijii pe care părintele Anton Durcovici a avut-o faţă de mama sa, Maria, care a murit în anul 1943. Aşa cum relatează unii care i-au fost atunci în preajmă, Mons. Durcovici avea o afecţiune filială şi o duioşie care îi impresiona pe toţi cei care aveau fericirea să fie de faţă. De fapt, aceasta trebuie să fi fost faţa sa intimă, sinceră şi neconstrânsă de griji, obligaţii sau convenienţe. Era, nici mai mult, nici mai puţin, fiul în faţa mamei sale. Când doamna Maria Durcovici a decedat, într-o zi rece, dar senină de toamnă, s-a stins definitiv şi această faţetă a fiului său. Ceremonia de înmormântare s-a oficiat la Cimitirul Bellu-catolic, de faţă fiind preotul celebrant, respectiv părintele Ioan Baltheiser, ministranţii, Mons. Durcovici şi surorile din Ordinul franciscan terţiar. Cineva mărturisea: "De la venirea la cimitir şi până la terminarea slujbei, Monseniorul nu a schimbat cu nimeni niciun cuvânt, a stat tot timpul cu capul descoperit, la capătul gropii, rugându-se. La sfârşit, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama că asistenţa se retrăgea spre ieşire, că se însera şi că se făcea din ce în ce mai frig, Mons. Durcovici a rămas nemişcat, descoperit, singur în cimitir, nu se ştie până când, deoarece unii care mai rămăseseră nu îndrăzneau să-i tulbure durerea. (...) După numirea şi instalarea la Iaşi, ca episcop, Mons. Durcovici a rugat câteva surori terţiare să aibă grijă în continuare de mormântul mamei sale, ceea ce au şi făcut. De câte ori venea la Bucureşti, episcopul trecea şi pe la cimitir. Chiar şi în ziua în care a fost arestat, el fusese la mormântul mamei sale ca să se roage".

Marcat de acest moment al despărţirii de mama Maria, Mons. Anton Durcovici avea să fie implicat într-un lung proces de analiză a vieţii şi activităţii sale pentru că a fost nominalizat ca episcop de Iaşi, subiect pe care îl vom aborda în tema următoare.

» înapoi la cuprins «