» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Luni, 16 decembrie

Tema 12: Rector al Seminarului "Sfântul Duh"

Plecarea din România a arhiepiscopului Netzhammer, la 15 iulie 1923, şi transferarea la Bucureşti a episcopului Alexandru Cisar au produs o adevărată cotitură şi în viaţa preotului Anton Durcovici. Potrivit relatării lui Florian Müller, seminarist la Bucureşti în acea perioadă, episcopul Cisar l-a numit pe Anton Durcovici rector al Seminarului arhidiecezan pentru că "a văzut în preotul Durcovici, omul potrivit să reorganizeze seminarul şi să-l umple de spirit apostolic". Evenimentul a fost adus la cunoştinţa cardinalului Van Rossum de părintele Durcovici într-o scrisoare din 17 august 1925. Conştient de dificila sarcină care-i revenea în noua sa calitate de rector al seminarului, episcopul Cisar l-a scutit pe acesta, la 27 decembrie 1924, de funcţia de director al Convictului "Sfântul Andrei".

După numirea sa ca rector, părintele Anton Durcovici a demarat o importantă reformă a Seminarului bucureştean, nemulţumit, probabil, de evoluţia în timp a acestuia, urmare şi a crizei provocate de Primul Război Mondial. A început prin modificarea regulamentului seminarului, inspirându-se din cel al Colegiului Urbanian. După numai doi ani de la numirea sa, rectorul Anton Durcovici îl informa pe arhiepiscopul Cisar de faptul că perioada de decădere din viaţa seminarului fusese depăşită şi că unul din merite îi revenea şi conducătorului eparhiei, acesta asociindu-se de la început proiectelor şcolare ale lui Durcovici. O altă decizie importantă luată de rectorul Durcovici a fost cea privind mutarea seminariştilor, în anul 1924, în Convictul "Sfântul Andrei", ca o soluţie de provizorat în aşteptarea construirii noului local de lângă catedrala "Sfântul Iosif". De asemenea, noul rector a impus ca seminariştii să fie instalaţi în clase proprii şi să fie instruiţi de un personal propriu, format din preoţii diecezani. În aceşti doi ani de provizorat, 15 elevi din clasa a IV-a de la seminar au fost transferaţi la Seminarul "Sfântul Iosif" din Iaşi, în timp ce clasa a VI-a, alături de un grup de seminarişti din Iaşi, a fost instalată în palatul arhiepiscopal din strada Esculap.

Noul edificiu al seminarului a fost amenajat în scurt timp, în anul 1926, în strada General Berthelot, în apropierea catedralei "Sfântul Iosif". Redăm atmosfera care domnea în momentul mutării seminariştilor în noua clădire din strada Berthelot, în toamna anului 1926: "Ce bucurie pentru noi când am putut intra cu seminariştii din Iaşi în clădirea nouă a Seminarului din Bucureşti! Etajele II şi III ale clădirii noi au fost adaptate pentru săli de studii mari şi luminoase, o capelă şi o bibliotecă modernă. La etajul de sus, dormitoare mari, având confort modern, bucătăria condusă de călugăriţe franciscane care ştiau să gătească foarte bine. Rectorul a vrut să le mai tempereze. Sora Alexandra de la bucătărie a spus: Tinerii studiază mult, de aceea trebuie să mănânce bine".

Implicarea rectorului Durcovici în activităţile seminarului a fost completă, începând de la completarea zilnică a registrului Casa-cheltuieli şi a faimosului registru Pâinea seminarului, care conţinea numele a câtorva sute de donatori. Aspectul nu este deloc surprinzător, cunoscute fiind greutăţile materiale prin care trecea la acea dată seminarul, întreţinut practic prin donaţiile unor credincioşi pe care rectorul Durcovici reuşise să-i antreneze în susţinerea seminarului. Doar un sfert din cheltuielile seminarului erau acoperite din proprietăţile de la Râmnicu Vâlcea (o vie) şi Câmpulung (case). Se implica apoi în probleme privind procurarea cărţilor pentru bibliotecă şi chiar în organizarea vacanţelor pentru seminarişti. Era motivat mereu de ideea de a fi aproape de generaţiile de seminarişti, alături de care îşi unise practic, viaţa. Una din faimoasele decizii luate de rectorul Durcovici în primii ani ai activităţii sale a fost cea privind instituirea vacanţelor seminariştilor în afara propriilor familii, acţiune la care l-a asociat şi pe arhiepiscopul Cisar. În acest sens, el a fost preocupat de la început de ideea amenajării unei case de vacanţă speciale, după modelul celei de la Castel Gandolfo, proprietatea Colegiului Urbanian. Chestiunea devenise o prioritate, deoarece Seminarul din Bucureşti nu dispunea de curte sau grădină pentru amenajarea unui loc de plimbare pentru seminarişti. Problema a fost rezolvată o dată cu achiziţionarea unui vast teren în suprafaţă de 35.000 mp, la Timişul de Jos, situat la altitudinea de 720 m, teren pe care se afla un edificiu, sistematizat ulterior conform cerinţelor unei activităţi de seminar. Contribuţia lui Durcovici la alegerea şi cumpărarea terenului a fost determinantă, iar după reamenajarea complexului, arhiepiscopul Cisar îl descria drept "un petic de pământ atât de frumos şi îndrăgit de studenţi".

Într-o scrisoare adresată, la 9 ianuarie 1928, cardinalului Van Rossum, rectorul Durcovici promitea acestuia reîntoarcerea la vechile tradiţii ale Seminarului bucureştean. Pentru seminarişti, de exemplu, rectorul a interzis petrecerea vacanţelor în familie, impunând acestora să facă vacanţele împreună la vila de vară a seminarului de la Timişul de Jos. Intenţiona totodată să permanentizeze schimburile de seminarişti dintre seminariile din Iaşi şi Bucureşti.

O altă latură a activităţii rectorului Durcovici a fost cea privind organizarea studiului propriu-zis. Atât în cadrul seminarului mic, cât şi în cel mare rectorul Durcovici a alcătuit o programă în deplin acord cu Congregaţia pentru Seminarii de la Roma, cât şi cu Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România. A selectat, de asemenea, un corp de profesori din rândul preoţilor bucureşteni, insistând ca aceştia să se implice în respectarea spiritului catolic şi ecleziastic de către seminarişti, cu ocazia predării lecţiilor. Referitor la acest aspect trebuie arătat faptul că atitudinea rectorului Durcovici a fost, în general, exigentă în organizarea şi conducerea seminarului, impunând o disciplină de fier întregii pregătiri teologice a seminariştilor. A fost călăuzit de ideea de a forma seminarişti cu un potenţial serios privind cunoştinţele generale şi de specialitate, alături de formarea unor caractere şi "suflete superioare", demne de viitorul unui preot. Totodată i-a îndemnat pe seminarişti la o selectare superioară a calităţilor spirituale şi intelectuale, îndepărtându-i de orice aspect lumesc din viaţa seminarului. Cu prilejul sfârşitului anului şcolar 1933-1934, rectorul Durcovici s-a adresat seminariştilor cu următoarele cuvinte: "Trebuie să vă îndrept pe calea desăvârşirii". Ideea era de a le oferi seminariştilor "un maximum de caracter şi de cunoştinţe, pe lângă un suflet curat şi evlavios" prin păstrarea spiritului umilinţei, al supunerii şi al evlaviei. De altfel, cele două linii directoare ale atitudinii pe care rectorul Durcovici a impus-o la seminarul bucureştean au fost "zelul în muncă şi evlavia". "Numai prin zel şi muncă - afirma Durcovici în cuvântarea de sfârşit de an şcolar 1933-1934 - vă veţi birui lumea şi biruindu-vă pe voi în seminar, veţi învinge lumea şi o veţi cuceri pentru Domnul. Aceasta este menirea voastră, nu alta, spre binele şi mântuirea sufletului vostru şi a sufletelor ce aşteaptă de la voi cu sete mântuirea lor. Să ştiţi să vă învingeţi acuma, să vă dedicaţi cu totul datoriilor voastre, să vă formaţi acuma sufletul şi mintea ca să deveniţi vrednici slujitorii ei".

Rectorul Anton Durcovici era pătruns de ideea de a impune cu stricteţe pietatea în tot ceea ce era prescris de canoanele Bisericii, precum şi de faptul că într-o ţară "majoritar schismatică şi eterodoxă", pericolele pe care le putea întâlni un seminarist erau mult mai mari, motiv pentru care acesta avea nevoie de o "pietate solidă, generoasă şi activă". În aceeaşi ordine de idei, rectorul Durcovici a ţinut sub supraveghere strictă regula împărtăşirii frecvente şi cotidiene, spovada săptămânală şi ocazii de spovadă în afară de aceasta, exerciţiile spirituale, ziua de reculegere lunară, congregaţia mariană instituită numai pentru seminarişti, meditaţiile zilnice ţinute de un preot, cărţi speciale pentru seminarişti, angajarea superiorilor şi a profesorilor de a contribui prin exemplul propriu la respectarea acestor activităţi. "Numai printr-o astfel de autoperfecţiune, declara rectorul Durcovici în 1934, noile generaţii de preoţi erau pregătite să asiste la ceea ce el credea cu tărie: marea unire a românilor cu Roma, eveniment care solicita ca seminariştii, viitorii preoţi, să corespundă unei chemări superioare". În activităţile sale, rectorul Durcovici a căutat să se impună printr-o conduită personală şi profesională exemplară atât în relaţiile cu seminariştii, cât şi cu profesorii seminarului. Cu toate că era absorbit de multitudinea obligaţiilor administrative, părintele Durcovici a ţinut cu regularitate lecţiile de religie, franceză, istorie universală, limba română, economie politică, drept, practică liturgică - la seminar, respectiv lecţiile de teologie morală, drept canonic şi ascetica specială la Academia Teologică.

Şi după ce a fost numit Vicar General, în anul 1935, rectorul Anton Durcovici a păstrat permanent o legătură cu seminarul său, indiferent de obligaţiile sale suplimentare. Această preocupare, l-a determinat, în anul 1942, pe arhiepiscopul Alexandru Cisar să scrie nunţiului apostolic Andrea Cassullo, afirmând că Seminarul din Bucureşti putea fi considerat la acea dată "cel mai bun din România sub toate punctele de vedere" şi că studiile efectuate aici erau mai complete, mai severe şi mai practice chiar decât la Colegiul "Urbanian" din Roma. Pentru a atinge aceste performanţe deosebite, seminarul a parcurs un drum lung, presărat de nenumărate dificultăţi, având însă şansa de a avea în fruntea sa o persoană de excepţie, care a fost rectorul Anton Durcovici.

În perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, când seminarul se afla la Timişul de Jos, rectorul Durcovici, aflat la Bucureşti, a ţinut să fie în legătură permanentă cu profesorii de la seminar, aceştia trebuind să-l informeze săptămânal cu privire la evoluţia procesului de învăţământ şi a situaţiei fiecărui seminarist în parte. Tot în perioada războiului, rectorul Durcovici s-a confruntat cu două probleme speciale care ţineau de pericolul rechiziţionării localului de la Timiş, precum şi problema premilităriei pentru studenţii teologi. Nu numai seminariştii fuseseră însă afectaţi de război, ci şi membrii corpului profesoral, aşa cum a fost cazul preoţilor Ieronim Menghes şi Ioan Müller, detaşaţi printr-un ordin al preşedinţiei Consiliului de Miniştri în Transnistria pentru a asigura pastoraţia credincioşilor catolici de acolo. Tot din perioada războiului, mai punctăm faptul că, în condiţiile dramatice ale închiderii localului Seminarului din Iaşi, rectorul Durcovici şi-a dat acordul ca o parte dintre seminariştii ieşeni să fie găzduiţi alături de colegii lor bucureşteni la Timişul de Jos. De asemenea, a primit la Timiş grupul de profesori de la seminarul ieşean, iar preotul Andrei Asaftei a fost numit chiar prefect. În iulie 1945, seminariştii ieşeni au părăsit Timişul de Jos, pentru a se întoarce la Iaşi, într-un local provizoriu, amenajat lângă reşedinţa episcopală. Imediat, rectorul Petru Pleşca a scris, la 22 decembrie 1945, rectorului Anton Durcovici următoarele: "Monseniore, sfintele sărbători ne reînnoiesc datoriile ce le avem noi din Iaşi faţă de Sfinţia Voastră. În încercările ce s-au abătut peste noi, am fost aşa de larg şi binevoitor ajutaţi. Vă păstrăm, monseniore, cea mai vie recunoştinţă. Salvarea seminariştilor noştri la vârsta lor cea mai critică, în timpuri fără sprijin şi fără de putere, a fost o mare operă apostolică. Elevii s-au întors de la Timiş cu un spirit ridicat, plin de admiraţie şi recunoştinţă pentru bunătatea Sfinţiei voastre şi a monseniorului Iovanelli şi cu cele mai plăcute amintiri. Şcoala am început-o la 12 noiembrie şi merge totul bine. Câştigând procesul, am evacuat chiriaşii, aşa că avem local suficient şi igienic pentru toţi elevii. Monseniore, ne rugăm împreună cu elevii ca sfintele sărbători, să vă aducă o alinare a suferinţelor pricinuite de încercările din seminarul din Timiş. Să puteţi începe cât de curând şcoala, în acel colţişor de rai pământesc, de care ne simţim şi noi legaţi".

La 16 noiembrie 1947, după numirea sa ca episcop de Iaşi, Anton Durcovici a părăsit oficial funcţia de rector al Seminarului bucureştean, fiind înlocuit de preotul Edmund Barciovschi.

» înapoi la cuprins «