» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Sâmbătă, 14 decembrie

Tema 11: Membru şi preşedinte al Uniunii Apostolice a Clerului

Aşa cum am subliniat de mai multe ori în temele anterioare, preotul Anton Durcovici s-a dedicat total slujirii sacerdotale în diferitele misiuni care i-au fost încredinţate. Cu toate că era preocupat cu numeroase activităţi, nu a neglijat formarea permanentă şi îndeplinirea minuţioasă a programului spiritual pe care şi l-a impus. Pentru a urma un itinerar cât mai perfect, în anul 1923 s-a înscris în mişcarea Uniunea Apostolică a Clerului, care a fost binecuvântată şi încurajată până atunci de papii Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea, Pius al X-lea (el însuşi membru al Uniunii) şi Benedict al XV-lea. Această Uniune a fost înfiinţată parohul Bartolomeu Holzhauser şi dorea să fie pentru clerul secular un sprijin puternic pe calea sfinţirii personale şi un imbold continuu la munca apostolică în via Domnului. Cu ajutorul ei, preotul, mai ales cel tânăr, va păstra mai uşor şi va dezvolta în el însuşi duhul preoţesc, deoarece membrul Uniunii va observa un regulament cuvenit, experimentat de multă vreme, împlinind exact exerciţiile vieţii spirituale, cultivând şi mai departe studiile teologice şi, ceea ce este esenţial în Uniunea Apostolică, el se supune de bunăvoie idealului desăvârşirii preoţeşti, unui control regulat şi permanent.

La câteva luni după ce s-a înscris în această asociaţie pentru preoţi, într-o scrisoare adresată cardinalului Van Rossum, prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide, la 25 august 1924, preotul Anton Durcovici, după ce face cunoscută activitatea sa ca director al Liceului "Sfântul Andrei" din Bucureşti, asistenţa pastorală o dată la trei săptămâni în Parohia Târgovişte şi promovarea, la 19 martie 1923, în rândul canonicilor catedralei din Bucureşti, adaugă: "Fiind convins că munca preotului este lipsită de roade dacă nu lucrează la sfinţirea sa proprie, m-am înscris în Uniunea Apostolică a Preoţilor Diecezani şi sper, cu harul lui Dumnezeu să pot corespunde în felul acesta mai bine vocaţiei mele sfinte".

După cum prevedeau normele statutare, prima treaptă a aderării este aspirandatul, care durează 6-12 luni, timp în care candidatul ia cunoştinţă mai îndeaproape cu spiritualitatea mişcării. După acest timp, convins că este pregătit să adere definitiv, face aşa-numita promissio stabilitatis (făgăduinţa de statornicie). Iată textul unei astfel de angajări: "Eu..., pentru a mă putea dedica din plin sfinţirii proprii şi mântuirii sufletelor, înaintea Preasfintei Treimi, sub auspiciile Preasfintei Inimi a lui Isus, sub ocrotirea Fecioarei Nepătate, a îngerului meu păzitor şi a sfântului Iosif, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu, intru de bună voie în Uniunea Apostolică a Preoţilor Diecezani ai Preasfintei Inimi a lui Isus, aprobată de papii Leon al XIII-lea şi Pius al X-lea, iar canoniceşte întemeiată de Benedict al XV-lea în bazilica Preasfintei Inimi de pe Mont-Martre din Paris, prin scrisoarea apostolică din 17 aprilie 1921. Având deplină cunoştinţă despre regulele acestei opere, încredinţându-mă în Inima lui Isus, promit să le observ până la moarte".

Fiecare membru al grupului trebuia să recite zilnic această Rugăciune a membrilor Uniunii Apostolice: "Doamne Isuse, tu ne-ai ales ca să fim în serviciul Tatălui şi al fraţilor noştri. Cunoscând mărginirea şi slăbiciunea noastră, îţi mulţumim pentru lucrurile minunate pe care le realizezi în noi. Însufleţiţi de dorinţa arzătoare de a te sluji, voim să fim semnele vii ale prezenţei tale. Harul tău să inspire şi să susţină eforturile noastre; să ne ajute a fi totdeauna gata în împlinirea datoriei, voind ceea ce voieşti tu, muncind întru mărirea Tatălui cu o inimă neîmpărţită. Dă-ne convingerea că Duhul tău lucrează în lume şi că ne preîntâmpină. Astfel, vom putea repeta cu sfântul Paul: «Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Cristos este acela care trăieşte în mine», şi vom forma împreună cu toţi preoţii din lume o Uniune Apostolică bogată în viaţă spirituală, totdeauna gata la ajutorarea frăţească, cu bucuria fidelă a Bisericii tale. Preasfântă Fecioară Marie, sfinte Pius al X-lea, sfinte Ioane Vianney, rugaţi-vă pentru noi!"

Aderarea la Uniunea Apostolică a Clerului, atât ca aspirant, cât mai cu seamă prin angajarea definitivă, se evidenţiază printr-un control riguros exercitat de către fiecare membru asupra vieţii sale spirituale, prin folosirea unei fişe tip, numită ratio mensis cuprinzând 13 obiective spirituale obligatorii şi încă vreo 6-7 facultative, tipărite în limba latină. Iată care sunt acestea: 1. Meditaţie - o jumătate de oră; 2. Studiu bisericesc - o jumătate de oră; 3. Examen particular de conştiinţă; 4. Lectură spirituală; 5. Breviarul (matutinum et laudes) înainte de sfânta Liturghie; 6. Rozariul (a treia parte); 7. Rugăciunea Domine Jesu specifică Uniunii Apostolice; 8. Vizita la Preasfântul Sacrament; 9. Notarea veniturilor şi a cheltuielilor; 10. Examenul general de conştiinţă; 11. Notarea schedulei; 12. Spovada o dată la două săptămâni; 13. Reculegerea lunară. Pe orizontala foii se află în cifre cele 31 de zile posibile ale lunilor. Pentru modul de conformare stau la dispoziţie trei semne: "O" pentru omiterea voluntară a vreunui obiectiv spiritual, "+" pentru omiterea involuntară şi "X" pentru conformarea întocmai. Notarea se face zilnic în dreptul fiecărui obiectiv. În partea de jos a schedulei sunt indicate câteva obiective care pot, dar nu trebuie să fie notate: 1. Scularea la ora stabilită (cel puţin o oră înainte de sfânta Liturghie); 2. Pregătirea la sfânta Liturghie; 3. Mulţumirea după sfânta Liturghie (un sfert de oră); 4. Pregătirea meditaţiei; 5. Citirea biblică (un capitol); 6. Sfânta Liturghie în cinstea Inimii Preasfinte a lui Isus în prima vineri din lună cu un memento special pentru propăşirea Uniunii Apostolice.

Aceste fişe de analiză a vieţii spirituale trebuiau completate zilnic şi trimise moderatorului în primele cinci zile ale lunii următoare. În dreapta sus a paginii era trecută deviză: Toate pentru Inima Preasfântă a lui Isus prin Neprihănita Maria. Notarea îşi aduce roadele spirituale în măsura sincerităţii fiecăruia. Moderatorul, căruia i se trimite schedula, o verifica şi o returna expeditorului cu eventuale observaţii, sfaturi şi o mică penitenţă, de obicei recitarea unei rugăciuni.

În Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi se află câteva zeci de asemenea fişe completate de preotul Anton Durcovici, având notate şi data când a făcut promissio stabilitatis: septembrie 1923. Din aceste fişe am putut vedea modul în care el îşi îndeplinea exerciţiile sufleteşti, dar şi observaţiile făcute de asistentul general din Germania, pr. Maximilian Juttner. După o atentă examinarea a modului în care preotul Anton Durcovici s-a implicat în această operă, responsabilii generali ai Uniunii l-au considerat capabil să asocieze preoţi din România dispuşi să trăiască în spiritul ei. În acest sens, pr. Maximilian Juttner i-a trimis formulare de instrucţiuni cuprinzând douăzeci de articole după care se orientează orice responsabil diecezan: "Este ales pentru un mandat de şase ani, putând fi reales. El numeşte doi asistenţi. Promissio stabilitatis, ca angajare definitivă, se face în scris, în faţa Preasfântului Sacrament şi se trimite directorului diecezan. Din acest moment, aderarea este considerată deplină, irevocabilă. Fiecare nou membru va face tot posibilul ca şi alţi confraţi să adere. Va încuraja pe membrii diecezei în observarea cu fidelitate a programului spiritual oglindit în schedula notată zilnic. În cazuri deosebite se va adresa asistentului general al Uniunii. Trimite fişei lunare asistentului general. Se îngrijeşte de întrunirile anuale, trimestriale, pe cât posibil chiar în fiecare lună, la care sunt chemaţi toţi membrii. Propune ordinea de zi cu tematica respectivă. Totdeauna se începe cu invocarea Duhului Sfânt, rugăciunea Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie, pentru Sfântul Părinte, pentru superiorul general al uniunii şi pentru episcopul diecezan. Urmează expunerea temelor, discuţiile şi concluziile. În final, cu toţii se roagă Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie pentru membrii răposaţi ai uniunii. Dacă dieceza este mare ca întindere şi numărul membrilor aderenţi la Uniune este mare, directorul diecezan va putea forma filiale, dirijate de asistenţi, care vor ţine strâns legătura cu centrul. Aceştia vor trimite schedula lunară directorului diecezan. La sfârşitul fiecărui an va întocmi o dare de seamă cu privire la situaţia Uniunii Apostolice în dieceza respectivă, pe care o va trimite asistentului general".

După mediatizarea acestui grup şi analiza beneficiilor Uniunii Apostolice în România, mai ales în Arhidieceza de Bucureşti şi Dieceza de Iaşi, preotul Anton Durcovici a ţinut să aibă consimţământul şi binecuvântarea arhierească a episcopilor acestor dieceze. Prin două scrisori, prima din 6 octombrie 1926, către episcopul de Iaşi, Mihai Robu, iar a doua, datată 9 octombrie 1926, către arhiepiscopul de Bucureşti, Alexandru Teodor Cisar, le aduce la cunoştinţă că a fost rugat de către asistentul general al Uniunii Apostolice a Preoţilor Seculari, al cărui membru este de câţiva ani, să ia asupra sa direcţiunea membrilor acestei societăţi din cele două eparhii. Mai mult, preotul Durcovici a cerut episcopului Mihai Robu să-i aprobe numirea ca director al Uniunii Apostolice şi pentru Dieceza de Iaşi până când un preot al acestei dieceze va fi numit în această misiune. Începutul activităţii în aceste dieceze a fost modest. Legătura cu asistentul general al Uniunii, pr. Maximilian Juttner, îl încuraja pe directorul Durcovici în misiunea de coordonator. Pe verso-ul schedulei din luna august 1927, asistentul general îi scria: "Preaiubitule director, Dumnezeu în bunătatea sa nemărginită dă îndeosebi preoţilor haruri îmbelşugate ca să aducă roade în Duhul Sfânt, şi anume: iubire, pace, bucurie, răbdare, blândeţe ş.a., să-şi împlinească cu dragă inimă minunatele exerciţii zilnice ale Uniunii Apostolice, notându-le cu sârguinţă şi cu multă recunoştinţă".

Întrucât anul 1928 nu a adus progrese notabile în diecezele de Bucureşti şi Iaşi, preotul Anton Durcovici s-a îndreptat spre Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică. Episcopul Lugojului, Alexandru Nicolescu, delegă pe secretarul său George Fireza ca să ţină legătura cu directorul naţional. De la Mitropolia Blajului aceeaşi misiune o are profesorul Ioan Coltor, dar pentru puţin timp, deoarece trece la cele veşnice. Un rol deosebit de activ, mobilizator pentru Mitropolia Blajului, îl va avea pr. Liviu Chinez, care va păstra strâns legătura cu directorul naţional al Uniunii Apostolice. În diecezele greco-catolice de Oradea şi Cluj, s-au evidenţiat în opera de aderare a cât mai multora, preoţii Ioan Bal şi Simeon Chişiu. Fiind o iniţiativă romano-catolică, incluzând preoţi celibatari, deschiderea spre Biserica Greco-Catolică dădea naştere unor nedumeriri din cauza deosebirilor rituale şi disciplinare. În general, iniţiativa de a intra în Uniunea Apostolică era făcută pentru Biserica Greco-Catolică preoţilor celibi, al căror număr era mult mai mic în comparaţie cu majoritatea celor căsătoriţi. Trecând peste aceste deosebiri, în deceniul al patrulea din secolul trecut tot mai mulţi preoţi greco-catolici celibi au cerut să fie primiţi în Uniunea Apostolică, mai întâi cu o perioadă de probă, iar apoi, cu promissio stabilitatis, definitiv. Directorul naţional, Anton Durcovici, îi acceptă cu drag, dar ţine să aibă o confirmare cât mai clară din partea Forului Central al Uniunii.

Anii au trecut şi, în ciuda dificultăţilor politice şi economice, directorul naţional Anton Durcovici a continuat cu multă dăruire munca de supraveghere, de admitere şi însufleţire a clerului aparţinând Uniunii Apostolice, ocupându-se atât de preoţii de rit latin cât şi de cei de rit oriental. Mulţi dintre elevii Seminarului arhidiecezan din Bucureşti, care l-au avut ca rector şi profesor, au acceptat cu drag să fie dirijaţi în continuare în cadrul Uniunii Apostolice. Chiar şi din diecezele latine din Transilvania unii preoţi de etnie maghiară au ţinut să facă parte din gruparea română.

Misiunea de conducere a Uniunii Apostolice a Preoţilor din România a fost exercitată de preotul Anton Durcovici până în ziua de 30 octombrie 1947, când a fost numit de către papa Pius al XII-lea episcop al Diecezei de Iaşi. Odată acceptată această numire, a fost ales ca preşedinte al Uniunii Apostolice pentru Arhidieceza de Bucureşti preotul Ieronim Menges.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, în anul 1948, şi interzicerea asociaţiilor de preoţi, Uniunea Apostolică a Clerului din România şi-a încetat activitatea, dar mulţi preoţi au continuat această lucrare în mod particular.

» înapoi la cuprins «