» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Miercuri, 11 decembrie

Tema 8: Propus pentru scaunul episcopal din Iaşi (1919)

După ce ieri am comemorat cei 62 de ani scurşi de când episcopul Anton Durcovici a părăsit această viaţă şi am putut urmări manifestările liturgice şi culturale din catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iaşi, precum şi prezentarea lucrării În umbra Crucii. Articole şi studii despre viaţa şi activitatea episcopului martir Anton Durcovici, dorim să relatăm astăzi un eveniment puţin cunoscut de dumneavoastră şi anume propunerea ca preotul Anton Durcovici să fie numit episcop de Iaşi, cu mult înainte de perioada pe care o cunoaştem, mai exact în anul 1919.

Vom începe prezenta expunere prezentând pe scurt situaţia conducerii Diecezei de Iaşi în acea vreme. În urma unei boli îndelungate, în ziua de 30 decembrie 1915 arhiepiscopul Nicolae Iosif Camilli a părăsit această viaţă, lăsând posterităţii o perspectivă pastorală deosebită. Conducerea diecezei i-a fost încredinţată părintelui Ulderic Cipolloni, în calitate de administrator apostolic, care, după cum am analizat în tema de ieri, a susţinut şi eliberarea preotului Anton Durcovici, care era internat cu domiciliu forţat la Mănăstirea "Notre Dame de Sion" din Galaţi. Din cauza Primului Război Mondial, Sfântul Scaun amâna numirea unui episcop titular de Iaşi, dar a acceptat numirea părintelui Cipolloni. Acesta, după terminarea războiului, a făcut eforturi mari pentru a menţine vie credinţa în Dieceza de Iaşi, dar a întreprins şi multe iniţiative caritative. Astfel, propune deschiderea a două orfelinate, unul la Hălăuceşti şi celălalt la Huşi, îndemnându-i pe preoţii şi credincioşii catolici să ridice monumente în cinstea celor care au murit pe front. Cum am menţionat deja, părintele Cipolloni a intervenit cu succes şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale preoţilor de origine etnică austriacă, germană şi maghiară din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, deportaţi în lagărele din Moldova. Un merit aparte îl are în ceea ce priveşte dezvoltarea spiritului rugăciunii în dieceză, fiind autorul cărţii Calea cerului.

După moartea episcopului Camilli, Congregaţia "De Propaganda Fide" a început investigaţiile în vederea găsirii celei mai potrivite persoane pentru înalta demnitate ecleziastică. Nu vrem să intrăm în detaliile unui asemenea procedeu, dar ne permitem să punctăm principalele momente ale acestui eveniment la care a fost asociat şi numele preotului Anton Durcovici. Mai întâi putem preciza o concluzie pe care au tras-o cei din conducerea congregaţiei romane, care au constatat că niciunul dintre cei 18 preoţi diecezani şi cei 17 preoţi franciscani care activau la acea dată în Moldova nu îndeplinea condiţiile cerute pentru a ocupa scaunul episcopal de la Iaşi. Din aceleaşi concluzii, reiese propunerea Congregaţiei "De Propaganda Fide" ca în Dieceza de Iaşi să fie numit ca episcop un preot cult, prudent şi cu un caracter ferm, care să fie capabil să reînvie spiritul ecleziastic al poporului şi să armonizeze relaţiile dintre clericii diecezani şi cei franciscani. În plus, noul episcop de Iaşi trebuia să rezolve situaţia creată Bisericii Catolice de războiul mondial, dar şi de adversitatea făţişă a ortodocşilor, precum şi amestecul guvernului român în chestiunile Bisericii.

Analizând aceste pretenţii ale Congregaţiei "De Propaganda Fide" şi biografiile preoţilor care activau în Moldova, în prima fază au fost analizate trei nominalizări ale franciscanilor: pr. Ulderic Cipolloni, pr. Leonard Navarra şi pr. Francisc Huismans. După câteva zile au fost analizate dosarele preoţilor Alexandru Cisar şi Anton Durcovici, ambii foşti studenţi ai Colegiului Pontifical Urbanian din Roma. Dosarele acestor candidaţi conţineau şi excelentele caracterizări din anii studenţiei lor la Roma, aşa cum am avut ocazia de a analiza în temele precedente cazul studentului Durcovici. În ziua de 26 martie 1919, cardinalul Van Rossum, prefectul Congregaţiei "De Propaganda Fide" a solicitat arhiepiscopului de Bucureşti, Raimund Netzhammer, date şi informaţii cât mai exacte privind "sănătatea fizică, caracterul moral, conduita preoţească, prudenţa, zelul şi abilitatea administrativă" a celor doi preoţi bucureşteni.

Analizând viaţa lui Anton Durcovici, considerăm că se poate reda caracterizarea pe care arhiepiscopul Raimund Netzhammer i-a făcut-o în ziua de 4 mai 1919: "Preotul Durcovici pare să fie de sănătate fizică mai degrabă slabă - a avut deja în iarna trecută de două ori gripă - dar este foarte rezistent. Caracterul său moral poate fi calificat cu expresia: inimă adevărat candidă. Preotul Durcovici este un om foarte bun, simpatic, modest, sobru şi serios. Conduita sa preoţească a fost mereu exemplară; face toate ceremoniile sacre în maniera cea mai serioasă şi frumoasă. Cu ani în urmă era trimis în fiecare duminică şi zi de sărbătoare în unul dintre oraşele Giurgiu, Târgovişte şi Buzău, unde a exercitat, cu toată satisfacţia mea, atribuţia de paroh. Predică bine şi ştie limbile necesare, chiar şi puţină maghiară. Până la război, preotul Durcovici a fost prefect şi profesor în seminarul nostru (reşedinţa arhiepiscopală); acum este colaborator al preotului Cisar, ca spiritual în internat şi profesor (lucrează bine) în gimnaziul nostru. În timpul săptămânii celebrează sfânta Liturghie la Notre Dame de Sion. În timpul anului 1918, a făcut în toate duminicile şi zilele de sărbătoare serviciul divin cu predica în italiană la biserica italiană Sfântul Mântuitor, iar acum celebrează cu predica în română în biserica maghiară Sfânta Elena. Preotul Durcovici este un om prudent, are mult zel, este perseverent şi nu-i lipseşte energia, dar este puţin lent. Până acum preotul Durcovici nu a avut ocazia de a-şi demonstra talentul administrativ, dar nu cred că va fi neglijent în lucrurile administrative şi financiare, fiind un om conştiincios".

Solicitat să-şi exprime părerea cu privire la cei doi candidaţi, arhiepiscopul Netzhammer mărturisea, la sfârşitul scrisorii sale din 4 mai 1919, că el credea posibilă nominalizarea atât a lui Alexandru Cisar, cât şi a lui Anton Durcovici. Nu-şi ascundea însă opinia că nominalizarea unuia sau altuia dintre cei doi preoţi ar fi reprezentat o grea pierdere pentru Eparhia de Bucureşti, deoarece aceşti doi misionari reprezintă "speranţele mele cele mai mari".

Decizia numirii episcopului de Iaşi a fost amânată, iar Congregaţia "De Propaganda Fide" a purtat, în anul 1919, o corespondenţă diversă pe această temă. S-a luat în calcul şi faptul că nici pr. Cisar, nici pr. Durcovici nu erau cetăţeni români, primul fiind ceh, iar al doilea austriac, ceea ce putea "situaţii delicate", cum s-a întâmplat în timpul Primului Război Mondial în cazul Durcovici.

După ce la 19 iulie 1919, plenul cardinalilor l-a propus pe Alexandru Cisar ca episcop de Iaşi, cardinalul Van Rossum i-a solicitat arhiepiscopului Netzhammer informaţii privind reacţiile pe care le-ar fi avut Guvernul român şi Casa regală în ce priveşte nominalizarea acestuia.

După mai multe luni de noi amânări şi corespondenţe multiple, la 22 aprilie 1920, Sfântul Scaun l-a numit pe preotul Alexandru Cisar episcop al Diecezei de Iaşi. Acesta a fost consacrat în catedrala din Bucureşti în ziua de 15 august 1920, fiind instalat în catedrala din Iaşi peste o săptămână: 22 august acelaşi an.

Astfel a încetat o emoţie puternică pe care a trăit-o preotul Anton Durcovici în anii 1919-1920, urmând să continue opera scolastică în care a fost implicat părintele Alexandru Cisar: coordonator al şcolilor Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Dar despre această grea misiune vom trata în tema următoare.

» înapoi la cuprins «