Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Marţi, 10 decembrie

Tema 7: Greutăţile din Primul Război Mondial

Comemorăm astăzi împlinirea a 62 de ani de când episcopul Anton Durcovici a părăsit această viaţă, murind pentru credinţa în Cristos şi fidelitate faţă de Biserică, în închisoarea din Sighetul Marmaţiei, în seara zilei de 10 decembrie 1951. Această moarte eroică s-a datorat unor suferinţe cumplite la care a fost supus începând din ziua arestării: 26 iunie 1949. Dacă despre acest timp de prigoană s-au scris diverse studii, nu la fel s-a întâmplat cu o altă perioadă de persecuţie: 1916-1918.

Ce s-a întâmplat atunci? Aşa cum ne prezintă Istoria României, la 15 august 1916 ţara noastră a intrat război, în Prima Marea Conflagraţie Mondială, alături de puterile Antantei (Franţa, Anglia şi Rusia). Întrucât era cetăţean austriac, preotul Anton Durcovici a fost arestat cu câteva ore înainte de aderarea României la acest pact. El a făcut parte din lotul celor 21 de preoţi din Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti arestaţi preventiv de Guvernul României, condus de Ionel Brătianu, întrucât erau "supuşi străini", adică austrieci, germani şi maghiari, consideraţi chiar "inamici" ai ţării.

Graţie informaţiilor cuprinse în jurnalul arhiepiscopului de Bucureşti, Raimund Netzhammer (publicat în anul 1993 sub titlul Arhiepiscop în România. Jurnal de război. 1914-1918), şi mai ales a documentelor din Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, în special cele păstrate în "Dosarul preoţilor catolici internaţi în Moldova în anii 1916-1917", cunoaştem astăzi etapele principale ale exilului preotului Anton Durcovici şi ale celorlalţi preoţi în anii Primului Război Mondial. Astfel, după arestarea lor în august 1916, preoţii au fost depuşi la închisoarea militară de la Fortul Domneşti, unde aveau să aştepte în zadar, timp de cinci luni, o comisie de anchetă guvernamentală. Cu excepţia a două - trei cazuri, majoritatea preoţilor fuseseră arestaţi fără denunţ penal sau de altă natură. La Fortul Domneşti au suportat o adevărată tortură morală, precum şi chinul sufletesc al unei nedreptăţi cauzate de atitudinea Guvernului României.

Într-o scrisoare din 29 iulie 1918, adresată prefectului Congregaţiei "De Propaganda Fide", cardinalul Van Rossum, preotul Anton Durcovici a descris împrejurările în care a avut loc arestarea sa la 15 august 1916. Potrivit mărturiei sale, se afla în ziua de duminică, 15 august 1916, la Parohia Giurgiu. La sfârşitul solemnităţilor a dorit să se întoarcă la Bucureşti, dar a fost împiedicat de poliţia din Giurgiu, care l-a declarat reţinut şi i-a confiscat puţinele lucruri pe care le avea asupra sa: bani, ceasul, ritualul şi breviarul. A fost transportat, împreună cu alţi 500 de străini, în satul Frăţileşti, judeţul Ialomiţa, fiind singurul preot din grupul respectiv. Acolo a petrecut ca internat o primă lună de zile dificilă, situaţia urmând să se schimbe numai după ce i-au fost restituite bunurile personale, banii şi dreptul de a primi îmbrăcăminte de iarnă. A fost transferat ulterior într-un alt sat, al cărui nume nu-l cunoaştem, unde a stat până la 27 noiembrie 1916, când a fost deportat în Moldova. A urmat un marş chinuitor, de peste 300 de km, pe jos, prin noroi şi zăpadă, pe parcursul a circa trei săptămâni. Pe drum, grupului lui Durcovici i s-au alăturat opt fraţi din Congregaţia "Fraţii Şcolilor Creştine", precum şi 11 surori din Congregaţia "Surorile Neprihănitei Zămisliri".

Cu toate că aveau calitatea de internaţi, preoţii bucureşteni au avut parte de un regim relativ uşor de domiciliu obligatoriu, având însă libertăţile de a oficia slujbe şi alte activităţi spirituale, de a trimite şi primi corespondenţă, de a primi ajutoare (bani, hrană, îmbrăcăminte, veşminte liturgice). Vor fi, de altfel, în legătură permanentă cu arhiepiscopul Raimund Netzhammer şi cu preotul Ulderic Cipolloni, administratorul apostolic al Diecezei de Iaşi. Au avut parte şi de o atitudine binevoitoare din partea autorităţilor militare şi civile (ofiţeri, prefecţi, primari). La Fortul Domneşti, de exemplu, au fost trataţi ca ofiţeri în rang de căpitan, iar în Moldova au fost interogaţi ocazional şi în mod simplist. De soarta acestora s-a interesat primul ministru Ionel Brătianu, precum şi alţi miniştri. Cazul lor a fost puternic susţinut de arhiepiscopul Netzhammer în mediile Casei Regale, iar de administratorul apostolic Cipolloni la Congregaţia "De Propaganda Fide" şi la papa Benedict al XV-lea. Părintele Cipolloni a purtat tratative de eliberare a preoţilor internaţi (inclusiv pentru Durcovici) în cadrul schimburilor de prizonieri, prin intermediul legaţiilor americană şi elveţiană de la Iaşi. Mai mult decât suferinţele fizice, cu unele excepţii la Fortul Domneşti şi marşul pe jos în Moldova, preoţii internaţi au avut de suportat suferinţe de natură psihică, provocate de atitudinea guvernului român, care i-a catalogat în mod nedrept potenţiali "inamici" şi i-a obligat "să mănânce pâinea exilului". Durerea sufletească era cu atât mai mare cu cât majoritatea preoţilor erau indigeni, formaţi în seminariile din România, iar prin atitudinea lor se dovediseră constant "devotaţi Tronului şi Ţării". A existat apoi, la un moment dat, pericolul expedierii lor în Rusia, în calitate de prizonieri de război, în urma evoluţiei militare de pe front. În general, preoţii internaţi în Moldova au apreciat "regimul foarte bun" de care s-au bucurat în perioada internării lor.

La începutul anului 1917, preotul Anton Durcovici a fost internat la Galaţi într-o cameră oferită de surorile din Congregaţia "Notre Dame de Sion". Aici trăit bucuria de a celebra, la 8 ianuarie, prima sfântă Liturghie publică după o pauză de peste patru luni de zile. În scrisoarea adresată, la 29 iulie 1919, cardinalului Van Rossum, preotul Durcovici îşi califica propria perioadă de internare "mai puţin dură", graţie ajutoarelor primite prin intermediul Bisericii. A avut apoi acordul autorităţilor de a vizita în mod curent spitalul deschis de surorile "Notre Dame", unde erau internaţi sute de prizonieri civili sau militari de religie catolică. Din partea administratorului apostolic al Diecezei de Iaşi, Ulderic Cipolloni, a primit mai multe facultăţi care i-au permis să-i asiste spiritual pe răniţii catolici. Timpul liber l-a dedicat lecturării unor tratate de teologie dogmatică şi morală, rugăciunilor şi meditaţiilor.

Este demn de amintit aici un moment deosebit de periculos pentru preotul Anton Durcovici, care i-a pus viaţa în pericol. În ziua de 11 octombrie 1917, spitalul surorilor "Notre Dame de Sion" din Galaţi a intrat sub tirul tunurilor beligeranţilor, creându-se o situaţie primejdioasă pentru bolnavii internaţi şi personalul din spital. În acele condiţii, preotul Durcovici a dat dezlegare generală răniţilor grav, în timp ce restul răniţilor şi surorile au fost transferaţi în subsolul clădirii. Grija preotului Durcovici a fost de a pune la loc sigur Sfântul Sacrament, însă, în momentul în care a deschis tabernacolul, un proiectil a explodat în prezbiteriul capelei. Suflul exploziei l-a ridicat pur şi simplu în aer, căzând apoi în picioare. În explozie a fost distrus ciboriul, iar ostiile au fost răspândite deasupra altarului. Au fost rănite două surori, dintre care una foarte grav, iar cele cinci găuri pe care schijele le-au făcut sutanei sale l-au convins pe preotul Durcovici de gravitatea momentului prin care a trecut. Despre acest eveniment, părintele Durcovici i-a scris, la 29 iulie 1918, cardinalului Van Rossum: "Dumnezeu cel puternic m-a salvat. Au căzut cu acea ocazie deasupra institutului 26 de proiectile, unele incendiare, şi a fost într-adevăr un miracol deoarece se găseau mai mult de 800 de persoane în acel loc. Cu excepţia unei surori, nu a mai fost nicio victimă". O descriere similară am găsit şi într-un raport făcut de superioara Institutului "Notre Dame de la Galaţi", la finele anului 1917, adresat Congregaţiei "De Propagandei Fide": "Joi, 11 octombrie, am fost ţinta unui intens bombardament... (...) Capela a fost atinsă de trei bombe: una în spatele nişei altarului, una în mijlocul capelei, una în turnul tribunei, coroana Fecioarei a fost spartă, la fel şi umerii; degetul pruncului Isus s-a spart; Inima Preasfântă şi-a pierdut mâna binecuvântătoare. Toate vitraliile s-au făcut bucăţele. (...) Tabernacolul este intact. Preotul [A. Durcovici, n.n.], luând Sfântul Sacrament şi toată rezerva sfântă, pentru a-l transporta la altarul pregătit în pivniţă (...). Sfinţia sa ţinea Sfântul Ciboriu pe care nu l-a lăsat, dar a fost zguduit într-o asemenea măsură încât un număr mare de sfinte Hostii au căzut pe altar şi pe trepte; câteva sute au fost totuşi puse la adăpost în pivniţă. De vreo şase ori în cursul zilei, Sfinţia sa s-a întors să ridice bucăţile sfintelor Hostii care rămăseseră acolo. Sfinţia sa era acoperit de ipsos şi fum de sulf, dar n-a fost rănit... (...) Comunitatea a dat dovadă de un calm admirabil, de devotament, abnegaţie şi pietate. Sfinţia sa, părintele Anton, un înger de devotament, în mijlocul suflului bombelor din jurul nostru, fiind în pivniţă, în faţa Sfântului Sacrament, ne-a cerut să facem un act de penitenţă şi ne-a dat iertarea generală".

După aproape un an petrecut în Institutul "Notre Dame de Sion" din Galaţi, la 10 decembrie 1917 (tot 10 decembrie, ca şi în 1951 !!!), preotul Anton Durcovici i-a scris administratorului Diecezei de Iaşi, pr- Ulderic Cipolloni: "În ajunul plecării mele de aici, gândul se îndreaptă tocmai spre Sfinţia voastră, vrednicul şi părintescul purtător de grijă al acestei dieceze, şi voiam să vă exprim încă o dată, din inimă, recunoştinţa şi mulţumirile mele, când, iată mi se aduce scrisoarea Sfinţiei voastre din 2 decembrie, care mi-a fost o nouă dovadă a marii bunătăţi şi a grijii neobosite ce ne-aţi dus nouă, preoţilor exilaţi. O săptămână anume, după scrisoarea Preasfinţiei voastre, am aflat aici, la prefectură, că repatrierea nu este legată de nicio condiţie care ar opri întoarcerea în teritoriul ocupat. La care eu am declarat că doresc (...) că pot pleca împreună cu ceilalţi care mai sunt în Galaţi. Institutul întreg îmi doreşte această bucurie, iar de altă parte regretă pierderea unui preot din mijlocul lor. Bunele maici, prin jertfele lor neîntrerupte, zi şi noapte, în grija sutelor de bolnavi, au dobândit de la bunul Dumnezeu lumină şi har pentru mulţi, iar eu am fost trimis să culeg roadele. (...) Vă mulţumesc apoi îndeosebi pentru bunăvoinţa ce mi-aţi arătat-o mie de atâtea ori, fie prin facultăţi spirituale date, fie prin stăruinţa depusă ca să fi putut rămâne aici. Zilnic îmi voi aminti, mai ales la sfânta Jertfă, de Preasfinţia voastră şi de întreaga Eparhie de Iaşi şi mă bucură gândul că faceţi acelaşi lucru pentru mine...". Ştim faptul că eliberarea preoţilor internaţi în Moldova s-a făcut prin eforturile conjugate ale Arhiepiscopiei de Bucureşti, Episcopiei de Iaşi, Ministerului Român de Externe, Legaţiei Elveţiei la Iaşi, precum şi Comandamentului trupelor germane. Astfel, Legaţia Elveţiei, care a intermediat schimbul de prizonieri din decembrie 1917, a beneficiat de listele cu cei internaţi, transmise de guvernul român refugiat la Iaşi, precum şi de Comandamentul trupelor germane. Potrivit uneia dintre aceste liste, preotul Anton Durcovici fusese internat la Galaţi într-un grup din care mai făceau parte alte şapte persoane: Blei Aron, Carol Birner, Johan Caudisch, Coelestinus Caruss, Julius Traun, Clement Şotimann şi Rudolf Wagner. Preotul Anton Durcovici a rămas la Galaţi până la 24 decembrie 1917, când, în baza unui schimb de prizonieri, s-a putut reîntoarce la Bucureşti, nu înainte însă de a sta 42 de zile în carantină.

Întors la Bucureşti, preotul Anton Durcovici a fost primit, în februarie 1918, de arhiepiscopul Raimund Netzhammer, după care s-a deplasat la Seminarul diecezan din capitală, unde rămăseseră doar doi seminarişti. În aceste condiţii, arhiepiscopul l-a delegat să predea religia şi istoria la Internatul "Sfântul Andrei" şi să se ocupe de biserica italiană "Sfântul Mântuitor".

După anii de suferinţă pe care i-a trăit ca "internat", vor urma pentru preotul Anton Durcovici câteva misiuni deosebite, printre care şi propunerea de a fi numit episcop de Iaşi, tratative pe care le vom analiza în tema următoare.

» înapoi la cuprins «