» înapoi la cuprins «

Temele predicilor tematice pentru Advent 2013

Viaţa eroică a episcopului Anton Durcovici

Pr. Alois Moraru

Vineri, 6 decembrie

Tema 5: De la Roma la Bucureşti

Am încheiat expunerea temei cu nr. 4, spunând că, după terminarea anului universitar 1910-1911 şi susţinerea examenului de licenţă în dreptul canonic, la 29 iulie 1911 preotul Anton Durcovici a părăsit Roma îndreptându-se spre Bucureşti. Întrucât nu a putut lua o cursă aeriană Roma - Bucureşti, a trebuit să parcurgă acest drum cu mijloace terestre.

Chiar cu un an înainte de a porni din Cetatea Eternă, preotul Anton Durcovici şi-a exprimat dorinţa de a fi un preot bun, împlinind voinţa lui Dumnezeu. Într-o scrisoare datată la 8 iulie 1910, îi scria arhiepiscopului Netzhammer: "Anul nostru şcolar s-a sfârşit acum, iar colegii mei de aici s-au întors deja în patriile lor. Mie însă, mulţumită hotărârii lui Dumnezeu, îmi este hărăzit să mai rămân încă un an în acest loc sfânt, pentru ca, după exemplul Mântuitorului la Nazaret, să mă pregătesc în linişte, prin rugăciune şi studiu, pentru misiunea care mă aşteaptă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau să fac ce stă în puterile mele pentru a corespunde acestui har. La sfârşitul lunii mai am fost sfinţit diacon şi am acum mereu ocazia să practic această consacrare, deoarece printre elevii de acum nu este încă nimeni care să fi primit această consacrare. De curând am doctoratul în teologie şi chiar alaltăieri am susţinut la vicariat examenul de consacrare preoţească. Asta să mă stimuleze pentru nou zel în studiu, pentru a suplini multele lipsuri şi cu ajutorul lui Dumnezeu să devin o unealtă potrivită pentru mântuirea sufletelor. Dar mult mai mult preocupă toate gândirea şi acţiunile mele fericita zi a sfintei consacrări a preoţiei care se apropie. Cu promisiunea dumneavoastră, Înalt Preasfinţite domnule arhiepiscop, şi cu a Preacucernicului domn rector, sper ca deja la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie să am parte de acest har total nemeritat şi să pot, în sfârşit, să aduc cu inimă voioasă şi recunoscătoare jertfa bineplăcută a lui Dumnezeu. În acest timp, însă, vreau să fac tot ce-mi stă în putinţă să mă pregătesc pentru aceasta cu vrednicie şi să devin un preot după inima lui Dumnezeu, mort pentru voinţa proprie. Deoarece sunt însă conştient de propria mea incapacitate, rog plin de încredere pe Înalt Preasfinţia voastră să mă susţină cu rugăciunea şi cu binecuvântarea pastorală".

Poată părea surprinzător, dar după terminarea studiilor de filosofie şi teologie, Anton Durcovici dorea să ajungă cât mai devreme la Bucureşti. Acest gând l-a exprimat şi trei luni după hirotonirea sacerdotală, ceea ce noi putem citi clar într-o scrisoare redactată la Roma, în ziua de 28 decembrie 1910 şi adresată arhiepiscopului Raymund Netzhammer: "Numai puţine zile încă şi intrăm în noul an, în decursul căruia şederea mea la Roma ia sfârşit şi, după hotărârea lui Dumnezeu, îmi voi începe lucrul în via sa. Deoarece singura mea năzuinţă trebuie să fie să îndeplinesc mereu şi peste tot numai voinţa lui Dumnezeu, iar aceasta mi se face cunoscută prin deciziile superiorilor mei, locţiitorii lui Dumnezeu, consider că este datoria mea, la începutul acestui an, să mă las întru totul în seama Înalt Preasfinţiei voastre şi a deciziilor dumneavoastră, ferm hotărât să îndeplinesc fidel orice dorinţă a arhiereştii dumneavoastră inimi. Numai astfel pot să fiu sigur de ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu poate să fie vorba de activitatea preoţească şi de care eu însumi, din cauza lipsei mele de experienţă şi a slăbiciunii, am în mod deosebit nevoie. Prin sfânta consacrare preoţească, Mântuitorul m-a ales ca instrument al său şi, ca atare, voi fi de folos numai atâta timp cât mă voi supune, unit cu el, călăuzirii mâinii sale; de îndată ce m-aş baza pe propriile puteri sau mi-aş atribui mie însumi ceva, mi-aş strica situaţia şi aş deveni infidel vocaţiei mele. De aceea, în ceea ce priveşte lunile care mi-au mai rămas să le petrec aici, vreau să folosesc conştiincios timpul cu studiul dreptului canonic şi al teologiei, pentru a fi înarmat, după puteri, pentru ţelul meu înalt, deşi trebuie să recunosc Preasfinţiei voastre, în faţa ochilor căruia îmi deschid inima mea, că deşi buna mea voinţă este, cu harul lui Dumnezeu, mare, totuşi nu poate să o scoată la capăt cu toate, aşa cum ar fi necesar, pentru a păşi fără teamă la o misiune atât de plină de responsabilitate. Mă consolează însă convingerea că Înalt Preasfinţia voastră, cu privirea experimentată, mă va aprecia exact şi mă va folosi corespunzător. Sunt gata atunci să ascult orice dorinţă; căci ştiu că în aceasta împlinesc voinţa lui Dumnezeu şi mă încred cu tărie în permanentul său sprijin. În ziua Crăciunului, care tocmai s-a scurs, am oferit jertfa sfintei Liturghii şi pentru Preasfinţia voastră şi binele diecezei, şi cu spiritul m-am aflat în acea zi deja mai mult în România decât la Roma...".

Arhivele din Roma şi Bucureşti au păstrat şi alte scrisori ale preotului Anton Durcovici, în care îşi exprima recunoştinţa pentru tot ceea ce a învăţat în Cetatea Eternă, nutrind speranţa că toate aceste cunoştinţe îl vor ajuta în drumul slujirii sacerdotale pe care l-a început în ziua de 24 septembrie 1910. Dintre acestea, publicăm câteva rânduri dintr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Netzhammer în ziua de 13 iunie 1911: "Înalt Preasfinţite domnule arhiepiscop, mulţumindu-vă cu toată stima pentru urările trimise mie pentru această ultimă parte a şederii mele la Roma, vă rog să scuzaţi cu îngăduinţă lunga mea tăcere, asigurându-vă totodată că m-am gândit în mod deosebit, în acest timp, la sfânta Liturghie şi altminteri la Înalt Preasfinţia voastră şi la întreaga dieceză, pentru ca măcar astfel să-mi fac datoria faţă de Dieceza de Bucureşti şi să contribui după posibilităţi la binele ei. Probabil că săptămâna viitoare voi susţine la Universitatea Apollinaris examenele bacalaureatului şi licenţei în drept canonic. Imediat după aceea, aş fi gata să mă întorc acasă; deoarece însă Preacucernicul nostru domn rector - care mă însărcinează totodată să transmit Înalt Preasfinţiei voastre salutările sale pline de stimă - şi-a exprimat dorinţa ca eu să mai rămân aici până la începutul vacanţei la Castel Gandolfo, întrucât în acest timp aş mai putea fi de folos colegiului, voi putea în acest caz să plec abia la începutul lui iulie. Aşa cum v-am asigurat întotdeauna şi sper, cu harul lui Dumnezeu, să o dovedesc şi în faptă, sunt gata oricând să împlinesc voinţa lui Dumnezeu făcută cunoscută mie prin Preasfinţia voastră. În cazul în care Înalt Preasfinţia voastră domnul arhiepiscop permite totuşi, voi rămâne cu plăcere încă o lună aici, pentru ca în acest mod să mă arăt recunoscător colegiului pentru tot binele. Dacă privesc acum în urmă la cei cinci ani petrecuţi la Roma, nu pot să nu îi mulţumesc din adâncul sufletului bunului Dumnezeu pentru nespusa sa bunătate, pe care el mi-a arătat-o din belşug, deşi am corespuns atât de puţin harului său şi trebuie să recunosc sincer că în multe am fost prea delăsător. Sper ca Înalt Preasfinţia voastră îmi va ierta cu bunătate multele mele neglijenţe şi că va primi această sinceră mărturisire cu bunătate părintească. Din acestea, Preasfinţia voastră vede că de fapt am nevoie, din cauza slăbiciunii mele, de o călăuzire energică, dar şi că voiesc sincer să urmez întotdeauna ascultător această mână călăuzitoare pentru a lucra după puteri pentru slava lui Dumnezeu".

Cum am anunţat deja în debutul acestei prezentări, preotului Anton Durcovci i s-a îngăduit să mai rămână câteva săptămâni la Roma, timp în care a susţinut, în ziua de 3 iulie 1911, licenţa în drept canonic. Şi-a pregătit apoi bagajele şi în ziua de 29 iulie şi-a luat rămas bun de la superiorii, colegii şi studenţii din Cetatea Eternă. Chiar în ziua plecării, rectorul Colegiului Roman, Giovanni Bergamo, a întocmit un atestat elogios despre Anton Durcovici, pe care l-a trimis prefectului Congregaţiei "De Propaganda Fide", cardinalul Girolamo Gotti, la 29 iulie 1911. Iată finalul ei: "Acum ne părăseşte cu cele mai bune urări ale superiorilor şi colegilor pentru care a fost cinci ani exemplu prin purtare şi claritate, evlavie şi smerenie. Ţin să spun, că dacă va fi tot aşa ca preot cum a fost în colegiu, va fi o comoară în dieceza sa. De aceea rog pe Eminenţa voastră să l recomandaţi arhiepiscopului său". Cardinalul Gotti, prefect al Congregaţiei "De Propaganda Fide", i-a scris arhiepiscopului Raimund Netzhammer, la 7 august 1911: "În ziua de 29 iulie a.c., studentul Anton Durkowitsch a plecat din Colegiul Pontificat Urbanian urmând să se întoarcă în arhidieceza de origine, după ce în ziua de 24 septembrie a anului trecut a fost sfinţit preot. În cei cinci ani cât a stat în acest colegiu, a fost exemplar atât ca pietate cât şi integritate morală; a urmat cu succes deplin studiile bisericeşti, obţinând doctoratul în teologie şi licenţa în dreptul canonic...". Răspunzând acestei scrisori, arhiepiscopul Netzhammer i-a scris cardinalului Gotti, în ziua de 23 august 1911: "(...) Fiindcă acest preot s-a întors acum în dieceza sa, împodobit cu doctoratul în filozofie şi teologie şi cu licenţa în dreptul canonic, recomandat de Eminenţa voastră, plin de merite, acum când începe ministeriul său sacerdotal, mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu Atotputernicul pentru această bucurie, dar şi Cucerniciei voastre, Eminenţă, pentru munca şi grija depusă în pregătirea acestui alumn...".

Preotul Anton Durcovici şi-a propus ca drum spre Bucureşti să-l parcurgă prin Viena şi să-şi viziteze rudele din localitatea natală Deutsch Altenburg, unde ştim că a celebrat o Liturghie de primiţie. Nutrind speranţa că într-o zi vom descoperi ceva din corespondenţa expediată de tânărul preot şi rudele sale, credem că Anton Durcovici a rămas aici cel puţin o săptămână. Înainte însă de a ajunge în localitatea natală, ştim sigur că preotul Anton Durcovici s-a oprit la sanctuarul din Loreto, unde s-a rugat pentru colegii săi, precum şi pentru o grabnică reîntoarcere la Roma. Până la această revedere a "oraşului Papei", preotul Anton Durcovici a trimis şi a primit numeroase scrisori de la colegii săi. Arhivele diecezane ieşene, precum şi cele ale Propagandei Fide, păstrează o impresionantă corespondenţă între preotul Anton Durcovici şi prefecţii de la Congregaţia De Propaganda Fide pe durata a zeci de ani. Printre explicaţiile acestui fapt, oarecum de excepţie, se afla şi aceea că devenise o tradiţie ca foştii membri ai Colegiului De Propaganda Fide să scrie relatări anuale adresate foştilor lor superiori. În cazul Durcovici, lucrurile au depăşit oarecum normalitatea, acesta aflându-se în permanentă corespondenţă cu toţi prefecţii, care i-au urmărit pas cu pas strălucita slujire preoţească, precum şi formarea sa ca profesor, prefect şi rector la seminarul arhidiecezan din Bucureşti.

Din analiza documentară întreprinsă până acum, conchidem că această corespondenţă exprimă multe amintiri, dar şi latura umană deosebită a personalităţii sale. De aici am aflat despre momentul reîntâlnirii cu mama sa Maria, în august 1911, pe care n-o mai văzuse de cinci ani. Unii biografi au subliniat faptul că Anton Durcovici avea "o veneraţie deosebită faţă de mama sa" şi o "adevărată afecţiune filială". Astfel, Maria Durcovici a continuat să fie, până la moartea sa în anul 1943, alături de fiul său, locuind la Bucureşti, la subsolul palatului arhiepiscopal, în timp ce Anton Durcovici a locuit la etajul al doilea al aceluiaşi imobil.

Cel mai probabil, preotul Anton Durcovici a ajuns la Bucureşti în ziua de 11 august 1911, după care a primit misiuni diverse: profesor şi prefect la Seminarul din Bucureşti, profesor la gimnaziul de pe lângă Internatul "Sfântul Andrei", administrator parohial la Giurgiu, Buzău şi Târgovişte (august 1911 - august 1916), rector al capelei "Notre Dame de Sion" (august 1911 - august 1920), prefect la Convictul "Sfântul Andrei" şi profesor la Şcoala reală şi Liceul "Tomis" (februarie 1918 - august 1920), director al Convictului "Sfântul Andrei" (21 august 1920 - iulie 1925). În luna septembrie 1924 a fost numit director al Seminarului Arhiepiscopal şi apoi al Academiei Teologice. Chiar dacă a fost solicitat în aşa multe misiuni, a găsit timp ca să fie şi confesor la catedrala "Sfântul Iosif", preşedinte al Congregaţiei Mariane a Bărbaţilor (din luna mai 1920), spiritual al "terţiarelor", censor de cărţi...: o viaţă plină de muncă, de zel şi abnegaţie. Aşa cum a notat pe o fişă personală, Anton Durcovici a administrat provizoriu bisericile "Sfântul Mântuitor" (februarie - decembrie 1918), "Sfânta Elena" (februarie - septembrie 1919) şi, din nou, pe cea din Târgovişte (martie 1923 - august 1924). La activităţile didactice şi pastorale evidenţiate deja, mai pot fi adăugate şi altele, aşa cum se va putea citi în temele următoare.

* * *

Rugăciune pentru episcopul Anton

Imn de preamărire

Te preamărim, Doamne, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, pentru că ne-ai copleşit cu darurile tale şi ne-ai binecuvântat cu un păstor după inima ta în persoana episcopului Anton, martir şi păstor al poporului încredinţat lui.

Îţi aducem laudă pentru Preacurata Fecioară Maria, pentru că a luat sub mantia ei ocrotitoare poporul nostru creştin în anii grei ai prigoanei şi ai suferinţelor, primind şi ascultând rugăciunile slujitorului tău Anton şi şi-a plecat mereu privirea spre noi, apărând familiile şi Biserica noastră locală.

Îţi aducem mulţumiri pentru sfântul Iosif, care a fost ales de episcopul Anton să fie alături de Maica sfântă ocrotitorul Bisericii noastre locale, aşa cum a fost ales să fie păzitorul celei mai scumpe comori, Isus, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Fecioarei, Mântuitorul şi bucuria poporului nostru.

Primeşte, Părinte sfânt, imnul nostru de preamărire, pentru că nu ne-ai lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri, ci ne-ai ocrotit cu iubirea ta şi cu îndemnul şi exemplul vrednicului nostru păstor Anton, care şi-a jertfit viaţa, urmându-l pe Fiul tău, Isus Cristos.

Binecuvântat să fii, Doamne, în veci de veci, căci tu eşti bucuria şi speranţa noastră!

Fericit este poporul care te are pe tine ca Dumnezeul cel adevărat. Amin.

Imprimatur, 1 decembrie 2013

Ep. Petru Gherghel

» înapoi la cuprins «