Tema 4

Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii

Cap VI; nr. 21-25

Pentru a înţelege mai bine valoarea afirmaţiilor documentului Dei Verbum cu privire la locul Sfintei Scripturi în viaţa Bisericii este important să facem o trecere în revistă a experienţei biblice în istoria Bisericii. Trebuie să recunoaştem că pentru catolici "întoarcerea" la Biblie este un fapt recent, după o perioadă de mai multe secole în care teologia a avut o evoluţie aparte. Până în sec. al XII-lea păstorii Bisericii învăţau tradiţia pornind de la Scripturi; operele lăsate de ei sunt mai ales omilii sau comentarii biblice. Prin ele poporul creştin era hrănit din Sfânta Scriptură. În sec. XII-XIII teologii tind să raţionalizeze ştiinţa sacră şi caută să prezinte adevărul credinţei într-o sinteză realizată mai mult la lumina raţiunii decât cea a revelaţiei. În sec. al XV-lea Gutenberg inventează tiparul iar Biblia este prima carte care are onoarea de a fi tipărită. În următorii cincizeci de ani apar peste 140 de ediţii ale Bibliei, multe în limbile europene, deci în limba poporului, dar Sfânta Scriptură rămâne totuşi departe de popor. În sec. al XVI-lea protestanţii revin la Biblie, dar în manieră exclusivă, adoptând principiul sola Scriptura. Teologii scolastici reacţionează şi păstrează în continuare o reticenţă faţă de cărţile sacre. Secolele XVIII-XIX perpetuează aceeaşi mentalitate, exprimându-se adesea ideea că Sfânta Scriptură nu este o carte pentru toţi iar pentru a o citi este nevoie de o pregătire specială. Sfârşitul sec. al XIX-lea aduce în Biserică, sub inspiraţia Duhului Sfânt, o primăvară a studiilor biblice prin înfiinţarea Şcolii Biblice de la Ierusalim în anul 1892. Dreptul canonic din 1917 autorizează citirea traducerilor publicate sub îngrijirea Bisericii. Dar Biblia rămânea în latină. Cu Conciliul Vatican II Biserica îşi trimite fiii în larg.

Capitolul VI din Dei Verbum se deschide cu o paralelă foarte importantă între Sfânta Scriptură şi sfânta Euharistie: Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor (nr. 21). Există o unică pâine a vieţii: Isus Cristos, dar Biserica oferă această pâine în două moduri: prin masa euharistică şi prin masa cuvântului. Aşadar, trupul Domnului şi Sfânta Scriptură primesc în Biserică aceeaşi veneraţie; ambele sunt expuse în biserici şi incensate în liturgie.

Mai departe, conciliul afirmă clar: Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură (nr. 22). Iar pentru a avea acces este nevoie de traduceri în cât mai multe limbi: Biserica se îngrijeşte cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate şi corecte în diferitele limbi, de preferinţă plecând de la textele originale ale cărţilor sfinte (nr. 22). Deşi traducerea latină a Sfintei Scripturi, Vulgata, s-a bucurat de o veneraţie deosebită în Biserică, traducerile trebuie realizate cu preferinţă pe baza textelor originale scrise în ebraică, aramaică şi greacă. Va fi nevoie apoi de a traduce Biblia din nou, din generaţie în generaţie, deoarece limbile evoluează şi cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor (nr. 22). Conciliul sugerează oportunitatea traducerilor în colaborare cu fraţii separaţi (nr. 22), protestanţi şi ortodocşi. Biblia este de fapt un bun de mare preţ pe care Bisericile creştine sperate îl au în comun. Oscar Cullman, protestant şi observator al conciliului, a spus: "În câmpul exegezei, unitatea este - ca să spunem aşa - fundamental realizată".

Dei Verbum se adresează în mod deosebit exegeţilor cărora le aminteşte de importanţa muncii lor în Biserică. Este o muncă de ale cărei rezultate beneficiază toţi cei care au în Biserică responsabilitatea de a învăţa: Exegeţii catolici şi toţi ceilalţi teologi, asociindu-şi cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze şi să prezinte cu mijloacele adecvate textele sacre astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăşi cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze minţile, să întărească voinţele, să înalţe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu (nr. 23). În această muncă, exegeţii şi teologii trebuie să aibă în vedere trei lucruri: (1) flacăra tradiţiei care ne alimentează: sfinţii părinţi ai orientului şi occidentului, care au primit, la începuturile Bisericii, harul unei geniale pătrunderi a sensului Scripturilor; (2) sfintele liturgii ale Occidentului şi Orientului (3) sfântul magisteriu care a primit misiunea şi harul "vigilenţei" şi care constituie, prin voinţă divină, ultima instanţă pentru a defini problemele de interpretare a Scripturii.

Care este locul Sfintei Scripturi în teologie? Conciliul afirmă: Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum şi pe sfânta tradiţie ca pe o temelie trainică ... studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei (nr. 24). Astfel Scriptura este locul, rădăcina, izvorul şi sufletul teologiei şi al catehezei.

Conciliul se adresează în mod deosebit preoţilor cărora le cere să cultive familiaritatea cu Sfânta Scriptură: slujitorii cuvântului trebuie să se ataşeze de Scriptură prin lectură asiduă şi prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul "predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru (nr. 25). În epoca alfabetizării, când suntem striviţi de masa cărţilor publicate, conciliul arată credincioşilor care trebuie să fie cartea lor de căpătâi: Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, şi mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească "înalta cunoaştere a lui Isus Cristos" (Fil 3,8), căci, "necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos (nr. 25). Conciliul aminteşte de diferitele posibilităţi de aprofundare a Scripturilor: liturgia, lectura spirituală şi alte iniţiative luate cu aprobarea şi prin grija păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoţită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu şi om; căci "vorbim cu el când ne rugăm şi îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeieşti (nr. 25).

Conciliul avertizează în faţa pericolului unei lecturi greşite şi a unei folosiri incorecte a Scripturii. Este reliefată o dată în plus responsabilitatea celor care au funcţia de conducere în Biserică: Este îndatorirea superiorilor bisericeşti, "care deţin învăţătura apostolică", să-i educe corespunzător pe credincioşii care le-au fost încredinţaţi, în privinţa folosirii corecte a cărţilor sfinte, mai ales a Noului Testament şi, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoţite de explicaţii necesare şi cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranţă şi cu folos cu Sfânta Scriptură şi să se pătrundă de spiritul ei (nr. 25). Eroarea fundamentală este citirea Bibliei în afara tradiţiei şi a predicii apostolice, separându-ne de martorii ei.

Capitolul VI se conclude cu acelaşi gând pe care îl exprimase la început: misterul euharistic şi cuvântul lui Dumnezeu sunt două expresii ale unicei pâini care hrăneşte viaţa Bisericii: După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporeşte viaţa Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viaţă spirituală dintr-o creştere a veneraţiei faţă de cuvântul lui Dumnezeu care "rămâne în veac.

» înapoi la cuprins «