Iob

Profil general

Iob este un om din ţinutul Uz, din Răsărit. Despre el, cartea din Sfânta Scriptură care îi poartă numele, spune că era un om drept, se ferea de păcat şi era temător de Dumnezeu. Are zece copii: şapte băieţi şi trei fete. Din punct de vedere social este deosebit de bogat: are şapte mii de oi, trei mii de cămile şi cinci sute de perechi de boi. Gândindu-se că fiii săi pot păcătui, Iob aduce în fiecare zi jertfă pentru ei.

Într-o zi, Satana cere permisiune de la Dumnezeu să-l pună la încercare. Atunci toate nenorocirile se abat asupra lui. Mai întâi îi sunt furaţi boii, apoi turmele şi paznicii sunt loviţi de trăsnet, tâlharii îi fură cămilele, iar un uragan doboară casa în care se aflau cei zece copii, care mor sub dărâmături. Pentru că Iob s-a resemnat şi îşi spunea: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnul binecuvântat!" (Iob 1,21), Satana îl loveşte în trupul său cu lepră. Iob nu poate nici să se aşeze, nici să stea culcat, o rană urât mirositoare este întreg trupul său. Până şi soţia îl reneagă şi-l îndeamnă să-l blesteme pe Dumnezeu şi să moară. Cu toate acestea Iob continuă să rămână fidel lui Dumnezeu, acceptând cu răbdare tot ceea ce primise de la el, ca încercare.

La un moment dat au venit la el trei prieteni. Au stat lângă el timp de şapte zile fără să spună nimic. Unul dintre ei, Elifaz din Teman, cel mai vârstnic, îi aminteşte că Dumnezeu îl răsplăteşte pe cel drept şi îl pedepseşte pe cel care greşeşte. În consecinţă îl sfătuieşte să ceară iertare de la Dumnezeu, iar Dumnezeu îl va salva. Bildad din Şuah, al doilea din cei trei, măreşte şi el suferinţa spunând că Dumnezeu nu-l loveşte pe cel desăvârşit, făcându-l pe Iob să înţeleagă că încă nu este desăvârşit. Ultimul, ?ofar, are şi el un crez: dacă Dumnezeu este drept şi înţelept, nu aduce nenorocirea peste cel drept. Ca atare, dacă Iob a fost lovit de nenorocire, înseamnă că nu este drept.

Iob însă ştie că are conştiinţa curată. Mai ştie că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei buni şi îi pedepseşte pe cei răi, chiar dacă realitatea din jur nu este de fiecare dată conformă cu ceea ce ştie el. El vede cum de multe ori celor răi le merge bine, iar cei drepţi sunt adesea nefericiţi.

Toate soluţiile par să se îndrepte spre acelaşi rezultat: Dumnezeu este un mister greu de pătruns. Grele de pătruns sunt şi căile sale.

Văzând atitudinea lui Iob, cei trei prieteni au răspunsuri diferite: unul îl consideră trufaş, altul încăpăţânat, iar un altul, nebun. Iob nu le mai răspunde la provocări decât cu ironii. El ştie că în faţa lui Dumnezeu este drept şi aşteaptă cu răbdare să i se facă dreptate.

Intervine un al patrulea prieten, Elihu, care introduce un subiect nou: suferinţa vine din partea lui Dumnezeu ca o încercare. Prin ea, Dumnezeu probează fidelitatea omului. În acest caz, suferinţa capătă valoare educativă.

Disperat şi plin de răni, Iob îşi înalţă privirea şi inima spre Dumnezeu şi-i cere cont de starea în care se află. E sigur că acolo sus are un apărător şi că într-o zi îl va salva, dar aşteaptă un răspuns concret.

Dumnezeu îi răspunde, oarecum mustrându-l. Îl invită să încerce să pătrundă măreţia creaţiei şi atotputernicia lui. Iob recunoaşte că a vorbit despre lucruri prea mari şi prea minunate, fără să ştie (cf. Iob 42,3-6). În consecinţă, Dumnezeu îl reabilitează şi îi oferă îndoit toate bunurile de mai înainte.

Obiectiv

Înţelegerea valorii suferinţei.

Învăţătură

Când omul se află în suferinţă, îi vine foarte greu să vadă mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Şi mai greu îi este să înţeleagă cum poate Dumnezeu să accepte suferinţa şi s-o propună ca modalitate a probării fidelităţii.

În realitate însă există suferinţă pe care şi-o provoacă omul singur, din cauza neatenţiei sale sau chiar în mod voit. Nerespectarea anumitor reguli, poate conduce la accidente. Dorinţa de a arăta altfel, faţă de cum am fost creaţi, şi ea poate conduce la accidente. Se poate vorbi aici despre implanturi, operaţii estetice, percing-uri, tatuaje etc.

Există şi suferinţe pe care nu le putem provoca noi: îmbolnăvirea sau moartea unei persoane dragi, locuinţa dărâmată de o calamitate a naturii, neînţelegerea intenţiei bune din partea unei persoane dragi, lagărele naziste, închisorile comuniste etc.

Şi astăzi se poate constata cum celor care sunt departe de Dumnezeu le merge bine, iar celor care îl caută în simplitatea inimii, abia fac faţă problemelor vieţii.

Suferinţa pare să rămână în continuare un mister.

Isus Cristos, prin naşterea, viaţa, patima, moartea şi învierea sa, dă valoare suferinţei. Acceptată şi trăită în credinţa în Isus Cristos, ea devine participare la suferinţa lui. Cel care suferă, nu mai suferă singur, ci împreună cu Isus Cristos. Iar dacă acceptarea suferinţei a însemnat pentru Isus Cristos mântuirea noastră, acceptarea suferinţei din partea noastră, înseamnă participare la mântuirea adusă de el. Rămâne însă caracterul subiectiv al suferinţei, pe care nu-l poate exclude nimeni, şi anume, neînţelegerea ei. Fiecare se poate întreba: "De ce eu?", "De ce mie?".

În viziune creştină, suferinţa nu este efectul păcatului, ci este participare la opera de răscumpărare înfăptuită de Isus Cristos.

Practic

- Care este lecţia principală pe care ne-o dă Iob prin atitudinea sa?

- Sunteţi pentru câteva momente cei trei prieteni ai lui Iob. Care credeţi că ar fi cuvintele cele mai potrivite pe care i le-aţi putea adresa?

- Unde se poate găsi în liturgie răspunsul lui Iob: "Cred că răscumpărătorul meu trăieşte...?".

- Care este atitudinea dumneavoastră faţă de suferinţă?

- Cum se poate înţelege în condiţiile de astăzi situaţia persoanelor defavorizate, a celor cu dizabilităţi, a soţiilor traumatizate de către soţi, a tinerelor, victime ale traficului de persoane etc.? Sunt suferinţe pe care le acceptă Dumnezeu? Dacă da, de ce? Dacă nu, care este explicaţia lor?

- Organizaţi la nivel de comunitate ceva concret în legătură cu problema suferinţei.

Texte de referinţă

"Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iob şi acest om era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău" (Iob 1,1).

"Atunci a zis Iob: «Gol am ieşit din sânul mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!». Dincolo de toate acestea, Iob nu a păcătuit şi nu a pronunţat nici un cuvânt de blestem împotriva lui Dumnezeu" (Iob 1,21-22).

"Şi a luat Iob un ciob să se scarpine şi stătea pe o grămadă de gunoi în afara oraşului. Atunci soţia lui i-a zis: ?ii în continuare la statornicia ta? Blestemă-l pe Dumnezeu şi mori!" (Iob 2,8-9).

"Dar eu ştiu că cel care mă va salva este viu şi că el, în ziua cea din urmă, va ridica iar din praf această piele a mea care se destramă. Şi afară din trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu. Pe el îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia. După acest moment, măruntaiele mele tânjesc" (Iob 19,25-27).

"Şi Iob a mai trăit după aceia încă o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam. Şi a murit Iob bătrân şi încărcat de zile" (Iob 42,16-17).

Rugăciune

Doamne, tu ai ales pentru Fiul tău calea suferinţei pentru a ne mântui pe noi de păcat. Ajută-ne să înţelegem suferinţa, iar atunci când se va năpusti asupra noastră, nu ne lăsa în disperare. Amin.

» înapoi la cuprins «