2. Tabloul ucenicilor lui Isus

(Lc 6,12-16; 9,1-6)

Rugăciunea de început: invocarea Duhului Sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul: lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute

6 ¹² În zilele acelea, s-a dus pe munte să se roage şi a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu. ¹³ Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei pe care i-a numit apostoli: ¹⁴ pe Simon, pe care l-a numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, pe Iacob şi Ioan, pe Filip şi Bartolomeu, ¹⁵ pe Matei şi Toma, pe Iacob, fiul lui Alfeu, şi pe Simon numit Zelotul, ¹⁶ pe Iuda, fiul lui Iacob, şi Iuda Iscariot, care a devenit trădător (Lc 6,12-16).

9 ¹ Chemându-i pe cei doisprezece, le-a dat autoritate asupra tuturor diavolilor şi puterea de a vindeca boli; ² apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi. ³ Şi le-a spus: "Să nu luaţi nimic la drum: nici baston, nici desagă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două tunici ⁴ şi în orice casă intraţi, rămâneţi acolo şi de acolo să plecaţi. ⁵ Dacă unii nu vă primesc, ieşind din cetatea aceea, scuturaţi-vă praful de pe picioare ca mărturie împotriva lor". ⁶ Plecând, au străbătut fiecare sat, predicând evanghelia şi săvârşind pretutindeni vindecări (Lc 6,12-16; 9,1-6).

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu)

2.1. Ucenicii lui Isus după Lc 6,12-16 şi 9,1-6

Dacă vom confrunta aceste texte ale lui Luca cu textele paralele din Matei (5,1; 10,1-4) şi din Marcu (3,13-19), observăm că numai Luca face să fie precedată chemarea celor doisprezece de o rugăciune specială a lui Isus (Lc 6,12). Textul spune că Isus nu numai că se roagă, ci "petrece întreaga noapte în rugăciune", deoarece atribuie acestui eveniment o importanţă extraordinară.

O altă particularitate ne-o oferă expresia "i-a chemat pe discipolii săi la sine şi a ales doisprezece dintre ei" (v. 13).

Cei doisprezece, pentru care Isus "a petrecut noaptea rugându-se lui Dumnezeu", nu constituie un grup închis şi izolat. Ei nu sunt nici discipoli privilegiaţi, nici discipoli care pot dispune după bunul plac de ei înşişi şi de comunitatea creştină. Ca discipoli, ei sunt ţinuţi să-l urmeze pe Isus şi să se conformeze în toate cuvântului său.

"A ales doisprezece dintre ei, pe care i-a numit apostoli" (v. 13). În limbaj biblic, termenul apostol înseamnă trimis. Dând celor doisprezece numele de apostoli, Isus vrea să le facă cunoscut că adevăratul discipol este, prin natura sa, şi misionar, adică o persoană care, pe lângă faptul de a fi chemată, este şi trimisă.

Un ultim aspect care trebuie menţionat este schimbarea numelui unora dintre membrii care compun colegiul apostolic (v. 14-16). La fel ca Matei (10,2-4) şi Marcu (3,16-19), şi Luca socoteşte că în această schimbare de identitate este simbolizată o schimbare mult mai radicală şi profundă: aceea a inimii. Cine este chemat de Isus să devină ucenicul său, primeşte un nume nou pentru a începe să dobândească şi o fiinţă nouă.

Textul din Lc 9,1-6 foloseşte pentru a defini cu mai multe şi mai precise detalii ceea ce s-a spus în Lc 6,13 referitor la discipolii lui Isus ca trimişi:

- trebuie să fie chemaţi de Isus;

- să aibă putere asupra diavolilor şi a bolilor;

- să se limiteze să vestească împărăţia lui Dumnezeu;

- să proclame evanghelia mântuirii;

- să-şi împlinească misiunea în sărăcie, sobrietate şi renunţare la interesele personale;

- să includă în predicare şi judecata lui Dumnezeu faţă de cei care nu primesc cuvântul.

Misiunea fundamentală a celui trimis rămâne predicarea venirii lui Isus ca eveniment mântuitor şi eliberator.

2.2. Ucenicii lui Isus în alte texte

Lc 5,1-11 descrie chemarea câtorva discipoli cu ocazia unei pescuiri minunate, avându-i ca protagonişti pe Petru, Iacob şi Ioan. Faptul că se recunoaşte păcătos nu-l împiedică pe Petru să fie iubit de Isus şi să fie introdus în grupul ucenicilor. Chiar el, ucenicul păcătos, va auzi imediat: "De acum înainte vei fi pescar de oameni". După tripla lepădare, Isus, "întorcându-se, l-a privit fix pe Petru".

Pe Isus, aşadar, îl interesează până la un anumit punct ca discipolii săi să fie sfinţi. Ei trebuie să tindă, fără îndoială, la sfinţenie, dar într-un context de viaţă unde păcatul este mereu posibil. Ceea ce contează este să se ridice cât mai repede şi să continue din nou drumul alături de el, pentru că a fi discipol al lui Isus înseamnă să laşi toate şi să-l urmezi numai pe el. Restul e secundar, inclusiv eventuala experienţă a păcatului.

Textul din Lc 5,27-39 conţine relatarea vocaţiei lui Levi. Acest mod de a acţiona al lui Isus nu place deloc cărturarilor şi fariseilor, dar "nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii". Isus vrea să le spună acestora că a sosit timpul în care vechea legislaţie ebraică trebuie să lase locul legii evanghelice.

2.3. "Discursul de pe câmpie" şi alte texte despre ucenicie

Textul din Lc 6,20-49 îşi propune să-i facă pe discipoli să înţeleagă că este imposibil să-l urmeze pe Isus şi, în acelaşi timp, să stea de partea celor bogaţi. Din moment ce nu poţi fi, în acelaşi timp, adorator al lui Dumnezeu şi adorator al banului, cine optează pentru această a doua ipoteză, tinde, pe bună dreptate, să-şi bată joc de Isus.

În continuare sunt enumerate câteva norme referitoare le modul de a trăi iubirea fraternă din partea discipolilor lui Isus: să-i iubească pe duşmani, să facă bine celor care îi urăsc, să-i binecuvânteze pe cei care îi blestemă, să se roage pentru cei care îi calomniază, să suporte pasiv eventualele lovituri, să ofere şi tunica celor care le ia mantia, să dea celor care cer, să facă altora ceea ce doresc ca alţii să le facă lor, să dea cu împrumut, fără a aştepta să primească înapoi, să fie milostivi, să nu judece, să nu condamne.

Dacă privim mai mult la spirit decât la literă, observăm că ele conţin, până la urmă, un unic mare apel: acela de a-l iubi pe aproapele cu ochii închişi şi fără prea multă logică. Pentru care motiv? Ne spune textul din v. 36: "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv". Dacă Dumnezeu îl iubeşte pe om, îl iubeşte pentru că îl iubeşte.

În parabola semănătorului (Lc 8,4-15), Isus adresează două avertismente discipolilor săi:

- să evite grija excesivă pentru lucrurile acestei lumi, mai ales pentru bunurile superflue, pentru comodităţi şi pentru dorinţa nesăţioasă de a poseda;

- să asculte docil cuvântul evanghelic, să-l păzească, să-l traducă în viaţă şi să nu obosească niciodată de a-l practica.

În Lc 11,1-13 sunt prezentate câteva învăţături ale lui Isus despre tema rugăciunii (ce anume trebuie să ceară de la Dumnezeu, modul de a-i adresa lui Dumnezeu cererile), ca urmare a cererii discipolilor: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm".

Se proclamă din nou cuvântul.

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

3.1. Lui Levi îi sunt de ajuns o privire şi un cuvânt pentru a se converti (Lc 5,27)

Lumea şi viaţa noastră cotidiană nu pot rămâne ceea ce erau, dacă Dumnezeu năvăleşte în ele.

Cu siguranţă că şi tu te-ai aflat în aceeaşi situaţie ca Levi. Şi nu numai o dată, ci zeci, sute, mii de ori. Ce impact a avut în tine această serie de întâlniri? Ochii cu care Isus te-a fixat nu au mişcat nimic? Nu au provocat nici un fior, nu au trezit nici un sentiment, te-au lăsat rece şi indiferent, aşa cum erai înainte şi aşa cum eşti, poate, dintotdeauna?

3.2. A se converti: o datorie şi o pierdere a păcii pentru toţi (Lc 5,32)

Conform Lc 5,32, Isus a venit în lume nu numai pentru a elibera omul de păcat, ci şi pentru a-l converti, adică pentru a-l scoate din toropeala sa, a-l reînnoi, a-l recrea, a-l reconstrui şi a-l face să înţeleagă că nu poate fi ucenicul său rămânând prea mult în pace cu sine. Alessandro Pronzato exprimă bine în ce constă, de fapt, acest a nu rămâne în pace cu sine, atunci când scrie: "La sfârşitul Liturghiei, preotul ne trimite cu formula «Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace!» Mereu am fost ispitit să corectez: «Mergeţi, pentru că Liturghia nu s-a sfârşit». Nu se sfârşeşte niciodată. Aceste este un început, nu o concluzie. Este vorba, fără îndoială, de momentul cel mai dificil al Liturghiei. Mergem nu pentru că s-a sfârşit ceva, ci pentru că începe ceva. Trimiterea nu vrea să spună: «Bravo, v-aţi făcut datoria de creştini exemplari, puteţi merge liniştiţi», ci: «A venit momentul vostru. Acum e rândul vostru». Aşadar, nu un semnal de odihnă, ci semnal de mobilizare. Nu «misiune împlinită», ci «plecare în misiune»".

3.3. A urca pe munte, dar pentru a coborî în mijlocul lumii (Lc 6,12-19)

Mişcarea ucenicilor care urcă pe munte pentru a-l întâlni pe Isus şi apoi coboară cu el în mijlocul lumii pentru a o mângâia şi a o ajuta, are, fără îndoială, o importanţă extraordinară. Ea ne spune că a fi discipol al lui Isus înseamnă a-l întâlni pe Isus, a se hrăni din cuvântul său, a trăi în comuniune cu el şi, în acelaşi timp, a sta în mijlocul poporului ca moment de speranţă, de mântuire şi de eliberare.

Şi tu eşti ţinut să te interesezi de popor şi să contribui, cu întreaga ta persoană, pentru a face mai drept, mai uman şi mai suportabil mediul în care ea trăieşte. Dacă un păstor de suflete nu este capabil să se întrupeze, adică să se facă una cu poporul, rămânând totuşi el însuşi, nu este păstor. Din moment ce ţi-ai făcut propriu destinul lui Isus, nu-ţi este permis să te gândeşti numai la persoana ta, la interesele tale, la comodităţile tale.

A coborî de pe munte şi a sta cu lumea nu înseamnă altceva decât a iubi lumea şi a-l iubi pe Dumnezeu devenit lume.

3.4. Săracii nu sunt în nici un caz fericiţi! (Lc 6,20-26)

Isus spune că săracii sunt fericiţi pentru că s-a săturat să-i vadă suferind şi a decis să le arate că îi iubeşte. De aceea rosteşte şi cei patru vai vouă împotriva celor bogaţi care-i oprimă şi-i fac pe cei săraci să sufere (Lc 6,24-26). Pe aceeaşi linie se află şi cuvintele din Magnificat (Lc 1,52-53).

Urmând exemplul lui Isus şi tu ai datoria de a te face promotorul cauzei celor săraci şi de a te ridica pretutindeni în apărarea lor, mai ales în acele locuri unde sunt călcate în picioare drepturile fundamentale ale omului sau unde se uită că toţi oamenii se bucură de aceeaşi demnitate.

Ce să spunem apoi despre necesitatea de a te interesa de copiii abandonaţi, flămânzi, exploataţi, umiliţi?

J. Green a scris: "Într-o societate nedreaptă adevăraţii criminali sunt cei oneşti". Probabil că tu care citeşti nu ai devenit încă un criminal în acest sens. Gândeşte-te însă înainte de a fi prea târziu.

3.5. Dacă eşti ucenicul lui Isus, arată prin fapte (Lc 6,43-46)

Isus ne învaţă că a fi sau a nu fi discipolul său depinde de ceea ce se face în practică. Dacă facem binele, suntem ucenicii săi; dacă facem răul, putem fi cel mult ucenicii cărturarilor şi ai fariseilor, dar nu ai lui Isus. Lui nu-i place vorbăria. Vrea fapte nu discursuri. Vrea martori, nu demagogi, vrea sfinţi, nu oratori. Fără îndoială că şi cuvintele îşi au valoarea lor. Ele însă devin eficace şi fac credibilă vestirea evangheliei, dacă se transformă în fapte.

Putem demonstra validitatea învăţăturii noastre creştine urmându-l pe Isus zi de zi, altfel nu suntem decât nişte comis voiajori ai unei religii pe care lumea nu o primeşte deoarece, în privinţa produselor cu reclamă, ea ne-a depăşit de multă vreme.

Pe lista acestor comis voiajori apare şi numele tău? Sperăm că nu. Nici acum, nici în viitor.

3.6. Adesea ai duşmani pentru că ţi-i faci (Lc 6,27)

Isus îndeamnă auditoriul să-i iubească pe duşmani şi să facă bine celor care îi urăsc. Ar fi oportun să te întrebi dacă nu cumva mulţi duşmani îi ai pentru că ţi-i faci tu. Mai bine zis, pentru că îi consideri duşmani pe toţi aceia care nu gândesc ca tine, care-ţi sunt antipatici, care te deranjează, care-ţi dau peste cap orarul sau care nu sunt sfinţi aşa cum crezi tu că eşti.

Dacă aceasta este situaţia ta, caută să te pui la adăpost, să nu te mai consideri nici persecutat şi cu atât mai puţin un martir. Eşti doar un creştin viciat şi pentru nimic în lume dispus să practici în mod serios porunca evanghelică a iubirii (Lc 10,25-28).

Ce pretinzi de la viaţă? Ca toate persoanele să fie egale şi perfecte? Ca toţi să te judece pozitiv? Să nu te critice nimeni?

Viaţa este realitate, iar realitatea este diversitate, pluralitate, contrast, tensiune, sfinţenie şi păcat, bunătate şi răutate, iubire şi ură, pace şi luptă, prietenie şi duşmănie, bogăţie şi sărăcie, nobleţe şi mizerie, sinceritate şi ipocrizie, umilinţă şi aroganţă, bine şi rău. De aceea ar fi bine să ieşi din lumea viselor şi să începi să-l iubeşti pe aproapele aşa cum este el, nu cum ai vrea tu să fie. Iubirea, atunci când este adevărată nu priveşte la faţa nimănui, nici nu pune condiţii. Iubeşte şi gata, chiar şi atunci când costă şi e dificil.

Sf. Ioan al Crucii spunea: "Unde nu este iubire, pune iubire şi vei găsi iubire".

3.7. Pâinea: cere-o de la Dumnezeu, dar dă-o şi fraţilor (Lc 11,3)

Prin pâine se înţelege hrana în general de care omul are nevoie pentru a trăi. Este o datorie şi o necesitate de a o cere de la Dumnezeu. Am fi lipsiţi de sensibilitate dacă ne-am gândi numai la noi, nu şi la atâţia care trăiesc în lipsuri. Milioane de oameni nu au nimic. Ce să mai spunem de situaţia sanitară, de nevoile legate de răspândirea drogurilor, a SIDA, a alcoolismului, a delincvenţei în rândul minorilor?

A da pâine fraţilor înseamnă, pentru ucenicii lui Isus, a deschide mâinile şi inima pentru ca şi aceste probleme să se rezolve cât mai repede, iar oamenii să-i regăsească demnitatea pierdută. Astăzi, a împărţi banii şi bunurile proprii în situaţii de urgenţă nu este un act de caritate, ci de dreptate.

3.8. Şi tu eşti chemat "să te faci sămânţă" (Lc 8,4-15)

Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă ca sămânţă pe care agricultorul o aruncă pe câmp ca să crească şi să se dezvolte până la deplina maturitate.

O poţi aplica şi persoanei tale, făcându-te şi tu sămânţă, colaborând activ pentru ca mediul care te înconjoară şi oamenii pe care-i frecventezi să devină, pe plan uman şi creştin, mai buni decât sunt. Domnul nu-ţi cere lucruri mari. Îţi cere doar să faci ceea ce poţi, să faci cu spiritul acelui autor anonim care îl îndemna pe ucenicul său: "Seamănă, seamănă grâul speranţei. Seamănă zâmbetul tău ca să strălucească în jurul tău. Seamănă energiile tale pentru a înfrunta duritatea vieţii. Seamănă curajul tău, pentru a ridica curajul celorlalţi. Seamănă entuziasmul tău, credinţa ta, iubirea ta. Seamănă şi ai încredere. Fiecare bob va îmbogăţi un colţ mic al pământului".

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

6. Comtemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

» înapoi la cuprins «