Cateheze biblice: "Ce este Biblia?"

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi

Tema 1

Precizăm că aceste materiale sunt sugestii dintre care fiecare preot va alege ceea ce consideră că se potriveşte cel mai bine cu situaţia pastorală a parohiei respective.

Ce este Biblia?

Începând cu prima duminică a Adventului în dieceza noastră s-a inaugurat Anul Bibliei. Sfânta Scriptură a fost întronizată în toate bisericile noastre şi am fost invitaţi ca pe parcursul acestui an pastoral să reflectăm mai profund asupra importanţei cuvântului lui Dumnezeu în viaţa noastră de credinţă. Între iniţiativele la nivel parohial, prezentate la nr. 3 în Scrisoarea pastorală a episcopului nostru Petru Gherghel din 20 noiembrie 2005, se numără cele 12 teme biblice care vor fi prezentate în biserici, de regulă în duminica a treia a fiecărei luni. Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică propune ca primă temă întrebarea: "Ce este Biblia?".

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să pornim de la experienţa pe care cei mai mulţi dintre noi o au cu Biblia, şi anume experienţa liturgică. În liturgie, care este culmea şi izvorul vieţii Bisericii, este proclamat de fiecare dată cuvântul lui Dumnezeu. În prezbiteriu este amplasat pupitrul sau amvonul pe care se află cartea sfântă, din care se citesc şi apoi sunt explicate lecturile şi evanghelia. De altfel, liturgia este locul privilegiat pentru proclamarea, meditarea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel, prin celebrările liturgice, fiecare dintre noi are o familiaritate mai mare sau mai mică cu conţinutul Sfintelor Scripturi, dar pentru cei mai mulţi dintre noi cunoaşterea Bibliei se reduce doar la ascultarea şi explicarea cuvântului în cadrul liturgiei şi atât. Poate că mulţi dintre noi au acasă o ediţie integrală a Bibliei sau măcar o ediţie a Noului Testament, dar câţi dintre noi folosesc această carte? Aşa se face că există multe persoane care nu au luat niciodată în mână o Biblie şi ar simţi o dificultate în a găsi o anume carte dintre cele 73 ale Scripturii. Într-o vreme în care nu toţi ştiau să citească, Sfânta Scriptură era citită doar de cei care aveau acces la învăţătură; astăzi însă oricine poate deschide Biblia pentru a citi.

Iată opinia lui Jacob Kremer, profesor la Facultatea de Teologie Catolică de la Viena, care, în una dintre cărţile sale, vorbeşte despre locul Bibliei în viaţa Bisericii Catolice:

"De câteva decenii, mai ales de la Conciliul Vatican II, Biblia a căpătat o nouă greutate pentru catolici. De fapt, ea a fost considerată de ei întotdeauna drept cuvântul lui Dumnezeu şi a fost vestită cu regularitate în serviciul divin; dar ea rămânea pentru cei mai mulţi o carte străină... Catolicilor le lipsea adesea un raport familiar cu ea. Tocmai din acest motiv, Biserica Catolică invită astăzi mereu credincioşii ei la o lectură personală a Sfintei Scripturi ca o continuare a vestirii în serviciul divin".

Biblia este o colecţie de cărţi sacre

Biblia apare în faţa noastră ca o "carte" sau, mai bine zis, ca o "colecţie de cărţi". Termenul "Biblie" vine din limba greacă de la cuvântul ta biblia care înseamnă "cărţi". Acest termen a fost folosit de autorii creştini precum Clement din Alexandria şi Origene pentru a desemna scrierile sacre ale evreilor şi ale creştinilor.

Cărţile Sfintei Scripturi au fost scrise în epoci diferite şi în limbi diferite de cele moderne. Au fost scrise originar în ebraică, aramaică şi greacă. Perioada de compunere cuprinde aproximativ 1.300 de ani. Aceste cărţi sunt grupate în două mari unităţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. După canonul Bisericii Catolice, Biblia cuprinde un număr de 73 de cărţi, dintre care 46 au fost scrise înainte de Cristos, iar 27 după Cristos.

Biblia sau Sfânta Scriptură este scrierea sacră pentru aproximativ două miliarde de oameni, deci pentru o treime din populaţia planetei. An de an, Biblia rămâne cea mai vândută carte, ajungând la 30 de milioane de exemplare pe an - poate 150 de miliarde de exemplare în total de când Gutenberg a inventat tiparul în 1453 şi a făcut din Biblie primul său proiect.

Ce gândeşte lumea despre Biblie?

Privită dintr-o perspectivă pur umană, Biblia este definită în diferite moduri, dintre care amintim: Biblia este scrierea sacră a creştinilor; un tezaur al înţelepciunii şi al inspiraţiei care a ghidat generaţiile dinaintea noastră; cea mai importantă sursă pentru cultura europeană şi vestică în general, cea mai completă istorie pe care o posedăm despre trecutul omenirii etc.

Desigur, Biblia înseamnă toate acestea, dar şi ceva mai mult. Pentru aproximativ două miliarde de oameni şi pentru generaţiile de dinaintea lor Biblia a fost şi este cartea prin excelenţă, cartea sfântă, care conţine în paginile sale revelaţia lui Dumnezeu, gândul lui Dumnezeu despre lume şi planul lui Dumnezeu cu lumea. Este cartea de suflet a creştinilor. De fapt, "fără Sfânta Scriptură nu există creştinism". Nu ne putem imagina creştinismul fără Biblie.

Cine a scris Biblia?

Biblia nu este o carte căzută din cer sau dictată de un înger, ca în tradiţia altor religii, ci a fost pusă în scris de oameni, desemnaţi de obicei cu numele de "hagiografi", oameni inspiraţi de Dumnezeu care au pus în scris propria lor experienţă cu Dumnezeu sau experienţa altora cu Dumnezeu. Aşa se face că fiecare carte a Bibliei are "personalitatea" ei, în care se reflectă personalitatea oamenilor şi contextul istoric (Sitz im Leben) în care cartea respectivă a fost pusă în scris. De fapt, Dumnezeu nu acţionează într-un vid cultural şi temporal, ci în istoria concretă a oamenilor. Sfânta Scriptură arată cum Dumnezeu, stăpân al istoriei şi al tuturor timpurilor, a acţionat în istoria privilegiată a oamenilor care au trăit în timpurile biblice iar aceştia ne-au lăsat o preţioasă mărturie despre experienţa lor cu Dumnezeu. Ei au scris şi au transmis, aşa cum se exprimă apostolul Ioan: "Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă" (1In 1,3).

Biblia este cuvântul lui Dumnezeu

Există însă ceva prin care Biblia se deosebeşte de orice altă carte din lume: Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Pe parcursul paginilor sacre găsim la tot pasul formulări precum: "Şi Dumnezeu a zis"; "Aşa vorbeşte Domnul"; "Cuvântul Domnului a fost adresat lui...", "Isus a luat cuvântul şi a spus" etc. Toate aceste formulări sunt expresie a conştiinţei că toate paginile Bibliei conţin cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru a descrie acţiunea lui Dumnezeu în Biblie se foloseşte termenul de inspiraţie. Prin inspiraţie se înţelege o acţiune specială a lui Dumnezeu prin care autorul sacru sau hagiograful este asistat atunci când scrie, pentru a scrie fără greşeală şi pentru a exprima gândul lui Dumnezeu. Astfel, prin Biblie ni se descoperă adevăruri pe care mintea omenească nu le-ar fi putut descoperi prin procesul natural al gândirii.

Conciliul Vatican II, prin constituţia Dei verbum, se face expresie a gândirii de la începuturi a Bisericii cu privire la Sfintele Scripturi. Constituţia dogmatică despre revelaţia divină (18 noiembrie 1965) a intitulat cel de-al treilea capitol "Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintei Scripturi". În acest text, prin inspiraţie se exprimă caracterul unic al Scripturilor, având implicaţii importante pentru modul în care cărţile Vechiului şi Noului Testament sunt privite de către credincioşi. Afirmaţia conciliară cheie se află la numărul 11:

"Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi numai aceea.

Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre. De aceea, «toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună» (2Tim 3,16-17)".

Biblia în lumina lui Cristos

Cine deschide Biblia pentru a citi descoperă acolo că "Dumnezeu vorbeşte în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor", adică în limbajul omului. Există o analogie între cuvintele Scripturii şi întruparea mântuitorului exprimată în Catehismul Bisericii Catolice cu aceste cuvinte:

"Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor".

În paginile sale, Biblia dă mărturie despre condescendenţa lui Dumnezeu, care se apleacă pentru a vorbi cu omul şi pentru a-l conduce la mântuire. "Căci în cărţile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei". Descoperim acolo că Dumnezeu coboară pentru ca omul să se înalţe. Şi mai descoperim un adevăr despre acei oameni: "Ei erau ca noi, iar Dumnezeu îi iubea". Dumnezeu din Biblie nu este Dumnezeul abstract din tratatele de filozofie, nu este un motor imobil, ci un Dumnezeu viu care se implică concret în istoria omului.

În întruparea lui Cristos, revelarea adevărului lui Dumnezeu ajunge la o culme, Cristos dând sens şi împlinire întregului adevăr cuprins în Sfintele Scripturi. Episodul cu ucenicii de la Emaus (Lc 24,13-35) arată cum în lumina lui Cristos înviat textele sacre ale Vechiului Testament îşi revelează sensul lor profund: "Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el" (Lc 24,27). Acest principiu hermeneutic îşi găseşte o formulare clară şi în scrierile sfântului apostol Paul. În Scrisoarea a doua către Corinteni, Paul afirmă despre cei care citesc Scriptura fără lumina lui Cristos că au un văl pe inima lor, iar mintea le este întunecată (cf. 2Cor 3,14); "însă, ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte" (2Cor 3,16). Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, cel care a inspirat toată Scriptura (2Tim 3,16) învaţă Biserica şi o călăuzeşte la tot adevărul (cf. In 16,13). În acest fel Biserica înţelege şi crede că "el (Cristos) e prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în Biserică Sfânta Scriptură".

Ce relevanţă are Biblia pentru lumea de azi?

Deşi a fost scrisă acum mult timp în urmă, Sfânta Scriptură este o carte care se adresează prezentului. În introducerea la documentul L'interpretazione della Bibbia nella Chiesa, fostul cardinal Joseph Ratzinger, actualul Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea se exprima astfel:

"Cuvântul biblic îşi are originea într-un trecut real, dar nu numai într-un trecut; el vine din veşnicia lui Dumnezeu. El ne duce în veşnicia lui Dumnezeu, însă o face trecând prin timp, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul".

Astfel, Sfânta Scriptură este cartea în care noi oamenii de astăzi ascultăm glasul lui Dumnezeu şi ne formăm la şcoala credinţei - "credinţa vine din ascultare" (Rom 10,17). Din această ascultare, creştinii învaţă imitarea lui Cristos, iar prin imitare pot transforma chipul acestei lumi. Mesajul pe care sfântul papă Pius al X-lea îl transmitea cardinalului Casetta în anul 1907 rămâne de mare actualitate:

"Deoarece noi vrem să reînnoim toate în Cristos, desigur nimic nu este mai de dorit pentru noi, decât ca fiii noştri să-şi facă propriu obiceiul de a poseda cartea evangheliilor pentru o lectură frecventă, chiar zilnică, pentru ca să poată învăţa din ea, cum totul poate şi trebuie să fie reînnoit în Cristos.

"Voi cercetaţi Scripturile, căci credeţi că aveţi în ele viaţa veşnică! Chiar ele dau mărturie despre mine".(In 5,39)

* * *

II. Material auxiliar

Din cartea lui Alvarez Valdés Ariel, Cosa sappiamo dalla Bibbia, vol. 1.

Din câte cărţi este compusă Biblia?

Problemă creştină, rădăcini ebraice

Biblia nu este o carte, aşa cum crede cineva, ci este o bibliotecă. Este compusă din 73 de cărţi, între care unele sunt destul de lungi, cum este cartea profetului Isaia, care are 66 de capitole, iar altele sunt foarte scurte, cum este cea a profetului Abdia, care nu ajunge să aibă capitole, ci numai 21 de versete. Cea mai scurtă dintre toate cărţile este Scrisoarea a treia a sfântului Ioan care are doar 12 versete. Sunt împărţite în aşa fel încât pentru Vechiul Testament corespund 46 de cărţi, iar pentru Noul Testament 27.

Uneori, atunci când luăm în mână vreo Biblie protestantă, ne surprinde faptul că lipsesc 7 cărţi, motiv pentru care sunt doar 66 de cărţi.

Acest gol se găseşte în Vechiul Testament şi se datorează lipsei a patru cărţi numite istorice (Tobia, Iudita, 1 Macabei şi 2 Macabei), două cărţi numite sapienţiale (Înţelepciunii şi Ecleziastul) şi una profetică (Baruh).

Care este istoria acestei diferenţe dintre catolici şi protestanţi?

Vechiul Testament palestinian

În primul secol al epocii creştine, evreii încă nu definiseră lista completă a cărţilor lor, adică, nu terminaseră Biblia. Rămânea deschisă posibilitatea să apară noi scrieri care să îngroaşe Sfintele Scripturi.

Însă de mult timp, în special începând de la distrugerea Ierusalimului, în secolul al VI-lea î.C., şi de la dispariţia definitivă a statului Israel liber, se accentua în responsabilii religioşi preocuparea de a asigura continuitatea credinţei în popor şi să decidă în mod oficial lista operelor în care se recunoştea credinţa Israelului. Unele dintre acelea care circulau prin mulţime conţineau, fără îndoială, idei interesante, însă existau şi altele care păreau incerte şi chiar periculoase.

Aşadar, s-au fixat unele cărţi care erau fără îndoială de inspiraţie divină şi au fost acceptate ca Sfinte Scripturi. Acest ansamblu de cărţi oficiale pe care comunitatea le-a recunoscut ca inspirate şi care conţineau învăţătura autentică noi îl numim "canon" (normă, regulă), dat fiind faptul că reflectă regula de viaţă pentru cel care crede în el. Cărţile care au fost refuzate au primit cu timpul numele de "apocrife" (oculte) pentru că, având învăţătură incertă, erau considerate de origine ocultă, obscură, neclară.

În primul secol al erei creştine, comunitatea ebraică palestiniană a ajuns să recunoască, în practică, 39 de cărţi sacre.

Septuaginta

În acelaşi timp, în perioada aceea, exista în Alexandria, oraş egiptean de pe coasta mediteraneană, o colonie ebraică, cea mai numeroasă din afara Palestinei, care număra mai mult de 100.000 de israeliţi care, datorită faptului că nu mai înţelegeau ebraica, foloseau o traducere greacă foarte vestită în liturgia din sinagogile lor. O numeau Septuaginta deoarece, conform unei tradiţii vechi, fusese făcută, aproape în mod miraculos, de 70 de înţelepţi.

Această versiune a Septuagintei, în afară de cele 39 de cărţi din canonul ebraic, cuprindea, în greacă, unele texte ale căror original ebraic s-a pierdut, precum şi alte texte noi, scrise direct în greacă.

Evreii din Palestina nu au văzut niciodată cu ochi buni aceste diferenţe ale fraţilor lor alexandrini şi refuzau acele noutăţi.

Încă din cea mai îndepărtată antichitate au existat deci două liste oficiale sau "canoane" ale Scripturilor, uşor distincte: cel palestinian şi cel alexandrin.

Cu atenţie faţă de destinatar

Primii creştini, care l-au auzit pe Isus spunând că el nu a venit să abolească Vechiul Testament, ci să-l împlinească (cf. Mt 5,17), au recunoscut ca parte a Bibliei lor cărţile pe care le foloseau evreii. Însă se aflau în dificultate: trebuiau să folosească acel canon scurt din Palestina sau canonul lung din Alexandria?

De fapt, creştinii răspândiţi în imperiu şi care nu ştiau să vorbească ebraica, deoarece limba comună în tot Orientul Mijlociu de 300 de ani era greaca, s-au decis pentru versiunea greacă. Acest lucru răspundea faptului că înşişi destinatarii, cărora trebuiau să le transmită cuvântul lui Dumnezeu, vorbeau tot greaca.

Prin urmare, folosind versiunea greacă a Bibliei, trebuia desigur să includă cele şapte cărţi.

Pentru a nu fi confuzi

Evreii, ca reacţie împotriva creştinilor care foloseau pe larg cărţile sacre, pe care ei le considerau exclusiv ale lor şi, mai rău, indicând profeţii care justificau credinţa în Isus din Nazaret pe care ei o refuzau cu tenacitate, în cursul secolului al II-lea, au stabilit să închidă în formă definitivă canonul acceptându-l pe cel care era mai scurt.

Au fixat Biblia lor, adică Vechiul Testament, în 39 de cărţi şi până în zilele noastre poporul evreu a păstrat, ca Sfântă Scriptură, cele 39 de cărţi care compuneau vechiul canon palestinian.

Pe de altă parte, în comunităţile creştine, fără ca Biserica să ia vreo poziţie oficială, cu trecerea secolelor s-a impus în practică folosirea celor 46 de cărţi vetero-testamentare.

Din când în când se ridicau voci discordante, în cadrul Bisericii, care voiau cele 39 de scrieri acceptate de evrei. Unele erau importante, de exemplu cele ale sfântului Ciril din Ierusalim (secolul al IV-lea), ale sfântului Epifan (secolul al V-lea), ale sfântului Grigore cel Mare (secolul al VII-lea) şi, în perioada modernă, ale cardinalului Caietan.

Fitilul pe care l-a aprins Luther

Atunci când Martin Luther a iniţiat schisma protestantă în anul 1517 şi s-a despărţit de Biserica Catolică, între schimbările pe care le-a introdus pentru noua sa Biserică a fost aceea de a se întoarce la canonul scurt, contrar tradiţiei de cincisprezece secole pe care Biserica o respecta.

Îl deranjau pe reformator mai ales aceste şapte cărţi în plus care, pe de altă parte, erau scrise în limba greacă şi nu în limba religioasă ebraică.

În faţa acestei situaţii, episcopii din toată lumea s-au adunat în vestitul Conciliu din Trento. A fost cel mai lung din istoria Bisericii, dat fiind faptul că a durat 18 ani (1545-1563) şi s-a centrat pe precizarea învăţăturii catolice care, în unele aspecte, cum este cel biblic, nu fusese definită.

În ziua de 8 aprilie 1546, prin decretul De Canonicis Scripturis, a fost fixat definitiv canonul Scripturilor în 46 de cărţi pentru Vechiul Testament, adică au fost incluse în mod clar cele 7 cărţi refuzate de protestanţi.

Un nume dificil

De atunci, Bisericile protestante şi comunităţile care s-au născut din acestea au mers prin istorie cu această lacună.

Aşadar, pentru catolici Vechiul Testament era compus din 46 de cărţi, 39 scrise în ebraică şi 7 în greacă.

Acestora din urmă, pentru faptul că au fost obiect de dispute şi ţinând cont de faptul că au intrat în lista oficială abia mai târziu, li s-a dat numele de deuterocanonice, din grecescul deuteros (al doilea), pentru a semnifica faptul că într-un al doilea moment au făcut parte din canon.

Invers, primele, nefiind puse niciodată în discuţie, sunt numite protocanonice, din grecescul protos (primul), dat fiind faptul că din primul moment sunt parte integrantă a canonului.

Graţie descoperirilor arheologice moderne, între care se numără şi cele de la Qumran, a fost reconfirmat că nu toate cărţile deuterocanonice au fost scrise la origine în greacă. Ştim, de exemplu, că Tobia a fost compus anterior în aramaică, iar cărţile Iudita, Baruh, Ecleziastul şi Cartea întâi a Macabeilor au fost scrise în ebraică. Numai Cartea a doua a Macabeilor şi Înţelepciunii se poate spune că au fost redactate în greacă.

Unitatea atât de dorită

De când Luther a tradus Biblia sa în germană în anul 1534 şi a eliminat cărţile deuterocanonice din lista oficială a Bibliei, Bisericile protestante au adoptat aceeaşi măsură. În ultimii ani se observă simptomele unei întoarceri la o atitudine mai moderată faţă de aceste scrieri, pe care ei preferă să le numească apocrife.

Suprimându-le, se elimină un inel preţios pentru progresivitatea şi unitatea revelaţiei şi se face un salt foarte brusc până la Noul Testament.

Sperăm să vină cât mai curând ziua în care să facă un pas în plus şi să le accepte definitiv dându-le importanţa proprie cuvântului lui Dumnezeu, pentru a se putea întoarce la unitatea pe care am pierdut-o într-o zi.

Pentru a reflecta

1. Citeşte în cuprinsul Bibliei tale lista cărţilor din Vechiul şi din Noul Testament, apoi răspunde la această întrebare: de care din aceste cărţi nu ai auzit niciodată şi nu le cunoşti?

2. Atunci când citeşti Biblia personal sau în grup, care sunt cărţile pe care le citeşti frecvent? De ce?

3. Care dintre cărţile biblice pe care le-ai citit vreodată ţi s-a părut mai greu de înţeles? De ce?

Material pus la dispoziţie de Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică

» înapoi la cuprins «