Lectio divina pentru grupuri

Atunci când vrem să facem lectio divina în grup trebuie să ne pregătim în mod adecvat. Concret:

- să stabilim cu grijă timpul şi locul cel mai potrivit persoanelor care participă pentru a favoriza reculegerea;

- textul să fie ales dinainte, făcut cunoscut şi adaptat culturii şi spiritualităţii grupului; Ce spune textul în sine? Ce-mi spune mie, ce ne spune nouă? Ce mă face acest text să-i spun lui Dumnezeu?

- nu este un studiu biblic: citim, recitim, rumegăm cuvântul şi ascultăm ce vrea să ne spună;

- cineva din grup să se ocupe de pregătirea unui comentariu exegetic cel puţin esenţial şi să conducă desfăşurarea în diferitele etape;

- toţi să aibă aceeaşi traducere a textului;

- pregătirea locului: o icoană, o biblie mai mare, o lumânare, flori, uneori un fond muzical, scaunele aşezate în cerc;

- cel care conduce stabileşte forma de început, trecerea de la o fază la alta, încheierea (să dureze 40-60 de minute);

- scopul principal nu este de a interpreta Biblia, nici de a cunoaşte conţinutul Cărţii Sfinte, de a ne mări cunoştinţele, de a afla lucruri extraordinare, ci de a descoperi, ajutaţi de cuvântul scris, cuvântul viu pe care Dumnezeu îl pronunţă azi în viaţa fiecăruia dintre noi.

* * *

"Pregătiţi calea Domnului!"

Mc 1,1-11

La fiecare reluare a ciclului liturgic ne este dat să ascultăm despre activitatea înainte-mergătorului şi invitaţia sa de a pregăti căile şi inimile. În acest caz, prin intermediul Evangheliei după Marcu, care va ghida întreg ciclul B. Acest fragment constituie începutul Evangheliei după Marcu. Din forma sobră a povestirii înţelegem stilul lui Marcu. El intră imediat în miezul temei: "Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu". Este deschiderea evangheliei, dar ar putea fi şi titlul general care anunţă conţinutul: este vestea cea bună care ne conduce să-l recunoaştem în Isus pe Fiul lui Dumnezeu.

Trebuie să-l invocăm pe Duhul Sfânt dacă vrem cu-adevărat să ne deschidem inima lui Dumnezeu şi să avem cu el un dialog rodnic. Duhul Sfânt face viu, actual, pătrunzător cuvântul pe care îl citim şi îl proclamăm. El dispune inima noastră la ascultare în sensul cel mai profund al cuvântului. Să-l invocăm.

Rugăciunea de început: Invocarea Duhului sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul (Mc 1,1-11): lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute

¹ Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. ² Aşa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el îţi va pregăti calea. ³ Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui. ⁴ Ioan Botezătorul a apărut în pustiu, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. ⁵ Întreaga regiune a Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. ⁶ Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste şi miere sălbatică ⁷ şi predica zicând: "Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintei. ⁸ Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt". ⁹ În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. ¹⁰ Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui. ¹¹ Şi din cer s-a auzit un glas: "Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria".

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

Se face un prim comentariu asupra textului şi a structurii sale:

1. Mai întâi trebuie să reliefăm anumite elemente importante privitoare la structura textului. Este foarte important să înţelegem şi să recunoaştem caracteristicile proprii textului însuşi: este un exerciţiu obositor, dar indispensabil. Putem împărţi textul în patru elemente.

- Avem un titlu general al întregii cărţi: Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (v. 1)

- Apoi trei scene bine marcate şi distincte: Ioan împlineşte profeţiile chemând poporul la un nou exod (vv. 2-5); Ioan are conştiinţa faptului că este profetul înainte-mergător, în slujba unuia mai puternic decât el (vv. 6-8); Botezul şi învestitura lui Isus: vocaţia lui Isus însuşi (vv. 9-11).

Unele expresii, datorită importanţei lor merită să fie subliniate.

- Începutul: nu este doar titlu, ci şi punct de plecare al vestei celei bune a mesajului despre Isus Cristos. Pentru Marcu, totul începe aici, de la activitatea Botezătorului. În schimb, pentru alţii, punctul de plecare îl constituie vestea îngerului (Luca), sau, mai înainte, genealogia (Matei), sau sânul Tatălui (Ioan). Pentru Marcu, începutul este dat de chemarea lui Isus însuşi: coboară de la Nazaret pentru a se cufunda în Iordan.

- A venit Isus: şi el vine în "pustiu". Acolo va împărtăşi cu lumea un drum şi o speranţă: din acest loc, ca om între oameni, primeşte vocea lui Dumnezeu şi "vocaţia" sa se naşte tocmai acolo. Întorcându-se cu toţii la punctul cheie al exodului: în pustiu, lângă Iordan, poate să deschidă cerurile revelaţiei şi să înceapă un nou "exod" care este o "veste bună", o "evanghelie" a lui Dumnezeu pentru lume.

- Isus Cristos: titlul "Cristos" (uns) este apelativul ebraic pentru a spune Mesia, salvatorul aşteptat. În text va fi folosit chiar în mod ambiguu (de către diavoli). Aici indică doar un nume dat lui Isus şi reprezintă conţinutul "evangheliei".

- Fiul lui Dumnezeu: deocamdată este folosit aşa, fără explicaţii. Marcu îl va opune pe "Mesia, Fiul lui Dumnezeu", a cărui misiune mântuitoare se extinde la toţi oamenii şi la toate popoarele, lui "Mesia, fiul lui David" (Mc 12,35-37), figură a iudaismului extrabiblic, care avea misiunea să restaureze gloria poporului evreu în sens naţionalist şi antiroman.

- Citatul biblic: nu este doar al lui Isaia, dar vine mult mai de departe: din Ex 23,20; trecând prin Is 40,3 şi mediată de Mal 3,1. Cadrul profetic ("aşa cum este scris în profetul Isaia") trebuie completat cu modul de a vesti (asemănător cu cel al Ilie: 2Rg 1,8) şi cu stilul de viaţă din pustiu (care aminteşte imagini din Exod). De aceea, avem de a face cu o lucrare literară şi simbolică ce readuce în prezent marile tradiţii spirituale ale generaţiilor trecute: exodul, trimişii lui Dumnezeu, căile Domnului de urmat, pustiul, revizuirea vieţii...

Se proclamă din nou cuvântul.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu mai amplu)

Să aprofundăm acum textul pentru a-i descoperi semnificaţiile mai vii, pentru a ne lăsa interpelaţi de el fără grabă ori emoţii superficiale, ci cu deplină aderenţă la bogăţia sa.

1. Găsim titlul de evanghelie: nu indică o carte, ci conţinutul său, "vestea cea bună": este vorba despre sosirea "împărăţiei lui Dumnezeu". Deci evanghelia, adică mesajul despre Isus este însuşi "mesajul lui Isus". Ea începe cu acest drum al oamenilor şi al lui Isus; cu această "chemare" neobişnuită, în afara schemelor, lansată de Botezător (observăm că este departe de centru, Ierusalim), de a se îndrepta spre Iordan şi de a implora - mărturisind cu umilinţă păcatele - iertarea şi o "renaştere" definitivă de la Duhul Sfânt. Pentru Marcu, întrebările pe care alţii şi le vor pune - cum s-a născut Isus, cum a venit în lume, unde era înainte - nu prezintă interes.

La începutul "evangheliei" avem un drum concret - al oamenilor şi al lui Isus însuşi - o îndreptare a întregii Iudei spre Ioan: care are gesturi şi stil profetic. Aşadar, "evanghelia" începe în contextul unei fervori difuze, a unei dorinţe puternice de a trăi o viaţă nouă, a unui profetism provocator, marginal, aspru. Nu începe cu grupările mai cunoscute (fariseii, cărturarii, zeloţii). Predica Botezătorului, stilul său de viaţă (austeră, în pustiu, provocatoare, rituală) este deja "evanghelie", deoarece anunţă că Dumnezeu îşi menţine promisiunile şi este pe punctul de a-şi arăta "Fiul preaiubit" pentru a reuni în el toate popoarele şi a împlini astfel profeţiile. De aceea, se va spune apoi că Isus începe să predice "evanghelia lui Dumnezeu" (Mc 1,14)

2. Reliefăm importanţa temei pustiului (vv. 3-4): unde Botezătorul îşi desfăşoară predica şi atrage atâta lume. În mod limpede, se face aluzie la istoria exodului şi a întoarcerii din Babilon, evenimente care au fost trăite tocmai prin traversarea pustiului. Dar în tradiţia biblică, pustiul este şi locul de încercare şi de verificare, locul rupturii radicale cu orice alt stil de viaţă. Iar locul unde Ioan botează şi este numit aici "pustiu" (v. 4) constituie de fapt punctul de întâlnire dintre lungul marş de 40 de ani din pustiu şi intrarea în ţara promisă. Este locul unde poporul, în sfârşit, a traversat Iordanul pentru a intra pe pământul făgăduinţei. De aceea, are o valoare simbolică foarte puternică, încărcată de sensuri dinamice: este necesară întoarcerea la experienţa "pustiului": în afara siguranţelor şi obiceiurilor, îndeosebi în afara "Ierusalimului", de acum lipsit de autenticitate şi opresiv. Este vorba de o întoarcere la rădăcini, de a ieşi din propriile obiceiuri (a mărturisi păcatele) pentru a se cufunda din nou într-o istorie - pe care "Iordanul, marele râu", în mod aluziv o aminteşte - semnată de o nouă fidelitate. Ioan, de fapt, pregăteşte calea Domnului, urmând linia profeţilor (cf Is 1,17 ş. u): adică, cerând o schimbare a vieţii, o conştientizare a stării de păcat ("mărturisindu-şi păcatele" v. 5).

Aşa cum mulţimea "ieşea/venea" (v. 5), aşa şi Isus, se spune apoi, se îndepărtează de viaţa normală - "a venit Isus de la Nazaret" v. 9. Şi după aceea nu se mai întoarce la Nazaret (după Marcu). Ca de altfel şi pentru ceilalţi, şi pentru Isus este în joc o ruptură, căutarea unei noi experienţe a lui Dumnezeu, a unei vieţi mai autentice. Fapt ce-l face să iasă din viaţa normală, dar şi să se apropie de râul Iordan, râul promisiunii. În aşteptarea unei ape şi mai noi, botezul în Duhul Sfânt care va fi răspândit prin el.

3. Misiunea, datoria Botezătorului: Marcu ne spune foarte puţine lucruri despre Botezător, spre deosebire de ceilalţi evanghelişti (cf Mt 3,1-17; Lc 3,1-22; In 1,19-36). În acest moment îl interesează să-l prezinte ca martor şi înainte-mergător al lui Isus. El "a apărut în pustiu": în mod clar reprezintă o ruptură de societate, o reîntoarcere la origini, o propunere rituală care însă indică dorinţa unei schimbări profunde. Ştim că ritul "cufundării" (=botezul) era practicat în acea vreme de diferite curente şi grupări, şi o făceau des. Însă Ioan o face o singură dată: în semn de convertire şi însoţit de cererea de iertarea a păcatelor. Este expresia aşteptării unei "răscumpărări" mai profunde şi mai radicale...

"Predicând botezul pocăinţei", "predica: După mine...". Este vorba de un rit pe care el îl împlineşte, despre care şi "predică/vorbeşte" (v. 8). Acest cuvânt "predicând" este un cuvânt tehnic şi este folosit în general pentru a indica anunţarea publică a evangheliei (cf Mc 1,14; 13,10; 14,9; 16,5). Lucru ce ne face să ne gândim că Botezătorul a primit un mandat (cf. "iată, eu îl trimit", v. 2) divin pentru poporul său. El se aşază la o frontieră geografică, dar şi la una morală: constrânge oamenii să ia act de propria limită şi propriul păcat: îi invită să se descopere vinovaţi, să se apropie de tărâmul harului care purifică şi reînnoieşte. El nu merge dincolo de limită, dar pregăteşte şi îl anunţă pe cel care va să vină. El stă ca pe un prag şi anunţă noutatea "mult mai puternică" decât cea pe care el o face. Este omul de frontieră, o voce a lui Dumnezeu în pustiul fragilităţii umane, un semn al "spălării profunde" pe care doar în Duhul se va putea împlini.

4. A venit Isus din Nazaretul Galileii. Vestea este introdusă de un "şi iată": expresie tipică pentru a anunţa un eveniment nou. Fraza indică o călătorie în sens geografic, din nord spre sud; dar şi detaşarea de o istorie trăită până în acel moment de Isus: adică o nouă fază în însăşi viaţa sa. Mai mult: indică un sprijin al lui Isus dat mişcării suscitate de Ioan în favoarea unei schimbări a viaţă, pentru o întoarcere la rădăcinile istoriei, la fidelitate. Este şi o solidaritate cu poporul: Isus se cufundă în Iordanul speranţei şi al pocăinţei, se solidarizează cu nevoia de bine şi dreptate a poporului, se angajează în favoarea acestei umanităţi păcătoase, dar care caută un nou stil de viaţă. Această angajare nemăsurată pentru umanitate provoacă un răspuns din cer, descris cu figuri tipice. Şi vrea să spună: cerul şi pământul comunică eficace şi s-a rupt "vălul" care împiedica dialogul şi binecuvântarea...

5. Marcu ne prezintă în mod simbolic restaurarea comunicării dintre cer şi pământ: "A văzut cerurile deschise... şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui ...din cer s-a auzit un glas" (vv. 10-11). Scena se desfăşoară într-un loc public, dar pentru Marcu este vorba de o experienţă intimă, misterioasă: Isus este unicul care vede, care ascultă, lui îi este adresat personal cuvântul Tatălui: "Tu eşti Fiul meu...". Aici auzim un ecou al Ps 2,7: "Tu eşti fiul meu". Porumbelul ne aminteşte de scena creaţiei (Duhul care plutea peste ape: Gen 1,2): dar este totuşi mai important să notăm rolul Duhului: semnalat chiar şi de profeţi ca acela care "consacră", care constituie ca "profet", pe trimisul lui Dumnezeu. În acest caz, apare evidentă "învestitura mesianică a lui Isus". Adică Dumnezeu îi ia viaţa în stăpânire, iar el se dedică planului lui Dumnezeu.

6. Este vocaţia lui Isus: putem să considerăm cuvintele pronunţate de Tatăl ca "revelare" a ceea ce semnifică pentru Isus a fi "uns", "Mesia", loc al Duhului. Acest lucru îl explică vocea misterioasă. Isus este revelat de Tatăl ca "născut din Dumnezeu", ca "iubit de Dumnezeu". Este "Fiul lui Dumnezeu", locuit de Duh, revelat şi lui însuşi cu mai multă claritate. Botezătorul a fost mijlocitorul unei vocaţii şi al unei misiuni care îl depăşeşte total şi merge mult dincolo de el: nu a pretins să-i închidă pe alţii în propriile scheme. A lăsat ca fiecare, prin experienţa umană (ritul în Iordan) să se deschidă de fapt adevăratei misiuni pe care Dumnezeu i-o încredinţează.

Putem comenta cu un exeget: "Împreună cu alţi iudei, Isus face un pelerinaj de pocăinţă, ajungând la sfârşitul iniţierii. A intrat în râul din pustiu unindu-se cu persoanele care îşi mărturiseau păcatele şi primeau semnul botezului. Numai aşa, în punctul cel mai înalt al întregului proces, înfăptuind tot ceea ce din punct de vedere uman trebuia îndeplinit, a descoperit cerul deschis şi a ascultat chemarea personală a lui Dumnezeu" (X. Pikaza).

7. Isus, din acest moment poartă în sine, în mod public, nu doar "cuvântul" iubirii Tatălui, dar îi este acum "Fiul cel iubit": despre aceasta va trebui să vorbească şi astfel va trebui să se prezintă. Aceasta este "evanghelia lui Dumnezeu" (Mc 1,14) pe care el o va anunţa în multe feluri. Întregul eveniment, pe care Marcu îl dezvoltă, va conduce la împlinirea în credinţa trăită, afirmaţia pe care el a pus-o la început: "Fiul lui Dumnezeu". Aceasta o va pronunţa centurionul sub cruce: "Cu-adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!" (Mc 15,39). Astfel, Ioan Botezătorul a fost iniţiatorul unui drum care îl depăşea: i-a oferit lui Isus contextul în care memoria profetică şi mântuirea aşteptată s-au revelat ca drum actual, deschis altor rezultate, acelea ale Duhului vieţii. Putem spune că în acest moment s-a clarificat mai mult chiar şi pentru Isus un dublu principiu: vocaţia şi filiaţiunea; vocaţia este trimitere, misiune. Acest Isus va trăi şi va vorbi: dându-ne şi nouă posibilitatea de a auzi aceeaşi voce ("Tu eşti fiul meu"), şi de a pronunţa cu el aceeaşi rugă fierbinte "Abb-!".

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

1. Începutul Evangheliei după Marcu ne aminteşte activitatea fiecăruia dintre cei patru evanghelişti: după ce şi-au trăit propria (şi a comunităţilor lor) istorie a mântuirii, au fost chemaţi să pornească "de la început" pentru a povesti şi a scrie vestea cea bună a lui Isus. Cu siguranţă, acest lucru a însemnat o memorie bună, entuziasm, dar şi oboseală. Este drumul fiecărui evanghelizator. Toţi suntem chemaţi să fim protagonişti, fiecare cu vocaţia primită; toţi, fără diferenţe, suntem chemaţi să vorbim despre credinţa noastră, poate chiar plecând de la "începuturile" noastre fără a considera nimic ca fiind evident sau de la sine înţeles.

Suntem disponibili să facem darul discret al credinţei noastre, a cuvântului ascultat şi chiar al experienţelor noastre spirituale? Avem în noi o "cultivare a memoriei" prin care nu uităm momentele în care Dumnezeu s-a făcut simţit în mod hotărâtor? Avem răbdarea pedagogului faţă de fiii săi, prietenii şi colegii săi, pentru a-i ajuta să pornească "de la început"? La rândul nostru, suntem disponibili să fim evanghelizaţi, să ieşim în "pustiu" şi să reîncepem?

2. Marcu îşi începe mesajul aducător de noutate, citând un text vechi. Evanghelistul se lasă condus de Duhul Sfânt şi recunoaşte că vechile Scripturi s-au împlinit. Este modul cel mai autentic de a citi Scriptura: acela de a permite cuvântului să interpreteze starea şi prezentul nostru, să admitem că Dumnezeu nu este un spectator pasiv ce priveşte la scena lumii.

Ne întrebăm: ascultarea noastră dată cuvântului ne conduce la o viziune originală de credinţă asupra faptelor care se întâmplă? Ne alăturăm corurilor pesimiştilor sau a optimiştilor interesaţi? Ştim să surprindem în manieră profetică semnele de speranţă şi să le indicăm exigenţele? Ştim să distingem vocile cu-adevărat profetice de cele isterice?

3. Figura lui Ioan Botezătorul are trăsăturile esenţiale ale credinţei lui Israel: pustiul, convertirea, sărăcia, aşteptarea. Ţinând cont de diferitele contexte, suntem "chemaţi" să ne măsurăm cu el.

Ştim să locuim în "pustiu"? Drumul vieţii de credinţă şi al evanghelizării ne găseşte îngreunaţi de obiceiuri, manii, prejudecăţi, căutării de siguranţe? Suntem capabili să propunem altora, dar şi nouă "inima" exigenţei credinţei noastre? Ştim să-i conducem pe alţii şi pe noi la cel care este aşteptat sau ţinem prea mult la iniţiativele, la succesul şi imaginea noastră? Ştim să acceptăm cu simplitate, dar neobosiţi să "pregătim calea" întâlnirii lui Dumnezeu cu cei care ne înconjoară zi de zi?

4. Ioan învăţa aşteptarea. Chiar şi acum, trăind deja "în Cristos", suntem chemaţi să-l aşteptăm pe Isus care nu încetează să vină.

Într-o lume distrată, suntem capabili să recunoaştem trecerile sale prin viaţa noastră? Isus va veni: ne pregătim pentru întâlnirea definitivă cu el? Sau ne fascinează mai mult miturile efemere?

5. Prima lucrare a lui Isus pe care ne-o prezintă Marcu este deja un program al viitoarei sale misiuni: să fie solidar cu drumul umanităţii care a păcătuit, să primească un "botez", să deschidă o breşă de mântuire şi, în spatele tuturor acestor lucruri, să realizeze planul Tatălui.

Mai înainte de toate, imaginea pe care o avem despre Isus este adecvată misterului său divino-uman? Sau riscăm să dăm o prea mare importanţă unei realităţi în detrimentul alteia? În relaţiile noastre cu ceilalţi, prevalează în noi judecata sau prezumţia că suntem drepţi şi sfinţi? Sau ştim să găsim modalităţi de rugăciune, de apropiere simplă, de îndemn umil, de încurajare în a face binele şi să spunem adevărul, dar fără a distruge?

6. În acest fragment intră în joc întreaga Treime, mai întâi în mod misterios prin cuvintele profeţilor şi ale lui Ioan. Apoi, într-o manieră simbolică şi sensibilă la botezul lui Isus (cerurile, porumbelul, glasul).

Întâlnirile catehetice ne ajută să creştem mai mult în credinţă? Rugăciunea noastră este mai "trinitară"? Isus îl "vede" pe Duhul Sfânt şi "aude" vocea Tatălui? Constituie şi pentru noi un mod de a învăţa să ascultăm şi să vedem acţiunea celor trei persoane divine? Cum unim glasul din pustiu cu glasul intim al Tatălui?

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

Moment de tăcere pentru a pregăti răspunsul pe care să-l dăm lui Dumnezeu. Atenţie ca să fie într-adevăr o rugăciune pe marginea cuvântului, o rugăciune a cuvântului.

- pentru toţi cei care se pregătesc pentru Crăciun; pentru cei care întâmpină dificultăţi în a rupe lanţurile păcatului şi ale tristeţii; pentru cei care nu ştiu să reînceapă o viaţă nouă: Vino, Doamne Isuse!

- pentru toate popoarele implicate în războaie din cauza urii etnice şi rasiale; pentru toţi făuritorii dreptate şi solidaritate; pentru victimele violenţei: Vino, Doamne Isuse!

- pentru toţi cei care nu ştiu să aştepte şi vor totul aici şi imediat, pentru cei care nu au curajul să meargă în pustiu, să abandoneze vechile obiceiuri: Vino, Doamne Isuse!

- pentru cei care se simt striviţi de greşelile şi păcatele lor; pentru cei care cu prezumţie cred că nu au păcate şi judecă aspru şi cu dispreţ pe alţii; pentru toţi mărturisitorii iubiri tale milostive: Vino, Doamne Isuse!

- pentru noi şi pentru acest drum de credinţă pe care îl facem; pentru cei care ascultă cuvântul cu inimă disponibilă şi sinceră; pentru fiecare mărturisitor al evangheliei: Vino, Doamne Isuse!

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

Dacă n-ai fi tu, Doamne, societatea ne-ar lăsa să murim

fără să ne întrebe măcar cine suntem.

Glasurile noastre te-au chemat de mai multe ori

Pentru a găsi pe cineva care, auzindu-ne, să ne ajute

Să înţelegem, să găsim calea pe care am pierdut-o.

Nu ne-ai rămas decât tu, Fiule al lui Dumnezeu.

Dă-ne deci un pic de înţelegere.

Dumnezeule al Crăciunului, aprinde pe firmamentul cerului

O altă stea, chiar mai mică, dar care să ne poată indica drumul.

Fă să nu fim ignoraţi, şi noi suntem plăsmuiţi după chipul şi asemănarea ta

Şi nu avem chipuri de fiare.

Tu, care eşti cu-adevărat puternic, sugerează celor care cred că sunt astfel, iertarea.

Dacă el, Cain, şi-ar fi plâns păcatul, tu l-ai fi ascultat!

Omul nu iartă nimic niciodată, ne închid aici înăuntru şi ne lasă singuri,

Întorcându-ne spatele; dacă şi-ar întoarce privirea înapoi, poate ar vedea un chip

Şi două zăbrele care seamănă cu o cruce.

Fă ca omul să se întoarcă şi să vadă crucea.

(Patrizia Masucci, Întemniţată)

(Material pus la dispoziţie de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente)

» înapoi la cuprins «