Fideli în faţa adevărului

Obiective

1. Să ştie cum au fost scrise evangheliile

2. Să aibă cunoştinţe despre caracteristicile lor şi despre autori

3. Să cunoască "climatul" primelor timpuri ale Bisericii

4. Să descopere valoarea şi darul Duhului Sfânt.

Introducere

Sfânta Scriptură este cartea cea mai valoroasă pentru noi, creştinii, mai ales evangheliile, deoarece ea ne descoperă calea fericirii.

Evangheliile nu se opresc să povestească lucruri particulare, ci dau o lectură profundă a faptelor, le interpretează. Ele nu au fost scrise "la măsuţă", de cineva care să fie bogat în fantezie şi creativitate; mai degrabă, orice cuvânt al lor este memoria unei experienţe. Vorbesc de un timp în care bărbaţi şi femei au experimentat în mod concret prezenţa fizică a lui Isus.

Ca să-l poată urma, aceştia acceptă răsturnarea vieţii personale. Pe curajul şi mărturia lor a fost construită o comunitate, Biserica. Această Biserică nu e considerată un grup privat, ci e deschisă tuturor.

Duhul Sfânt şi vestirea evangheliei

Biserica este o realitate care începe cu vestirea plină de bucurie a apostolilor: Isus mort pe cruce a înviat!

Înainte de a striga lumii întregi despre credinţa lor, apostolii au aprofundat tot ceea ce se petrecuse. După ce au găsit mormântul gol, prima reacţie a fost uimirea, stupoarea, nu credinţa. Isus este cel care vine "să le deschidă ochii", conducându-i cu răbdare să recunoască adevărul că el are o altă viaţă, a învins moartea, a înviat. Isus îşi încheie prezenţa sa "vizibilă" pe pământ dezlipindu-se de apostoli, după ce i-a binecuvântat (Lc 24,50-53) şi după ce i-a investit cu "putere de sus" (Lc 24,24; 49). Învăluiţi de bucurie, apostolii îl laudă şi-l preamăresc pe Dumnezeu şi au dreptate! Isus este din nou viu şi asta pentru totdeauna. El este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu.

Apostolii lui Isus

În Noul Testament, cuvântul "apostol" este folosit cu semnificaţia de trimis, mesager.

Dumnezeu vorbeşte prin gura apostolilor; prin ei Duhul lui Cristos este făcut prezent în mijlocul comunităţii.

Despre apostolii Petru şi Paul se spun şi se vorbesc multe în Noul Testament, despre ceilalţi apostoli se dau doar veşti fragmentare.

Despre Ioan, apostolul preaiubit a lui Isus, se spune că s-a retras în Efes, poate cu Maria, mama lui Isus. Tertulian, un scriitor creştin, spune că e posibil să fi suferit la Roma, fiind opărit cu ulei clocotit, chiar dacă nu s-a ales cu nici un semn, apoi a fost legat în insula Patmos şi a murit la Efes, la vârstă de 100 de ani.

Iacob devine şeful comunităţii din Ierusalim şi moare martir.

Bartolomeu ar fi plecat spre Armenia, Toma a predicat evanghelia în Orient, ajungând până în India.

Andrei şi-a desfăşurat misiunea prin zonele Mării Negre, Matei în Etiopia, Filip în Grecia şi Iuda Tadeu în Siria. Simon Zelotul a predicat în Persia, întorcându-se apoi în Ierusalim, unde activa şi Matia, cel care l-a înlocuit pe Iuda Iscarioteanul.

Darul Duhului Sfânt

Duhul Sfânt, pe care l-a promis Isus, dăruieşte apostolilor forţă şi curaj de a transmite mai departe credinţa lor.

Efectele sunt clare, evidente, surprinzătoare; toţi cei care erau prezenţi, de diferite naţionalităţi, îi aud pe apostoli vestindu-l pe Isus Mântuitorul, în propria limbă.

Oameni simpli şi necunoscuţi puţin mai înainte, îmbrăcaţi cu haine de lucru şi cu mâini bătătorite, se mişcă prin gesturi sigure, proclamă cuvinte profunde, ferme, pătrunzătoare.

Petru vorbeşte în numele tuturor. Petru şi apostolii nu se mai gândesc la ei înşişi, ci lasă să treacă prin cuvintele şi faptele lor acţiunea Duhului Sfânt.

Biserica, fiind adunarea poporului lui Dumnezeu, nu e rezervată doar evreilor, ci e catolică, adică universală, deschisă oricărui om (Fap 8,27-38).

Predicarea evangheliei era susţinută de mărturia de credinţă şi întărită de Sfânta Scriptură. Ei simt nevoia să vestească evanghelia. E atât de mare bucuria în ei încât nu mai pot să tacă. Isus însuşi, după înviere, le dăduse această poruncă: "Mergeţi, învăţaţi toate popoarele... Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor" (cf. Mt 28,18-20; Mc 16,15-18; Lc 24,46-49; In 20,21-23).

Apostolii erau conştienţi că Duhul Sfânt este cel care face totul, conduce viaţa fiecăruia, a lumii şi a istoriei. Duhul Sfânt este cel care dă forţa şi mijloacele pentru a duce la îndeplinire misiunea, asistată mereu de Isus: "Ei au mers şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra împreună cu ei" (Mc 16,20).

Activitate

Haideţi să enumerăm toate aspectele culturii noastre care au fost influenţate de creştinism. Dacă Isus nu ar fi existat (şi dacă nu ar fi înviat), ce ar fi diferit în istoria noastră, în artă, în cultură, în drept, în muzică?

De la predicarea orală la scrierile Noului Testament

Predicarea apostolică se axa în mod deosebit pe câteva teme, care, progresiv, au fost mai precise şi mai ample: patima, moartea şi învierea lui Isus, minunile şi parabolele lui. S-a simţit însă nevoia de a se transmite şi în scris sâmburele credinţei. Deoarece creştinii deveneau din ce în ce mai numeroşi, se constituiau noi comunităţi, iar apostolii nu reuşeau să ajungă pretutindeni. Au fost trimişi în unele locuri ucenici, dar ei nu aveau autoritatea celor doisprezece. Şi cum să fie siguri că predicarea lor era autentică şi corectă? Cum să se apere de ucenicii altor religii care îi acuzau pe creştini că au o religie falsă?

Astfel, s-a început scrierea unei colecţii de acţiuni şi cuvinte specifice lui Isus: fraze pronunţate de el, parabole, îndemnuri şi minuni înfăptuite.

Comunitatea a simţit atunci nevoia unor texte mai complete. Se nasc, astfel, cele patru evanghelii: după sfântul Matei, după sfântul Marcu, după sfântul Luca, după sfântul Ioan, considerate valide şi autentice în toate comunităţile.

Evangheliile

Dintre cele patru evanghelii, primele trei - Matei, Marcu, Luca - sunt numite "evanghelii sinoptice", adică asemănătoare. Deşi aceşti evanghelişti au materiale proprii, au şi multe lucruri în comun, astfel încât se consideră că ele s-au folosit în formarea lor de aceleaşi izvoare. Evanghelia după sfântul Ioan are alte izvoare decât primele trei.

Pe lângă cele patru evanghelii canonice, inserate în canonul oficial al Noului Testament, în primele secole mai circulau şi alte scrieri despre Isus, numite şi acestea "evanghelii". Ele nu sunt recunoscute de Biserică şi sunt numite "apocrife". Ele seamănă mult cu legendele şi au multă imaginaţie fantastică şi de multe ori creează dificultăţi şi din punct de vedere doctrinar.

Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că evangheliile amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălţarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte. Autorii sacri au scris cele patru evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus. Cu această intenţie ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care "au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului", ca noi să cunoaştem "adevărul" (Lc 1,2-4) învăţăturilor pe care le-am primi (Conciliul Vatican II, Dei verbum, 19).

Evanghelia după sfântul Marcu

Este evanghelia care a fost scrisă cea dintâi (65 d.C.). Marcu este cel care l-a însoţit pe vărul său, Barnaba, în călătoriile lui Paul. Tradiţia bisericească ne spune că Marcu a fost foarte legat de Petru şi a pus în scris tot ceea ce predica Petru. Este prima evanghelie scrisă. Matei şi Luca preiau multe elemente de la el.

Evanghelia după sfântul Marcu e împărţită în două părţi. În prima parte se vorbeşte despre personalitatea şi faptele lui Isus, iar autorul vrea să-l determine pe cititor să se întrebe: "Cine e Isus pentru mine?" În cea de-a doua parte, după ce Petru declară că Isus este Mesia, Marcu ne prezintă "Misterul Pascal" a lui Isus: patima, moartea şi învierea, care reprezintă cele mai tari momente din intervenţia lui Dumnezeu în istorie, împotriva forţelor răului, ca să-l salveze şi să-l elibereze pe om.

Evanghelia după sfântul Matei

Datează de prin anii 80, ca şi Evanghelia după sfântul Luca.

Matei, în evanghelia sa, îşi concentrează atenţia mai ales asupra învăţăturilor lui Isus. El este apostolul chemat de Isus, care îşi lasă serviciul său de vameş, ca să-l urmeze pe Învăţător.

A fost scrisă la început în aramaică, limba comună vorbită în Galileea. Sunt folosite foarte multe citate din Vechiul Testament, deci se adresează ascultătorilor care cunoşteau această tradiţie, precum şi cărţile specifice evreilor. Textul a fost tradus apoi în limba greacă. Evanghelia este structurată în cinci mari părţi: fericirile, misiunea, parabolele, viaţa comunitară, perspectiva sfârşitului lumii.

Evanghelia după sfântul Luca

Luca nu şi-a semnat opera, dar tradiţia îl identifică în pesoana "medicului", prietenul şi tovarăşul de călătorie al lui Paul. A fost un istoric conştiincios, pentru că a adunat de pretutindeni mărturii şi tradiţii legate de Isus. El scrie în limba greacă. Evanghelia sa este numită evanghelia milostivirii şi a harului care prezintă bunătatea lui Isus faţă de cei păcătoşi, oferind iertarea, iar această iertare aşteaptă de la ei o convertire care să le permită schimbarea vieţii.

Faptele Apostolilor

La început, evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor constituiau aceeaşi operă.

În această carte, Luca ne prezintă, prin ceea ce Paul şi Petru înfăptuiesc, începutul Bisericii primare.

Faptele Apostolilor nu sunt o colecţie de amintiri, ci mărturia faptului că Duhul Sfânt lucrează în lume, prin Biserică. Sunt amintite etapele cele mai importante din acţiunea Duhului Sfânt: Rusaliile, martiriul diaconului Ştefan, convertirea lui Paul, convertirea păgânilor, persecuţia şi tăria martirilor la Ierusalim, răspândirea Bisericii printre păgâni. Ceea ce-i conferă acestei cărţi mult parfum de bucurie, de minunăţie supranaturală, în faţa căreia rămân surprinşi toţi cei care nu cred, este naşterea creştinismului. Această carte e o comoară fără de care cunoaşterea noastră cu privire la originile creştine ar fi fost mult mai săracă.

Evanghelia după sfântul Ioan

A fost redactată în jurul anului 95. Este foarte diferită de celelalte trei. Sinopticii povestesc multe întâlniri, minuni şi redau multe cuvinte ale lui Isus. Ioan alege puţine episoade cu multe discursuri ca să ne facă să înţelegem mai ales cine este Isus şi că el e unit cu Tatăl. Evanghelia aceasta este expresia unei experienţe concrete, transmise de cel care le-a trăit pe propria piele. În toată evanghelia se simte intimitatea pe care a avut-o apostolul cu învăţătorul său. El însuşi spune despre sine că este apostolul "pe care îl iubea Isus" (In 13,23).

Scopul evangheliilor

Evangheliştii nu sunt preocupaţi de ştirile detaliate asupra vieţii lui Isus, ci de mesajul central al credinţei noastre.

Chiar dacă evangheliile povestesc multe aspecte din viaţa lui Isus, totuşi scopul lor principal şi fundamental nu e cel de a descrie existenţa pământească a sa, ci mai ales să reveleze adevărul esenţial despre Isus: el este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl ca să-i mântuiască pe oameni.

Activitate

Eşti şi tu un predicator

- Dacă ar trebui să-l prezinţi pe Isus unui prieten care nu-l cunoaşte, ce aspecte din viaţa sa ai alege? De ce?

- Puneţi în scenă şi dramatizaţi Fap 3,1-10 sau 4,1-22 sau 5,1-10 sau 5,15-42!

» înapoi la cuprins «