Iniţiativa lui Dumnezeu şi răspunsul omului

Obiective

1. Să cunoască exigenţa unui plan personal de viaţă

2. Să descopere în evenimentele biblice un Dumnezeu care oferă în mod continuu alianţa sa omului

3. Să afle că, pentru creştin, omul se realizează numai îndeplinind planul pe care îl are Dumnezeu asupra lui

4. Să facă diferenţa între punctele de vedere ale ştiinţei şi cele ale Bibliei.

Introducere

Conform credinţei noastre, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, dacă vrea să se realizeze pe sine în mod autentic şi deplin, trebuie să facă în aşa fel încât planul lui Dumnezeu să ajungă la îndeplinire.

Deoarece este liber, omul poate accepta sau refuza planul lui Dumnezeu în propria sa viaţă.

Biblia ne spune că Dumnezeu este totdeauna fidel în iubirea sa: el este răbdător faţă de întârzierile şi de refuzul omului, intervenind din când în când pentru a-l ajuta să se mântuiască.

Planul pe care îl are Dumnezeu pentru om este ceva "particular", "propriu" şi "personal" şi se distinge în funcţie de "valorile" pe care este structurat.

Realizarea planului lui Dumnezeu nu e ceva care să se realizeze într-o clipă, ci un drum, cu etape şi momente particulare semnificative şi determinante, care scandează întreaga existenţă.

Important însă pentru acest drum este îndrumarea, perspectiva. Omul crede că poate să se realizeze singur, fără ajutorul celorlalţi, chiar fără ajutorul lui Dumnezeu...

Planul este a lui Dumnezeu

Planul lui Dumnezeu este unic şi irepetabil

Pentru creştin, credinţa nu e un sector al existenţei separat de studiu, de sport, de cultură, de faptele cotidiene. Credinţa este viaţă: ea umple de sens şi direcţie, colorează existenţa.

Creştinul este cel care interpretează cu ochii credinţei toate evenimentele, situaţiile în care trăieşte, realizându-şi, astfel, datoria cu care Dumnezeu l-a creat: o datorie unică, irepetabilă.

Să privim soarele cu razele sale. Soarele este Dumnezeu, iar razele voinţa sa pentru fiecare dintre noi. Fiecare om este chemat să se apropie de Dumnezeu pe traiectoria propriei sale raze, diferită şi alta decât a celorlalţi, împlinind astfel planul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru el. Cu cât razele se apropie de soare, cu atât se apropie şi între ele. Tot la fel şi oamenii, cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se apropie şi între ei.

Calităţi necesare pentru a realiza planul lui Dumnezeu

Fiecăruia, Dumnezeu i-a dat calităţile necesare, ca să poată îndeplini un anumit plan: de aceea omul care vrea să îndeplinească planul lui Dumnezeu, pune în act toate potenţialităţile sale, se realizează.

Realizarea de sine nu e un rod îndepărtat sau eveniment extraordinar, ci o trăire zilnică. Fiecare, trăind evenimentele ca protagonişti, poate ajunge la fericire, la pace, la bucurie.

Realizarea de sine e o posibilitate totdeauna deschisă, chiar şi atunci când unele alegeri sunt caracterizate de greşeală. Aceasta doar datorită faptului că Dumnezeu iartă omul, aşa cum a vestit Isus: "Curaj fiică, păcatele îţi sunt iertate!"(Mt 9, 2).

Activitate

Muncă individuală şi de grup

Fiecare dintre noi ar putea să-şi facă o listă de valori în care crede, care sunt

importante pentru el şi ar putea să le confrunte cu ale celorlalţi... Poate cu privire la

unele valori am putea fi de acord: cele fundamentale pentru om, precum

sănătatea, libertatea, dreptatea, pacea, armonia, liniştea-seninătatea... Sau poate credem

că sunt alte valori mult mai importante decât acestea?

Da sau nu la planul lui Dumnezeu

Iubirea lui Dumnezeu

În prima carte a Bibliei, Geneza, descoperim un Dumnezeu care, chiar de la început, oferă omului prietenia sa; apoi în mod continuu o reînnoieşte, în ciuda trădărilor repetate din partea omului. Planul lui Dumnezeu este un plan de iubire, care cere un răspuns de iubire. Ceea ce Dumnezeu a făcut la început, Dumnezeu o repetă cu fiecare om care vine pe lume. De aceea mesajul Genezei este valid pentru orice timp. Primul act de iubire din partea lui Dumnezeu este creaţia lumii şi a omului (Gen 1, 1-2,24).

Raportul dintre Biblie şi ştiinţă

În Cartea Genezei găsim două moduri de a povesti creaţia: Gen 1,1-2,4a şi Gen 2,4b-25. Ne-am putea întreba: care este mai apropiat de realitatea faptelor? Pe de altă parte, lumea a avut originea exact aşa cum este propusă de Biblie? Şi profesorii de ştiinţe greşesc când ne spun că omul este rodul evoluţionismului?

La aceste întrebări putem răspunde clarificând mai bine raportul dintre Biblie şi ştiinţă.

În mod sintetic spus, ştiinţa studiază "cum" se desfăşoară şi cum se întâmplă faptele, căutând în ele cauzele fizice, chimice, legile care le determină; Biblia vrea, în schimb, să reveleze omului mesajul lui Dumnezeu. De aceea ea este interesată să explice "de ce" s-au petrecut lucrurile şi faptele, căutând să individualizeze în ele depănarea planului lui Dumnezeu.

Deci, în ceea ce priveşte creaţia, Biblia nu e interesată să reveleze cum s-au petrecut lucrurile: cu atât mai mult cu cât prezintă şi două povestiri diferite, una lângă alta, fără să se preocupe să le armonizeze. În prima versiune, omul este creat la sfârşit, pe când în a doua versiune, omul este creat înainte de pomi şi de animale.

Nu se face nici o aluzie la vreun martor al creaţiei, care evident că nu putea exista. Scriitorul sacru s-a folosit de cunoştinţele şi de miturile timpului său, ca să propună un adevăr de credinţă: Dumnezeu este la originea vieţii şi a universului întreg.

Referinţe la miturile religiilor antice din Orientului Mijlociu

Omul se întreabă de ce trăieşte, ce sens are lumea, de ce suferinţa, moartea. În faţa acestor întrebări, el percepe misterul existenţei, pe care religia vrea să-l explice, oferind unele răspunsuri. Însă răspunsurile raţionale, logice sunt insuficiente pentru a intra în mister. De aceea se nasc povestiri simbolice, care nu pretind să explice, să demonstreze, ci să solicite intuiţia; sugerează o cunoaştere adevărată, prin povestiri care se alimentează din fantezie. Primele capitole ale Genezei au multe puncte de contact cu miturile religiilor antice din Orientul Mijlociu, însă au o perspectivă total diferită: vor să spună că totul a fost făcut de un singur Dumnezeu şi deci totul depinde de el. Bineînţeles, dacă perspectiva este cea a credinţei, nu pot şi nu trebuie citite ca o descriere ştiinţifică a creării lumii şi a omului.

Ceea ce ne interesează este mesajul ce ni se comunică: lumea şi omul sunt creaturi ale lui Dumnezeu, care este bun; suferinţa şi moartea sunt consecinţa păcatului omului, care refuză planul lui Dumnezeu.

Ştiinţa scoate la iveală mai multe ipoteze în ceea ce priveşte formarea universului, cea mai crezută este evoluţionismul, potrivit căreia dintr-o materie nedefinită s-a format, de-a lungul mileniilor, lumea pe care noi astăzi o vedem; lume care mai este încă în evoluţie.

Evoluţionismul este un model de a interpreta realitatea nedefinită, el oricum nu se contrazice cu credinţa, deoarece se pune pe un alt nivel - aşa cum face orice ştiinţă. În mod particular nu poate nici să demonstreze nici să nege existenţa lui Dumnezeu.

Omul poate trăda iubirea lui Dumnezeu

În libertatea sa, omul poate spune nu lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte credinţa, omul chiar de la început a spus nu lui Dumnezeu. Neacceptând voinţa lui Dumnezeu, comiţând păcatul, omul rupe alianţa care îl leagă de Creator (cf. Gen 3,1-24, text de citit ca să poată fi înţeleasă explicaţia).

Abuzând de libertatea sa, omul s-a pus împotriva lui Dumnezeu: s-a gândit că se poate realiza fără Dumnezeu. Tot ce e scris în Geneză, exprimat sub formă de povestire simbolică, dezvăluie misterul păcatului prezent în lumea creată de Dumnezeu.

Păcatul se explică pornind de la faptul că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Creându-l pe om, bărbat şi femeie, după chipul şi asemănarea sa, Dumnezeu vrea pentru ei plinătatea binelui, fericirea, care izvorăsc din participarea la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Pentru că este liber şi dotat cu voinţă, omul poate alege binele, adică să se realizeze potrivit planului lui Dumnezeu, dar poate şi să contrazică sau să nege planul lui Dumnezeu alegând rău. Făcând astfel, duce la faliment umanitatea sa.

Semnificaţia păcatului, de fapt, este negarea a ceea ce Dumnezeu este şi a ceea ce el vrea pentru om. Făcând păcatul, omul respinge darurile lui Dumnezeu, deoarece vrea să devină el însuşi "ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (Gen 3,5).

Consecinţa păcatului cade în mod necesar peste om (Gen 1,16-19): chipul şi asemănarea sa sunt înceţoşate, micşorate de păcat. Dacă omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, "atunci măreţia sa şi demnitatea se realizează în alianţa cu Dumnezeu, în unire cu el" (Ioan Paul al II-lea, enciclica Mulieris dignitatem, 9).

E exact ca şi cum un om ar vrea să devină leu, mergând în patru labe, strigând ca un leu: acesta ar fi un faliment mizerabil şi ne-ar face pe toţi să râdem.

Păcatul se propagă în lume

Păcatul este "contagios", tinde să ajungă şi la ceilalţi oameni. În povestirea biblică, Dumnezeu se oferă iarăşi omului (Cain) care, în loc să recunoască iubirea lui Dumnezeu, propagă păcatul printre semenii lui (Gen 4,1-15). Aşa a fost atunci şi aşa e şi acum.

Ceea ce-i uneşte pe oameni este faptul că sunt fiii aceluiaşi Tată, adică ai lui Dumnezeu; a nu-l recunoaşte pe Dumnezeu ca Tată duce inevitabil la a nu-i considera pe ceilalţi fraţii tăi, ci străini. Este istoria lui Cain şi Abel. Cain se supără pentru că Dumnezeu pare că îl preferă pe Abel mai mult şi deci îl consideră pe Dumnezeu nedrept. Dumnezeu îl mustră, spunându-i că fericirea fiecăruia nu depinde de succesul celorlalţi sau de succesul asupra celorlalţi, ci de comportamentul personal.

Unii pot gândi: "Cain are dreptate. De ce Dumnezeu l-a îndrăgit mai mult pe Abel? A fost nedrept!". Sau noi: "De ce eu sunt sărac şi colegul meu bogat? De ce eu sunt urât şi prietenul meu frumos? De ce eu sunt mic şi incapabil, iar el inteligent şi deştept, simpatic... Dumnezeu este nedrept".

Răspunsul lui Dumnezeu dat lui Cain e valabil şi pentru noi astăzi. Putem ajunge la fericire mergând doar pe calea pe care ne-a trasat-o Dumnezeu nouă, personal, nu dorind-o pe cea a altora! Cel care priveşte din punctul de vedere a lui Dumnezeu acceptă şi se angajează să realizeze voinţa sa, convins fiind că aceasta este. Cine însă susţine numai punctul său de vedere, excluzându-l pe cel al lui Dumnezeu, nu mai împlineşte voinţa sa şi i se pare că Dumnezeu nu este drept cu el. Acesta este păcatul dintotdeauna: egoismul, mândria, tot ceea ce porneşte din propriul eu.

Activităţi

Discutaţi

Creştinii urăsc plăcerile, bunăstarea, deoarece Dumnezeu le cere lor să sufere.

De aceea planul lui de viaţă creştinesc este acela de renunţare la toate, suferind cât mai

mult.

Dumnezeu a dotat pe fiecare cu calităţi necesare ca să realizeze un plan particular

de viaţă. De aceea, creştinul se încredinţează lui Dumnezeu căutând să facă voinţa

sa, folosindu-se de aptitudinile pe care el i le-a dăruit.

Lumea stimează pe cei care au multe. Să fii bogat înseamnă să ai şi posibilitatea

să faci multe lucruri: să-ţi cumperi tot felul de jucării, să călătoreşti, să nu duci lipsă de

mâncăruri şi distracţii... înseamnă că acesta este scopul vieţii.

Păcatul omului şi iertarea lui Dumnezeu

Cain şi Abel

Chiar dacă omul nu a rămas fidel prin Cain, Dumnezeu nu-l abandonează (Gen 4,15), ci pune în act un nou plan prin care să recupereze omenirea rătăcită.

Dumnezeu nu încetează să-l iubească pe om şi caută să reaprindă în el speranţa. Planul lui Dumnezeu este progresiv, el nu vrea să-i oblige pe oameni să fie buni, să-l iubească: ar viola natura lor, caracterizată de libertate. Cu multă răbdare, el îi educă pe oameni la iubire, mântuindu-i prin colaborarea lor.

Noe şi familia sa

Dar aceşti oameni sunt tari de cap: "Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s-a înmulţit pe pământ şi că orice gând în inima lor nu era decât răutate!" (cf. Gen 6, 5). (De citit Gen cap. 6. 7. 8.) Numai Noe şi familia sa se salvează din cataclism: Noe era un om drept printre contemporanii săi şi umbla pe căile Domnului.

Da, e drept că păcatul se înmulţeşte, devine o putere care ameninţă existenţa omului, dar e adevărat şi că Biblia vesteşte un mesaj de speranţă: Dumnezeu nu permite răului să devină stăpânul omenirii. Pe lângă oamenii răi există totdeauna un "rest", adică urmaşi ai oamenilor drepţi, fideli lui Dumnezeu. Este cazul lui Set, unul dintre fiii lui Adam şi Eva şi e cazul lui Noe şi a celor doi fii ai lui, Sem şi Iafet. Cam însă aduce răul între oameni, dispreţuindu-l pe tatăl său bătrân. Nu fusese suficient potopul!

Noe este semnul unei umanităţi reînnoite: tradiţia vede în el imaginea lui Isus Cristos care salvează întreaga umanitate trecând-o prin baia botezului şi urcând-o în arca Bisericii.

Turnul Babel

Oraşele urmaşilor lui Noe sunt construite de-a lungul fluviilor care traversau Mesopotamia şi devin din ce în ce mai mari. Potrivit unei povestiri din Biblie, în unul dintre aceste oraşe rămâne neterminată o construcţie enormă care întruchipa orgoliul şi mândria ce l-au dus pe om la faliment (Gen 11,4).

Intenţia locuitorilor era "să ne facem un nume" ceea ce înseamnă, tocmai dorinţa de a demonstra forţa personală tip "zigurat", care pare să fi avut 90 de metri. Această construcţie enormă nu e numai semnul puterii, dar şi a sfidării lui Dumnezeu, deoarece este simbolul autosuficienţei celui care crede că-şi poate fi suficient sieşi, care se consideră Dumnezeu, vrea să fie ca Dumnezeu. Falimentul în construirea turnului este simbolizat prin confuzia, prin ruinarea, prin inutilitatea oricărei puteri umane atunci când e poluată şi contaminată de păcat.

Gingăşia lui Dumnezeu

Iubirea lui Dumnezeu este însă fidelă, nu se lasă niciodată bătută. Acesta este comportamentul său cu oamenii. În povestirea biblică, Dumnezeu este cel ce începe din nou: alege să încheie o alianţă cu un om nou, Abraham, din a cărei descendenţă se va naşte Mântuitorul lumii.

În tot ceea ce s-a întâmplat până acum se vede clar bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este gingaş şi blând, delicat cu omul, ca o mamă faţă de copiii ei.

După păcatul lui Adam şi Eva, pe când ei se ruşinau că "erau goi" (care în limbajul biblic înseamnă să fie lipsiţi de apărare, slabi), "Domnul Dumnezeu le-a făcut haine din piele" (cf. Gen 3,21).

Un alt semn al grijii sale materne este curcubeul, care sigilează alianţa cu Noe.

Activitate

Discutaţi imaginea de mai jos!

Un exemplu de credinţă

Omul credinţei

Biblia ne prezintă istoria unui om care îşi realizează în mod deplin persoana într-o totală apartenenţă la Dumnezeu. Acest om este Abraham, primul credincios adevărat, părintele credincioşilor. S-a realizat, deoarece el a căutat să facă întotdeauna voinţa lui Dumnezeu.

Abraham se trăgea dintr-o familie bogată şi locuia în localitatea Ur, unul dintre cele mai mari oraşe din Mesopotamia. Aici Dumnezeu l-a chemat: "Abraham, ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău, şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta eu. Voi ridica din tine un popor numeros, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare..." Atunci Abraham a plecat aşa cum îi poruncise Dumnezeu.

Dumnezeu intervine în mod liber în viaţa lui Abraham, îl alege chiar dacă strămoşii lui erau păgâni şi se face cunoscut familiei sale. Lui Abraham, Dumnezeu îi dă o poruncă şi îi face o promisiune. Abraham pleacă aşa cum îi cere Dumnezeu. Iată credinţa unui om care se încrede în Dumnezeu, chiar dacă nu cunoaşte nici drumul, nici destinaţia. Se încrede şi se încredinţează până într-acolo că se supune riscului de a deveni un necunoscut coborând până la Palestina. Ţara pe care o traversează e ocupată însă crede în cuvântul lui Dumnezeu că îi va da moştenire şi moştenitori deşi soţia lui este sterilă.

Dumnezeu îi dă lui Abraham un fiu şi îi pune numele Isaac.

Episodul cel mai dureros din viaţa lui Abraham este povestit în capitolul 22 din Geneză. Dumnezeu îl pune la încercare, o încercare teribilă: cere să fie sacrificat Isaac, care nu este proprietatea sa, ci un dar liber al lui Dumnezeu. Dar el se încrede împotriva oricărei alte speranţe.

De credinţa lui Abraham depinde descendenţa binecuvântată din care va ieşi Isus Cristos.

Activitate

Discuţii şi comentarii

Momentul sacrificării lui Isaac este momentul culminant pentru credinţa lui Abraham. De ce?

În acest moment al încercării, Dumnezeu se revelează a fi Dumnezeul vieţii, nu

Dumnezeul morţii!

Care sunt aspectele vieţii pe care Dumnezeu le revelează în acest moment?

Ce legătură are cu planul personal pe care Dumnezeu îl are cu Abraham?

Putea să eşueze acest plan. De ce?

Voi vă aduceţi aminte să fi avut vreodată un moment de probă, de încercare?

Cum aţi reacţionat? Aveţi asemănări, în alegerile pe care le-aţi făcut voi, cu cele pe care le-a făcut Abraham? Dar diferenţe?

Ce aspecte din viaţa voastră trebuie să dezvoltaţi ca să deveniţi adevăraţi oameni de credinţă?

Isaac este o creatură şi Abraham ştie acest lucru: ce fel de creaturi (persoane, lucruri, patimi, pasiuni) înlocuiesc pe adevăratul Dumnezeu în viaţa oamenilor de astăzi?

» înapoi la cuprins «