Eu trăiesc, eu cresc, eu mă întreb "cine sunt?"

Obiective

1. Să individualizeze caracteristicile proprii fiinţei umane

2. Să cunoască faptul că nu putem trăi singuri

3. Să descopere că, pentru a creşte bine, este nevoie de cineva care să ne ajute

4. Să reuşească să-şi pună întrebări cu privire la viaţă.

Introducere

Alegerea de a creşte

- O plantă creşte numai dacă are apă, căldură, lumină şi pământ bun: ca atare, o serie de condiţii. Ca şi florile, şi oamenii, pentru a creşte, au nevoie de anumite condiţii.

- A creşte înseamnă să devii tot mai mult tu însuţi, înseamnă să înfloreşti, să dai roade, după ce ai educat darurile şi talentele tale.

- Spre deosebire de plante, flori şi animale, omul poate să-şi educe creşterea, pentru că el este conştient de propria creştere. Atunci când văd o altă persoană, ştiu că e altcineva diferit de mine, şi dacă altul este diferit de mine, înseamnă că eu exist!

Eu exist

- Conştiinţa de a exista este proprie omului. Numai omul ştie că este; singur deci trebuie să caute răspunsuri la întrebările cu privire la sensul vieţii: de ce trăiesc? cine sunt? de unde vin?

- Florile şi animalele nu-şi dau seama că există: creşterea lor este condusă de codul genetic şi condiţionat de ambientul în care trăiesc.

Singuri nu putem trăi

- Pentru om, ambientul e foarte important, deoarece are influenţă asupra aspectului său fizic, cât şi pentru modul său de a vorbi, gândi, judeca.

- Fiecare dintre noi, de fapt, trăieşte într-un grup social, care îi transmite tradiţiile proprii, obiceiurile, limba etc. Cu alte cuvinte, cultura îi este necesară omului precum apa peştelui.

*

Închipuie-ţi că ai fost abandonat pe o insulă nelocuită şi ai fost crescut de animale: Ce limbă ai vorbi? Cum ai trăi?

*

Doamna Cultură, doamna Tradiţie există, dar nu le poţi întâlni. Există însă persoane concrete, care te orientează transmiţând comoara experienţei lor şi a istoriei umanităţii. Un rol important pentru o creştere armonioasă îl au părinţii. Ei sunt precum un arc puternic care îi lansează pe copiii lor, dându-le forţă şi indicându-le direcţia spre care trebuie să se îndrepte.

Eu trăiesc, eu cresc, eu mă întreb: "Cine sunt?"

Avem un nume

Printre indienii din America, numele indică o caracteristică a persoanei: astfel încât sunt persoane care se numesc "Vulturul Gri" sau "Luna Strălucitoare".

Ce-i drept, şi numele nostru are o semnificaţie specială. De exemplu, Ioan înseamnă "Dumnezeu este bun", Luca "Luminos", Maria "Doamna, Stăpâna".

Astăzi se dă puţină importanţă numelui, care oricum foloseşte pentru a face diferenţă între persoane. Dar tu, ca şi copil, ca om, nu eşti numai un individ, adică un subiect anonim, ca o hârtie amestecată în mijlocul lumii.

Fiecare dintre noi e un fragment al speciei umane, un punct în univers. Mai mult, fiecare dintre noi este o persoană, care are în sine un principiu de forţă creatoare, de independenţă, de libertate.

Fiecare om este "persoană": o fiinţă unică şi misterioasă

Cuvântul "persoană" desemnează linia de separare dintre cultura păgână (greacă şi romană) şi cea creştină.

În mediul latin, înainte de creştinism, "persoana" însemna "mască".

Latina şi greaca nu aveau cuvinte care să definească personalitatea; ba chiar aceste culturi nici nu aveau conceptul despre om ca fiinţă unică. Tocmai de aceea era destul de prezentă sclavia, o realitate care nu provoca nici un fel de scandal.

Creştinismul a introdus în mentalitatea greacă şi romană noţiunea de persoană ca fiinţă irepetabilă, unică. Era foarte greu, deoarece creştinii afirmau că fiecare om - nici un exclus - are drepturi egale şi aceeaşi demnitate.

Elementele persoanei

Toţi oamenii sunt făcuţi din trup şi suflet nemuritor.

Potrivit grecilor antici, omul este compus din trup, care îmbătrâneşte şi moare, şi din spirit nemuritor. Sufletul este cel care îl face pe om să fie viu, pe când trupul era considerat ca o "închisoare" pentru suflet (Platon) sau ca o "materie fără formă" pe care sufletul îl face frumos şi viu (Aristotel).

În lumea modernă, lucrurile s-au schimbat. Dacă ne uităm la un spot publicitar, la un film sau răsfoim o revistă, vom descoperi că trupul prezintă multă importanţă. Totul este un spectacol: frumuseţea, formele. Suferinţa, durerea, îmbătrânirea sunt îmbrobodite cu informaţii şi imagini care preamăresc cultul trupului. Între cele două extreme - una care tinde să devalorizeze, iar cealaltă să-i dea prea mare importanţă - se propune creştinismul, care consideră trupul şi sufletul unite într-o minunată armonie, astfel încât, nu mai sunt două elemente de sine stătătoare, independente unul de celălalt, ci profund unite şi constituie o singură fiinţă, o persoană umană.

Valoarea trupului

Trupul nu este închisoarea sufletului, dar nici omul nu se reduce numai la trupul său.

Trupul comunică emoţiile, dar şi gândurile. De cele mai multe ori aceste lucruri se citesc pe faţa noastră: tristeţea, bucuria, spaima. Prin trup noi dăm toate informaţiile a ceea ce simţim şi gândim. Cuvintele, gesturile, modul de a te purta... sunt semne prin care dialoghezi cu ceilalţi. Cu trupul acţionezi în lume: ridici o greutate, telefonezi, scrii, te joci. Omul în întregime este angajat în aceste acţiuni, dar trupul le face. În viziunea creştină a omului se recunoaşte pentru trup o funcţie specială, deoarece el contribuie la revelarea sensului vieţii şi a vocaţiei umane. Trupul îl revelează pe om şi este deci primul mesaj al lui Dumnezeu făcut omului însuşi.

A avea grijă de trupul tău este bine, ba chiar necesar.

Să faci din el o obsesie este un semnal de anormalitate, de imaturitate (de exemplu: sporturi periculoase, cure de slăbire etc.).

Frumuseţea sufletului

Trupul nu e tot omul; omul este şi suflet.

Cine se îngrijeşte numai de frumuseţea trupului şi nu şi de cea a sufletului e ca o ramă foarte preţioasă, dar care nu are nici o imagine: rămâne goală; sau ca unul care aşază un candelabru minunat într-o cameră, deşi ştie că nu are energie electrică în acea cameră.

Sufletul este dimensiunea sau partea spirituală, partea volitivă şi intelectivă a persoanei noastre. Sufletul te face liber atunci când trebuie să alegi să faci sau să nu faci ceva, să faci bine sau rău. El are voinţă, astfel încât, tu poţi hotărî să nu mănânci chiar dacă trupul ar vrea mâncarea, şi are conştiinţă de sine, ceea ce animalele nu au. De fapt, omul vede orizonturi ce se deschid în faţa lui, pe care animalele nici nu şi le închipuie măcar. Animalele nu cunosc bunătatea, dragostea, dreptatea. Ele îşi urmează instinctul, se adaptează în mod automat la legile naturii pe care nu le pot depăşi.

Sufletul, în schimb, îi permite omului să-şi creeze o cultură, o tradiţie, să inventeze, să compună...

Omul este o fiinţă superioară

Sufletul îl face superior pe om faţă de animale şi de plante. Sufletul aparţine oricărei fiinţe umane sau persoane, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac... În acelaşi moment în care fiecare dintre noi am fost zămisliţi, am fost deja persoane: cu trup (mic-mic) şi suflet.

De atunci noi continuăm să creştem pentru ca să devenim tot mai mult noi înşine.

Sunt o fiinţă în continuă creştere, cu multe întrebări

Nevoia de a creşte

Copilul, crescând, învaţă să se cunoască pe sine şi viaţa, dar se simte totdeauna neîmplinit, tinde să-şi umple un gol pe care îl simte în interiorul său.

Şi tu, cu siguranţă, simţi nevoia de a fi mai mult, să fii mai bun la şcoală, în sport, să arăţi mai bine...

A creşte este o exigenţă a naturii umane. Copilul va deveni cu siguranţă, mare, ştie că asta îl aşteaptă. Oricum ar decurge lucrurile, fie cu nesiguranţe sau dificultăţi, el nu va rămâne pentru totdeauna copil: va deveni adult.

Diferitele planuri ale fiinţei umane

Creşterea omului trebuie să fie îndreptată spre ceva, astfel, fiecare dintre noi devine protagonist al existenţei sale, capabil să reflecteze asupra sa şi să-şi îndrepte viaţa spre idealurile sale proprii.

A-ţi îndrepta propria creştere înseamnă să te construieşti, să te educi.

Pentru a deveni oameni echilibraţi e necesară stăpânirea, potrivit unei ordini crescătoare, pe planul fizicului, pe planul sensibilităţii şi pe cel al sufletului. Cele trei planuri sunt strâns legate între ele, deoarece fiecare răspunde la exigenţe particulare. Atunci când comandă trupul, adică el este supraevaluat, persoana acţionează urmându-şi instinctele, dorinţele: sensibilitatea sa se stinge, iar spiritul va fi sufocat. E ca şi cum cineva ar vrea să meargă în cap: omul nu e făcut pentru asta.

Alţii înaintează târându-se: sunt cei care se lasă dominaţi de sensibilitate, de patimi.

Omul matur, echilibrat este cel care umblă şi merge în poziţie dreaptă, stăpân pe picioarele sale, deoarece sufletul său îi conduce trupul şi sensibilitatea. Ca să explicăm printr-un exemplu, putem compara omul cu un automobil, care are un motor puternic (sensibilitatea) şi o caroserie luminoasă şi strălucitoare (trupul), ce iese din stradă dacă nu are un şofer care să-l conducă (sufletul).

Creşterea e condiţionată de ambient

Un copil care se naşte nu poate alege familia sa, nici ţara sa. Ar putea să aleagă unde să crească, dar nu se pot evita influenţele ambientului în care se creşte.

Ambientul e tot ce ne înconjoară, tot ce se întâmplă, se spune, se face în jurul nostru. Putem distinge ambientul fizic (pomi, pământ, case etc.) de cel social (comunitatea cu tradiţiile ei, modurile sale de a gândi şi de a se comporta etc.).

Atât ambientul fizic cât şi cel social influenţează asupra individului. Prin ambientul fizic înţelegem, de exemplu, statura mică a pigmeilor, ochii sub formă de sâmbure ai japonezilor, pielea neagră a africanilor.

Ambientul social influenţează în mod pronunţat gândirea, modul de a privi realitatea, semnele prin care se exprimă, permiţând comunicare.

Cine ne ajută să creştem

Atunci când vorbim despre ambientul uman, de tradiţii, nu ne referim la ceva îndepărtat, ci la persoane cu care ne împărţim aventura creşterii.

Suntem ajutaţi să creştem nu de către super eroi, nici de personaje fantastice, dar de către cei care ne sunt aproape, alături, zi de zi, dăruindu-se în mod gratuit pentru noi: prietenii, educatorii, părinţii. Părinţii sunt ajutorul fundamental al creşterii noastre. Ei sunt arcul care te lansează, experienţa lor încurajează şi dau o direcţie creşterii.

Viaţa e ca o casă

Aşa cum un arhitect îşi proiectează casa, tot la fel, şi tu trebuie să-ţi proiectezi viaţa, cu responsabilitate.

Proiectul propriei vieţi este mereu de corectat, de ameliorat, de adaptat. Creşterea devine o realitate care nu se termină niciodată. Chiar şi adultul creşte, se maturizează în mod continuu; asemenea unui copac mare care creşte lent, dar creşte.

Cinci reguli pentru a construi bine viaţa

Aşa cum fluviul se împrăştie şi se pierde dacă nu ar avea malurile care să-l adune şi să-l conducă, tot la fel este pentru persoană creşterea. Pentru a creşte bine sunt necesare unele reguli.

1. E nevoie de un plan (un sens în viaţă)

Viaţa e ca o intersecţie de la care pornesc multe străzi posibile. Fiecare trebuie să intre pe cea mai potrivită. Nu se creşte bine dacă se merge la întâmplare. Persoana umană e persoană tocmai pentru că ştie să-şi facă planuri.

2. Nu e posibil a creşte singuri

După cum un ucenic are nevoie de un maestru, la fel copilul are nevoie de cineva care să-l ajute să crească şi să înveţe meseria grea de a fi om.

3. Tovarăşi de drum sunt şi greutăţile şi renunţarea

Atletul care vrea să învingă un concurs trebuie să se antreneze, renunţând la tot ceea ce îl poate distrage de la scopul său.

4. Greşelile se plătesc

De fiecare dată când te angajezi să devii ceea ce vrei, adaugi o cărămidă la personalitatea pe care ţi-ai proiectat-o. De fiecare dată când deviezi de la drumul pe care l-ai ales, iei o cărămidă de la construcţia la care te-ai angajat.

5. A creşte este o aventură minunată

Creşterea este o aventură dificilă, uneori foarte grea, dar minunată. A te modela pe tine însuţi este o experienţă unică, aducătoare de optimism, bucurie şi chef de viaţă.

Se nasc multe întrebări

Poate te-ai întrebat vreodată: "De ce trăiesc? De ce e atâta nevoie de angajament ca să creştem bine?".

A creşte este condiţia pentru a deveni om, pentru a te apropia de acea demnitate care ţi se cuvine, de a fi protagonistul vieţii tale. Ţi-ar plăcea să fii un puişor care creşte şi de la care nu se aşteaptă decât să se îngraşe?

Nu suntem pui de crescătorie

"În acea casă lungă şi joasă, fără ferestre... sunt introduşi sute şi mii de puişori de o zi, destinaţi să se îngraşe prin mijloace ştiinţifice foarte rapide. Pare că lumina electrică, uniformă şi continuă, este mai eficace decât soarele care cu razele sale modifică totul de la un anotimp la altul, alternând perioadele anului. Astfel, zburătoarele acestea vor trece de la incubatorul artificial la rotisor fără să fi văzut nici măcar o rază de soare. Cocoşelul îşi înalţă cucurigul inutil, căci strigătul său nu face să se ivească zorile. Şi totuşi este soarele cel care face să crească porumbul şi să se maturizeze grăunţele cu care se hrănesc. Dar lumina orbitoare nu îi lasă să vadă nimic. Cum e posibil ca aceşti rezultaţi ai paradisului artificial să plângă pentru că nu au văzut soarele niciodată? (M. Lelong).

De aici se nasc toate celelalte întrebări: Cine sunt eu? De ce trăiesc?De unde vin? Încotro mă îndrept? De aceste întrebări nu ne vom putea elibera niciodată. De ce oare nu mă mulţumesc cu tot ceea ce este în faţa mea? De ce oare sufletul meu invocă infinitul, veşnicia? Ce este omul? Care este semnificaţia durerii, a răului, a morţii? Ce va urma după moarte?

Orice om este chemat să răspundă la aceste întrebări fundamentale. A te izola şi a nu căuta răspunsul înseamnă să te condamni singur la un mod lent de a muri: cel mai uşor, dar cu siguranţă cel mai inutil...

Toţi caută fericirea în viaţă. Unii vor să-şi satisfacă orice dorinţă, orice impuls, confundând plăcerea cu fericirea, chiar dacă alţii au de suferit din această cauză. Alţii se angajează să construiască o lume mai bună, luptând împotriva nedreptăţii şi a sărăciei. Sunt unii care nu găsesc nici un sens pentru viaţă, de aceea cad în disperare. Omul religios însă îşi orientează viaţa: Dumnezeu este sensul vieţii. A te abandona în mâinile lui Dumnezeu înseamnă a da cu adevărat sens vieţii tale şi a găsi fericirea. Omul este strâns legat de Dumnezeu, care se revelează, se manifestă, răspunzând la setea de infinit şi la căutarea existenţială pentru care omul îşi pune atâtea întrebări...

Religia creştină ne învaţă că revelarea lui Dumnezeu este progresivă, ia în consideraţie capacitatea omului de a-l percepe. Dumnezeu s-a făcut cunoscut pe deplin şi pentru totdeauna în Isus Cristos. Isus ne revelează că Dumnezeu ne iubeşte ca un Tată. El a creat omul unic şi irepetabil, ca să-i încredinţeze o misiune de care depinde destinul lumii. Fiecare om este chemat să descopere care este misiunea sa.

Ce este religia?

Cuvântul "religie" indică ansamblul de credinţe, reguli de comportament şi rituri care exprimă relaţia omului cu Dumnezeu. Omul religios simte că este supus divinităţii şi exprimă această dispoziţie interioară prin rituri, care se traduc în acţiuni, gesturi şi cuvinte. Rit înseamnă ansamblul de forme cu care omul cinsteşte divinitatea, căutând să comunice cu ea.

Toate popoarele au o religie pentru că în fiecare om există dorinţa de transcendent. Fiecare dintre noi simte nevoia să se depăşească, să fie mai mult (a transcende înseamnă a trece dincolo, a urca). Un copil care se pierde în pădure nu ştie să guste frumuseţea naturii, ci e neliniştit şi nerăbdător să se întoarcă acasă. Tot la fel, omul e neliniştit, incomplet, niciodată satisfăcut. E ca şi cum i-ar lipsi ceva, e mereu în căutare, pe cale, îşi doreşte mereu ceva, vrea noutăţi...

Este o fiinţă care trăieşte din aşteptări, speranţe, dorinţe. Omul este deschis transcendentului, divinului: simte în el o nostalgie, o atracţie spre infinit, misterios; spre o realitate care îl depăşeşte: Dumnezeu.

Atunci când Dumnezeu este pus în slujba omului, şi nu omul în slujba lui, religiozitatea scade sau se deformează. Aceasta se întâmplă în magie şi în superstiţie, care în ansamblu nu înseamnă altceva decât să atribui puteri extraordinare persoanelor, animalelor, lucrurilor, cuvintelor etc. Aceste puteri însă nu sunt în "lucruri", ci în "intenţiile" celui care le atribuie...

Astfel, în timp ce în religia autentică omul se supune lui Dumnezeu şi voinţei sale, în magie şi în superstiţii el se gândeşte să schimbe această voinţă cu alte acţiuni (de exemplu: pisica neagră aduce ghinion; în acest fel se atribuie pisicii puterea de a decide asupra vieţii).

Religia este o întâlnire cu un mister, cu Dumnezeu. El descoperă misterul său zi după zi. Dumnezeu se manifestă în evenimentele zilnice prin care se întâlneşte cu oamenii.

Cine crede în Dumnezeu, descoperă voinţa lui în istoria sa personală. Fiecare eveniment este important. Voinţa lui Dumnezeu se ascunde sub aparenţa faptelor cotidiene, chiar şi cele mai umile. De aceea nu este nimic banal şi nesemnificativ în lume. Voinţa lui Dumnezeu nu e uşor de înţeles, cu atât mai mult de realizat. Pentru aceasta, Dumnezeu ne-a trimis un salvator, care să ni-l descopere pe Dumnezeu Tatăl.

Activitate

Pentru ca orice om să poată răspunde la misiunea sa, Dumnezeu i-a dat nişte calităţi. Ar fi foarte interesant ca fiecare dintre voi să-şi recunoască aceste calităţi. Scrieţi-le pe o foaie. Chiar şi colegii voştri v-ar putea ajuta spunând care sunt părţile frumoase pe care ei le văd. Aţi învăţa astfel să vă cunoaşteţi mai bine pe voi înşivă şi poate aţi intui mai uşor care ar putea fi perspectivele vieţii voastre.

» înapoi la cuprins «