Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Prezentare:

Iacob este unul dintre cei doisprezece apostoli aleşi direct de Isus Cristos, cel despre care apostolul Paul spune în Scrisoarea către Galateni că l-a întâlnit la Ierusalim. Tot în aceeaşi scrisoare, asociindu-l apostolilor Petru şi Ioan, Iacob este considerat împreună cu aceştia "coloane" ale Bisericii. După cum reiese din Faptele Apostolilor şi din Scrisoarea către Galateni, apostolul Iacob a slujit Biserica lui Cristos de la Ierusalim, formată în principal din iudeo-creştini.

Scrisoarea este adresată celor "douăsprezece triburi care trăiesc în diaspora". În limbajul evident creştin al scrisorii se vorbeşte de credincioşi în Cristos, consideraţi ca adevăraţi moştenitori ai poporului ales, tribul noului "Israel al lui Dumnezeu" răspândit în lumea întreagă.

Unii exegeţi îi văd ca destinatari doar pe convertiţii proveniţi din iudaism. Numai prin extensie ea se poate referi la creştinii de orice rasă şi din orice loc.

Pentru că insistă asupra necesităţii faptelor din credinţă, fapt care s-ar opune justificării doar prin credinţă, aşa cum susţine Scrisoarea către Galateni, confesiunile protestante au dubii asupra autenticităţii scrisorii.

Scrisoarea sfântului apostol Iacob este formată din 5 capitole, structurate astfel:

- 1,1: o scurtă introducere;

- 1,2-27: sfântul Iacob insistă asupra acceptării cuvântului lui Dumnezeu şi a punerii lui în practică;

- 2,1-3,18: credinţa activă îl determină pe credincios să facă fapte bune concrete, să evite vorba fără rost, să îndepărteze falsa înţelepciune şi să ştie să o deosebească de cea adevărată;

- 4,1-12: alegerea între Dumnezeu şi lume trebuie să fie radicală;

- 4,13-5,6: autorul atrage atenţia celor bogaţi asupra riscului unei false siguranţe;

- 5,7-20: norme pentru întreaga comunitate.

Autorul vrea să transmită o învăţătură morală axată pe anumite puncte mai urgente care îi stau la inimă. Îndemnurile sale sunt pline de vivacitate, de siguranţă şi foarte bine motivate.

Încă de la început, asemenea apostolului Paul, şi Iacob începe scrisoarea prezentându-se. Îi aminteşte apoi şi pe destinatari.

În cuprinsul scrisorii, apostolul se referă la mai multe probleme care îi privesc pe destinatari. Astfel, suferinţa trebuie considerată cea mai mare bucurie, pentru că ne fortifică în răbdare şi ne face asemenea Mântuitorului, care a suferit pentru mântuirea noastră. Ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la poftele fiecăruia în parte. Dacă ştim s-o alungăm, are rolul de a ne întări în credinţă. Ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu are rolul de a-l salva pe orice credincios de ură şi îl face liber. Cei săraci şi bolnavi nu trebuie să fie preferaţi celor bogaţi. Înaintea lui Dumnezeu suntem cu toţii egali. Credinţa adevărată se vede din faptele pe care le face un creştin. Dacă are o credinţă adevărată va face fapte bune, în caz contrar va face fapte rele. O atenţie deosebită trebuie dată cuvântului omului care poate să rănească în orice moment. Este bine să ştim să deosebim între adevărata şi falsa înţelepciune. Aceasta din urmă nu vine de la Dumnezeu, ci este opera oamenilor. Bogăţia nu dă siguranţă pentru împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să fim disponibili în a aştepta venirea Mântuitorului şi aceasta trebuie să fie caracteristica de bază a creştinului.

În încheiere, apostolul mai dă o serie de mici îndemnuri, folositoare pentru viaţa de credinţă.

Obiectiv:

O viaţă de credinţă cu cât mai multe fapte care s-o demonstreze.

Învăţătură:

Toate îndemnurile pe care apostolul Iacob le foloseşte în scrisoarea sa au o singură direcţie: să reliefeze credinţa creştinului. În optica apostolului, dacă credinţa nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Suferinţa, considerată ca fiind adevărata bucurie, alungarea ispitelor, ascultarea cu atenţie a cuvântului lui Dumnezeu, respectul faţă de cei bolnavi şi săraci, limitele din limbajul omului, acceptarea adevăratei înţelepciuni, moderaţia în bogăţii, atenţia îndreptată spre ziua revenirii Domnului, lipsa jurămintelor, siguranţa cuvântului dat, chemarea preoţilor în cazul celor bolnavi şi ungerea lor cu untdelemn, precum şi rugăciunile preotului, disponibilitatea în a asculta greşelile altora şi a le ierta, evitarea greşelilor, indiferent de mărimea lor, corectarea aproapelui care a greşit, toate acestea arată credinţa unui creştin. Prin astfel de fapte, se poate spune că cineva are credinţă. În caz contrar, credinţa lui e slabă sau chiar lipseşte.

Şi astăzi, Biserica îi îndeamnă pe fiii ei la trăirea credinţei prin fapte concrete. Nu e suficientă doar participarea la cultul divin, la sfânta Liturghie şi la celelalte sacramente. Credinţa trebuie confirmată prin fapte: "Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele" (Iac 2,18). Îndemnul făcut de apostolul Iacob va rămâne valabil până la împlinirea veacurilor, până la revenirea lui Isus Cristos, care va răsplăti faptele noastre făcute din credinţă.

Practic:

- Citiţi cu voce tare Mt 25,31-46 şi discutaţi împreună despre criteriile judecăţii finale. În ce măsură se regăsesc ele în Scrisoarea apostolului Iacob?

- Cu cine intră în polemică Scrisoarea sfântului Iacob şi de ce?

- Încercaţi să precizaţi ce îl duce pe om să facă o anumită faptă? Este orice faptă anticipată de un crez specific fiecărei persoane? Faptele bune sunt anticipate de crezul creştin? În ce măsură?

- Citiţi împreună capitolul 4. În ce măsură se poate vorbi astăzi de o alegere radicală în privinţa lui Dumnezeu? Mai sunt persoane care fac astfel de alegeri? Ce le caracterizează?

- Când apostolul Iacob spune să fie chemaţi prezbiterii la cei bolnavi pentru a-i unge cu untdelemn şi pentru a se face rugăciuni asupra lor, la ce sacrament se referă?

- Cum se poate caracteriza în ansamblu Scrisoarea apostolului Iacob?

Texte de referinţă:

"Iacob, slujitorul lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos, către cele douăsprezece triburi care trăiesc în diaspora: Salutare!

Să consideraţi o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin diferite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre, produce răbdarea, iar răbdarea trebuie să ducă la desăvârşirea faptei ca să fiţi desăvârşiţi şi integri, fără să vă lipsească ceva... Fericit omul care îndură ispita pentru că, după ce va fi încercat, va primi coroana vieţii pe care a promis-o Domnul celor care îl iubesc. Nimeni să nu spună când este ispitit: «De la Dumnezeu sunt ispitit», pentru că Dumnezeu nu poate fi ispitit la rău şi nici nu ispiteşte pe nimeni. Fiecare este ispitit de propria lui poftă care îl atrage şi îl seduce; apoi pofta, o dată încolţită, dă naştere păcatului, iar păcatul, o dată săvârşit, provoacă moartea" (Iac 1,1-4.12-15).

"Fraţii mei, credinţa în Domnul nostru Isus Cristos, Domnul gloriei, nu admite părtinirile. Căci dacă ar intra în adunarea voastră un om cu inel de aur, cu haine luxoase şi ar intra şi un sărac cu haine ponosite, iar voi v-aţi uita la cel care poartă haine luxoase şi i-aţi spune: «Luaţi loc aici», iar celui sărac i-aţi spune: «Tu stai acolo sau stai jos la picioarele mele», nu aţi judeca în mintea voastră şi nu aţi deveni judecători cu gânduri perverse?... Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele»" (Iac 2,1-4.14-18).

Rugăciune:

Doamne, Isuse Cristoase, tu ne-ai mântuit prin fapte concrete de iubire: patima, moartea şi învierea ta. Fă ca şi credinţa noastră să dea roade vrednice de viaţa veşnică. Amin.

» înapoi la cuprins «