Cartea Lamentaţiunilor (sau a Plângerilor)

Prezentare:

După o tradiţie bazată 2Cr 35,25, Cartea Lamentaţiunilor aparţine profetului Ieremia. În acest sens, Septuaginta şi Vulgata o situează imediat după Cartea profetului Ieremia. Însă după o analiză atentă a cărţii reiese că la elaborarea ei au lucrat mai mulţi autori.

Realitatea pe care o descrie această carte este una dezolantă. Ruină şi devastare sunt cuvintele de ordine. Conţinutul ne trimite cu gândul la situaţia imediată deportării evreilor în Babilon. În acest al douăsprezecelea ceas îşi dau seama că au fost pedepsiţi pentru că nu au respectat poruncile lui Dumnezeu, au călcat în picioare alianţa pe care el a încheiat-o cu părinţii în pustiu. Atmosfera este de una de jale. Se pare că singură conştientizarea greşelii făcute, nu este de ajuns. În condiţiile în care îşi văd casele devastate, templul şi, o dată cu el, oraşul Ierusalim, dărâmate, oamenii se întorc spre Domnul. Părându-le rău pentru situaţia creată, doresc să se convertească şi să se întoarcă la Domnul prin rugăciune, ascultarea de poruncile sale şi prin pocăinţă.

Cartea Lamentaţiunilor sau a Plângerilor este o colecţie de texte funebre, de plângeri şi gemete la adresa lui Dumnezeu, un Dumnezeu care, se pare că nu vrea să mai asculte şi nu îi mai este milă de popor.

Cartea are 5 capitole, structurate astfel:

- 1,1-22: plângerea pentru ruina şi pustiirea Ierusalimului;

- 2,1-22: jelirea cumplitei pedepse care a lovit Oraşul sfânt;

- 3,1-66: Ierusalimul îşi recunoaşte păcatul şi speră de la Domnul eliberarea de cuceritori;

- 4,1-22: starea Ierusalimului de altădată şi starea celui de acum;

- 5, 1-22: rugăciunea profetului Ieremia către Domnul pentru a fi iertaţi.

Poporul israelit a văzut din totdeauna pedeapsa ca pe un moment în care Dumnezeu transmite în acelaşi timp nenorocire şi speranţă. Nenorocire pentru că poporul încălcase alianţa, iar speranţă pentru că Dumnezeu îşi respectă legământul făcut. Israelul ştie că orice pedeapsă durează un timp, că după prigoana din partea altor popoare urmează libertatea. De aceea speră, strigă către Dumnezeu şi aşteaptă.

De data aceasta, tonul Cărţii Lamentaţiunilor este unul înfiorător. Se pare că Dumnezeu şi-a abandonat total poporul, că pedeapsa aceasta este mai mare decât oricare alta. Lacrimile de pe obrajii celor rămaşi, după ce au văzut ce mai rămăsese din splendoarea Ierusalimului de altădată, se pare că nu se mai usucă. Totuşi, încălcarea alianţei a adus această nenorocire, iar poporul devine puţin câte puţin conştient de aceasta. Nenorocirea este urmarea neascultării. În acest caz Dumnezeu nu dă dovadă de slăbiciune, ci de tărie. El a făcut o promisiune şi această promisiune trebuia respectată. Nerespectarea ei înseamnă nenorocire. De fapt, poporul se autopedepseşte. Merită ceea ce şi-a dorit.

Abia în mijlocul pedepsei, poporul realizează că a greşit, de aceea plânge, îşi mărturiseşte păcatul şi aşteaptă îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu. El ştie că Dumnezeu nu abandonează definitiv pe nimeni.

Obiectiv:

Recunoaşterea păcatelor proprii şi convertirea.

Învăţătură:

Nenorocirea a fost din totdeauna momentul prielnic al intervenţiei lui Dumnezeu. Când se află în necaz, omul se simte singur, abandonat de toţi şi marginalizat. Nimeni şi nimic nu-l poate mângâia, decât cineva care să-i garanteze o rezolvare sigură.

Când se îmbolnăveşte, abia atunci se întreabă ce ar fi putut să evite şi nu a evitat. Sau de ce nu a evitat mai din timp ceea ce i-a pricinuit o boală. Dacă face un rău pentru care să merite un timp de închisoare, acolo, reflectând, îşi dă seama că ar fi putut să evite acel rău. E însă prea târziu. Eliberarea îi dă speranţe, ca şi vindecarea de o boală. Îşi propune ca atunci când va scăpa să fie mai atent să nu se mai întâmple.

Oamenii rămaşi în Ierusalim după deportarea majorităţii în Babilon trec prin aceeaşi situaţie. S-au bucurat de "sănătate", dar nu au preţuit-o, s-au bucurat de libertate şi, la fel, nu au ştiut s-o trăiască. Acum a venit momentul să plătească, iar plata este amară. Ei ştiu însă că va veni şi momentul vindecării. Dar oare vor şti să preţuiască "sănătatea"?

Un bolnav, care a trecut prin experienţa bolii, indiferent de natura ei, va avea grijă să nu mai cadă în ea. Dar la mulţi boala recidivează, iar recidiva înseamnă o boală mai crudă decât prima dată. Motivul? Nu au respectat tratamentul şi regimul impus!

Pentru poporul ales, boala neascultării, a încălcării legământului recidiva pentru a nu ştiu câta oară. Răbdarea lui Dumnezeu era din nou la capăt. Era nevoie de o nouă lecţie, chiar dacă aceasta însemna o nouă robie. Astfel poporul ar fi învăţat ce este ascultarea, umilinţa şi respectarea Legii. Aşa ar fi preţuit mai mult templul şi splendoarea, de data aceasta pierdută, a Ierusalimului.

În robie fiind, poporul învăţa să preţuiască libertatea, iar Dumnezeu nu a întârziat s-o redea.

Practic:

- Aduceţi în atenţia participanţilor un moment în care, din cauza unei boli sau a unei alte nenorociri, aţi simţit nevoia să-l căutaţi mai mult pe Dumnezeu care să vă înţeleagă.

- În ce măsură păcatele oamenilor atrag pedeapsa lui Dumnezeu?

- Care credeţi că este lecţia pe care ne-o dă Cartea Lamentaţiunilor?

- Ce legătură există între suferinţa lui Isus Cristos şi suferinţă în general?

- Consideraţi că Dumnezeu a fost nedrept pedepsind poporul sau realist? Explicaţi!

- Organizaţi la nivel de grup o oră de adoraţie ca ispăşire pentru păcatele omenirii.

Texte de referinţă:

"O, cum a rămas pustie cetatea cea cu mult popor! Cum o văduvă cea mai mare dintre popoare, doamna cetăţilor a ajuns să dea bir. Noaptea plânge întruna cu lacrimi pe obraz şi dintre toţi câţi o iubeau, nici unul n-o mai mângâie. Toţi prietenii au devenit duşmani. Iuda s-a dus în robie, la suferinţă şi la muncă grea; locuieşte printre neamuri şi nu-şi află odihnă. Toţi asupritorii lui l-au prins la strâmtorare. Toate căile Sionului sunt pline de jale şi nimeni nu mai vine la sărbătoare. Toate porţile cetăţii sunt pustii, preoţii suspină, fecioarele suspină şi cetatea este plină de amar. Duşmanii ei sunt biruitori; duşmanii ei sunt bucuroşi, căci Domnul a umilit-o din cauza multelor ei păcate, iar fiii ei au fost duşi în robie. Aşa şi-a irosit fiica Sionului toată strălucirea! Conducătorii ei sunt asemenea cerbilor care nu găsesc păşune şi fug fără putere dinaintea celor care îi urmăresc" (Lam 1,1-7).

"Eu sunt omul care am văzut nenorocirea sub varga aprinderii lui. El m-a purtat şi m-a dus în întuneric şi în beznă. Da, împotriva mea întoarce şi iar întoarce în toată vremea mâna sa. A mistuit trupul meu şi pielea mea, a zdrobit toate oasele mele. A ridicat un zid împotriva mea şi m-a înconjurat de venin şi de zbucium. Mutându-mă în împărăţia morţii, ca pe morţii cei din totdeauna. M-a împrejmuit cu zid şi nu am pe unde să ies, a îngreunat lanţurile mele. Chiar când strig şi răcnesc, rugăciunea mea nu se aude; el a astupat cărările mele cu piatră şi le-a întortocheat" (Lam 3,1-9).

"Adu-ţi aminte, Doamne, de cele întâmplate şi priveşte la ocara noastră! Moştenirea şi casele noastre au căzut în mâinile celor străini, de alt neam. Am ajuns orfani fără tată, iar mamele noastre sunt văduve. Bem apa noastră cu bani, lemnele noastre le primim cu plată. Pe umerii noştri stau prigonitorii şi, deşi nu mai avem putere, nu suntem lăsaţi în pace. Întindem mâna către Egipt şi Asiria ca să ne sature cu pâine" (Lam 5, 1-6).

Rugăciune:

Doamne, Dumnezeule, la tine este pacea şi bucuria noastră. Nu ne lăsa pradă duşmanului care este păcatul, ci ne fereşte în orice moment de cel rău. Amin.

» înapoi la cuprins «