Cartea Iuditei

Prezentare:

Ca şi Cărţile lui Tobia şi a Esterei, şi Cartea Iuditei se axează pe o singură persoană: Iudita. Dumnezeu se foloseşte de ea pentru a-l salva pe poporul său de asediul armatei asiriene, conduse de generalul Holofern.

Cartea a fost scrisă pe la jumătatea sec. al II-lea î.C., în Palestina, de către un evreu al cărui nume nu este cunoscut. Şi prin această carte, autorul doreşte să scoată în evidenţă grija lui Dumnezeu faţă de popor chiar şi atunci când acesta este în strâmtorare.

Cartea are 16 capitole, împărţite astfel:

- 1,1-7,23: invazia asiriană în Palestina şi asedierea oraşului Betulia;

- 14,11-16,25: uciderea lui Holofern de către Iudita;

- 14,11-16,25: victoria asupra cuceritorilor asirieni şi imnul de mulţumire al poporului.

Betulia, un oraş din Regatul de Nord, cu o poziţie strategică deosebită, a fost asediat de armatele asirienilor conduse de generalul Holofern. Asedierea a însemnat imposibilitatea ca cineva din interiorul oraşului să iasă pentru a se aproviziona cu cele necesare. Puţin a lipsit să se predea. În această situaţie, din punct de vedere uman, fără vreo ieşire, decât capitularea, Dumnezeu dă curaj Iuditei, o văduvă tânără şi cu frică de Dumnezeu, iar aceasta va fi salvatoarea oraşului. Profită de frumuseţea şi farmecul ei, câştigă încrederea generalului Holofern, iar acesta dă o petrecere în timpul căreia, turmentat fiind, Iudita îi taie capul. Dimineaţa, după ce soldaţii îl găsesc pe Holofern mort, îngroziţi, se risipesc, eliberând oraşul de asediu. Astfel, atât Betulia cât şi Ierusalimul, care ar fi urmat, au scăpat de invazia asirienilor.

Ideea teologică a Cărţii Iuditei este că eliberarea nu vine prin forţa sau puterea oamenilor, ci prin fidelitatea faţă de Dumnezeu. Dacă păcatul aduce pedeapsa, împlinirea Legii aduce binecuvântarea. Dumnezeu se foloseşte în planurile sale de ceea ce este slab, nesemnificativ, tocmai pentru a-i da de ruşine pe cei care se cred puternici. Această văduvă simplă îşi trăia credinţa faţă de Dumnezeu în tăcere şi cu simplitate. Nu avea nimic din mândria generalului Holofern, nici din cea a multora din regii lui Israel. Se poate deduce că Iudita cunoştea bine cele prescrise de Cartea Leviticului, cu privire la văduve şi orfani, de aceea se încrede în Dumnezeu. Ştie că el nu o va dezamăgi.

Ceea ce este semnificativ este faptul că, datorită trăirii credinţei ei, Dumnezeu salvează Betulia şi Ierusalimul, aşa cum altădată salva omenirea printr-o singură familie, aceea a lui Lot, aşa cum salva poporul israelit din Egipt prin minuni şi semne mari, semn că promisiunea lui Dumnezeu rămâne valabilă, deşi continuarea împlinirii ei, de data aceasta, se face printr-o femeie. Regula "restului sfânt" a funcţionat foarte bine la Dumnezeu.

Obiectiv:

Asigurarea că Dumnezeu nu-şi retrage darurile pe care le face creaturilor sale.

Învăţătură:

Deja prin creaţie, Dumnezeu iese din sine şi dă creaturilor sale calităţi specifice. La sfârşitul fiecărei zile priveşte tot ceea ce creează şi afirmă că sunt bune. După crearea omului totul este foarte bine. Fiecare creatură avea în sine multe daruri. Creaţia însăşi este un mare dar.

Privit în sens strict, omul înglobează în el calităţi pe care Dumnezeu nu le-a pus în celelalte făpturi. Faptul că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu îi dă acestuia posibilitatea să se ridice cu mult deasupra a tot ceea ce-l înconjoară. Această însuşire, la rândul ei un dar, îl face pe om responsabil.

Iudita simte în sine responsabilitate faţă de Legea lui Dumnezeu. Ştia bine ce ar fi putut însemna o nouă ocupaţie păgână. Dumnezeul lui Israel nu ar mai fi avut loc printre zeii asirienilor, iar pedeapsa ar fi fost inevitabilă, de data aceasta chiar din partea lui Dumnezeu. Meritul Iuditei este acela că, în mijlocul greutăţilor nu uită să strige spre Dumnezeu, care o şi ascultă. Ba, mai mult, prin ea, o femeie văduvă şi săracă, Dumnezeu scapă de la pieire o cetate întreagă şi Ierusalimul. Un dar pe care ea, din cauza condiţiei ei, nu-l aştepta. Şi Dumnezeu îşi îndreaptă din nou faţa către popor.

Multe şi diverse sunt darurile pe care le au oamenii. Darurile speciale cu care Dumnezeu le înzestrează pe anumite persoane, Biserica le numeşte carisme. Orice carismă e un dar pe care persoana care îl posedă, îl foloseşte în scopul altora. Carismaticii prin excelenţă sunt sfinţii. Şi Iudita era o carismatică. Se foloseşte de frumuseţea şi gingăşia ei, de practicile sale de pietate, chiar şi de suferinţa ei, pentru a-l salva pe popor prin puterea lui Dumnezeu. La rândul lor, foamea, setea, strâmtorarea în care se află poporul, şi ele devin rugăciuni înălţate spre Dumnezeu, care răspunde cu milă.

Cel care poate refuza darurile lui Dumnezeu este singur omul. O face ori de câte ori nu împlineşte voinţa lui Dumnezeu, care vrea binele tuturor, când foloseşte altfel ceea ce a primit pentru alte scopuri decât pentru cele pentru care a fost primit. (De exemplu, mintea şi voinţa trebuie să dorească totdeauna adevărul şi binele. Când omul face un rău, mintea şi voinţa lui nu mai doresc adevărul şi binele. Cu toate acestea, Dumnezeu nu-şi retrage nici mintea, nici voinţa, ci continuă să le inspire la bine şi la adevăr. Dar vrea omul din toată inima ceea ce vrea Dumnezeu?)

Practic:

- În ce măsură, Iudita devine o imagine a Sfintei Fecioare Maria? Găsiţi asemănări şi deosebiri.

- Iudita a menţinut legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, fapte bune şi post. Ce loc ocupă toate acestea în viziunea tinerilor de astăzi?

- Dacă ar fi să alegeţi o femeie a zilelor noastre, cu cine aţi compara-o pe Iudita?

- Puneţi pe o listă toate calităţile pe care credeţi că le aveţi. Daţi lista unuia dintre colegii de grup şi totodată şi posibilitatea de a mai adăuga sau de a şterge. La rândul vostru motivaţi-i celui care v-a dat lista de ce aţi mai adăugat sau de ce aţi mai şters. Încercaţi să priviţi darurile pe care le are şi din punct de vedere al folosirii lor în favoarea altora.

- Despre un seminarist, o tânără sau un tânăr care părăsesc seminarul sau mănăstirea, se poate spune că Dumnezeu le-a luat înapoi darul vocaţiei? Dar despre o familie care divorţează, se poate spune că Dumnezeu le-a luat darul vocaţiei la viaţa de familie? Ajutaţi de catehet, încercaţi să daţi un răspuns.

Texte de referinţă:

"Nabucodonosor i-a chemat la sine pe toţi slujitorii, dregătorii şi căpeteniile şi toţi războinicii săi şi a discutat cu ei în secret. Au hotărât să omoare pe toţi cei care nu ar respecta porunca lui. După ce au terminat de vorbit, Nabucodonosor, regele Asiriei, l-a chemat la sine pe Holofern, comandantul armatelor sale, care era al doilea în conducere, după el şi i-a zis: «Aşa porunceşte marele rege, stăpânul lumii: Mergi şi ia cu tine oameni de încredere în putere, o sută douăzeci de mii pe jos, iar cai şi călăreţi douăsprezece mii. Să mergi în partea de răsărit pentru că ei nu au ascultat de porunca mea»" (Idt 2,1-6).

"Când au auzit fiii lui Israel care locuiau în Iudeea, de tot ceea ce Holofern, reprezentantul lui Nabucodonosor, regele Asiriei, a făcut popoarelor şi cum le-a jefuit toate templele lor şi le-a dărâmat, s-au înfricoşat foarte mult înaintea lui pentru Ierusalim şi pentru templul Domnului Dumnezeului lor" (Idt 4,1-2).

"Apropiindu-se de pat, Iudita l-a prins pe Holofern de păr şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Israel, dă-mi astăzi curaj». Apoi l-a lovit de două ori cu toată puterea peste gât şi i-a tăiat capul" (Idt 13,7-8).

Rugăciune:

Doamne, Dumnezeule, tu nu iei înapoi nimic din ceea ce ne oferi. Păstrează-ne în harul tău şi inspiră-ne la bine atunci când uităm că trebuie să-l facem. Amin.

» înapoi la cuprins «