TEXTUL BIBLIC ŞI TEMA ALEASĂ PENTRU ANUL 2008

Pasajul biblic ales pentru celebrarea centenarului Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor este luat din Scrisoarea întâi către tesaloniceni. Textul "Rugaţi-vă fără încetare" (1Tes 5,17) scoate în evidenţă funcţia esenţială a rugăciunii în viaţa comunităţii credincioşilor, de vreme ce dăruieşte membrilor săi aprofundarea în relaţia lor cu Cristos şi cu ceilalţi. Acest text face parte dintr-o serie de "imperative", din declaraţiile prin care Paul îndeamnă comunitatea să trăiască unitatea pe care Dumnezeu ne-o dă în Cristos, să fie în practică ceea ce este de la început: unicul trup al lui Cristos, vizibil unit în acest loc.

Scrisoarea către tesaloniceni, care datează din anul 50 sau 51 după Cristos şi este considerată de cea mai mare parte a exegeţilor ca şi cea mai veche scrisoare a lui Paul, ne revelează legătura foarte puternică ce îl uneşte pe acesta din urmă cu comunitatea creştină din Tesalonic. Exact când se termină persecuţiile din oraşul Filipi - Paul şi însoţitorii săi Sila şi Timotei au fost conduşi aici de mulţime şi aruncaţi în închisoare la porunca magistraţilor din oraş (Fap 17,1-9) - constituie Biserica în Tesalonic în câteva săptămâni printr-o muncă intensă înainte ca noi atacuri să-l conducă de la Bereea la Atena (Fap 17,10-15). Paul nutrea mari speranţe pentru Biserica din Tesalonic: credinţa, speranţa şi caritatea care nu încetau să crească în acest oraş, maniera în care a primit cuvântul în pofida suferinţelor şi bucuria pe care o exprima în Duhul Sfânt, totul contribuia la trezirea admiraţiei şi a laudelor sale (1Tes 1,2-10). Cu toate acestea era îngrijorat. Plecarea sa precipitată nu-i lăsase timp pentru a consolida lucrarea pe care a întreprins-o şi ajunseseră la el zvonuri neliniştitoare. Unele provocări proveneau din exterior, îndeosebi din persecuţia comunităţii şi a membrilor săi (1Tes 2,14). Altele erau de natură internă: unii membrii ai comunităţii aveau comportamente caracterizate mai mult de cultura înconjurătoare decât de viaţa lor nouă în Cristos (4,1-8); alţii îi criticau pe responsabilii care exercitau autoritatea şi deci pe însuşi Paul (cf. 2,3-7,10); alţii nu aveau speranţă cu privire la soarta rezervată celor care mureau înainte de întoarcerea lui Cristos. Li se nega să intre în împărăţia lui Dumnezeu? Pentru ei şi cine ştie pentru alţii, promisiunea mântuirii era inutilă şi lipsită de sens (cf. 4,13)?

Temându-se că a muncit în zadar şi "nemaiavând răbdare" (3,1), Paul, în incapacitatea de a se întoarce el însuşi la Tesalonic, decide să-l trimită pe Timotei şi să-l informeze de mărturia de credinţă şi iubire profundă manifestată de această comunitate, ca şi de fidelitatea ei faţă de Paul. În 1Tes citim răspunsul lui Paul la această veste bună, de asemenea la provocările pe care trebuie să le înfrunte Biserica aceasta. În primul rând, scrie pentru a mulţumi comunităţii pentru tăria sa în faţa încercării persecuţiei. Însă, în pofida bucuriei sale şi a calmării sale atunci când Timotei îl informează, înţelege că sămânţa dezbinării se află deja în Biserică; pentru acest motiv răspunde la diferitele întrebări puse de comunitate cu privire la comportamentul personal (4,9-12), despre conducători (5,12-13a) şi despre speranţa în viaţa veşnică în Cristos (4,14-5,11).

Unul dintre obiectivele principale ale lui Paul era să edifice această comunitate în unitate. Nici măcar moartea nu poate rupe legăturile care creează unitatea sa, ca unic trup al lui Cristos. Isus a murit şi a înviat pentru noi toţi; pentru aceasta atunci când vine Domnul, cei care au adormit deja sunt vii, cu toţii "vom trăi împreună cu el" (5,10). Acest lucru îl face pe Paul să pronunţe imperativele care sunt în 1Tes 5,13-18 şi formează o listă de îndemnuri, dintre care unul a fost ales ca bază a Săptămânii de rugăciune din acest an. Acest pasaj începe cu îndemnul pe care Paul îl îndreaptă spre membrii comunităţii: "Trăiţi în pace unii cu alţii" (5,13b), o pace care nu înseamnă doar lipsa conflictului, ci o armonie în care darurile tuturor membrilor comunităţii contribuie la prosperitatea şi la creşterea sa.

Este interesant de ţinut cont de faptul că Paul nu dă nici o învăţătură teologică abstractă şi nici nu face aluzie la emoţii sau la sentimente. Ca în pasajul vestit despre iubire în 1Cor 13, el invită mai curând la acţiune, la comportamente concrete prin care membrii comunităţii revelează angajarea şi responsabilitatea pe care o au unii faţă de alţii în unicul trup al lui Cristos. Iubirea trebuie să fie pusă în practică şi să fie vizibilă.

Stabileşte o listă a acestor imperative, a "lucrurilor care contribuie la pace": garantarea participării tuturor şi valorizarea celor care au puţin; susţinerea celor slabi; răbdarea cu toţi; a nu răsplăti răul cu rău, ci a căuta mereu binele, între noi şi în respect faţă de toţi; a fi mereu bucuroşi; a se ruga fără încetare; a mulţumi în orice împrejurare (5,14-18). Acest pasaj se încheie cu afirmaţia că, acţionând astfel, comunitatea trăieşte după "voinţa lui Dumnezeu în Isus Cristos cu privire la ei" (5,18b).

Chemarea "rugaţi-vă fără încetare" (5,17) face parte din această listă de imperative. Acest lucru ne aminteşte că viaţa într-o comunitate este posibilă numai printr-o viaţă de rugăciune. Mai mult, Paul scoate în evidenţă că rugăciunea este parte integrantă a vieţii creştinilor exact atunci când pretind să arate unitatea care le-a fost dată în Cristos - o unitate care nu se limitează la puncte doctrinare şi la declaraţii oficiale, ci se exprimă în "tot ceea ce contribuie la pace" - prin acţiuni concrete care atestă unitatea lor în Cristos şi între ei şi care o fac să crească.

Rugăciunea lui Cristos şi unitatea creştină

Prin Botez ne angajăm să-l urmăm pe Cristos şi să împlinim voinţa sa. Această voinţă pentru discipolii săi, Isus o exprimă în rugăciunea sa pentru unitate pentru ca alţii să creadă că el este trimisul lui Dumnezeu. Unele Biserici consideră că rugăciunea asociată cu rugăciunea lui Isus pentru unitate este o expresie a "ecumenismului spiritual". Această rugăciune este deosebit de intensă în timpul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, însă nu trebuie să se limiteze la această celebrare, ci trebuie să pătrundă în viaţa noastră zilnică. Avem conştiinţa că unitatea nu se poate realiza numai prin eforturile noastre, dar că este operă a Duhului Sfânt. Ca fiinţe umane nu putem să o facem sau să o realizăm. Nu putem decât să o primim ca dar al Duhului Sfânt atunci când noi înşine suntem dispuşi să o primim.

Ecumenismul spiritual implică un interschimb de daruri spirituale, de vreme ce ceea ce lipseşte într-o tradiţie se completează cu ceea ce este prezent în altele. Acest lucru ne oferă posibilitatea de a trece peste etichetele noastre confesionale pentru a merge până la ceea ce este izvorul oricărui bine. Ceea ce este surprinzător în rugăciune este că eficacitatea sa se dovedeşte în primul rând în noi înşine. Ea modelează spiritul şi inima noastră atunci când vrem să o traducem în viaţa practică, ceea ce este adevărata dovadă a autenticităţii sale. Ecumenismul spiritual ne conduce la purificarea memoriei, animându-ne să facem faţă gravelor evenimente din trecut care au dat loc la interpretări divergente de natură şi origine. Putem depăşi aceste dificultăţi care ne-au menţinut în dezbinare. Spus în alt mod, obiectivul ecumenismului spiritual este unitatea creştinilor care ne face să participăm la misiune pentru gloria lui Dumnezeu.

Dacă credincioşii vor cu adevărat să urmeze paşii lui Isus, trebuie să lucreze şi să se roage pentru unitatea creştinilor. Cu toate acesta, Bisericile au viziuni diferite despre unitatea vizibilă pentru care ne rugăm. Pentru unii, obiectivul este de a ajunge la o deplină unitate vizibilă în care Bisericile se vor reuni într-o singură comunitate de credinţă, rugăciune şi sacramente, de mărturie, unde deciziile se vor lua împreună şi viaţa va fi structurată după acelaşi unic model. Alţii contemplă o diversitate reconciliată în care Bisericile actuale lucrează împreună pentru a oferi lumii o mărturie coerentă. Pentru alţii, unitatea se află mai mult în legăturile invizibile care unesc cu Cristos şi între noi şi depinde de asemenea mult de maniera personală de a trăi propria credinţă în lume.

Rugăciunea pentru unitatea creştinilor este, prin urmare, o rugăciune extrem de stimulantă. Este o rugăciune care implică schimbări în identitatea noastră personală ca şi în identitatea confesională. În definitiv, aceasta înseamnă că renunţăm la viziunea noastră despre unitate pentru a voi să înţelegem mai bine ceea ce Dumnezeu vrea pentru poporul său. Cu toate acestea, aceasta nu vrea să spună că abandonăm unicitatea noastră de vreme ce unitatea se exprimă în mod natural în diversitate. Unitatea în diversitate este imaginea misterului comuniunii de iubire care este însăşi natura lui Dumnezeu.

© Editura Presa Bună