SITUAŢIA ECUMENICĂ ÎN STATELE UNITE ²

Diferite comunităţi creştine fac parte din peisajul cultural american de la sosirea misiunilor spaniole în secolul al XVI-lea şi începutul colonizării britanice, olandeze şi suedeze din coasta de est a Americii de Nord în secolul al XVII-lea. Foarte repede se instalează colonii anglicane în Virginia, puritani congregaţionalişti în Massachusetts, comunităţi reformate olandeze în New Amsterdam (Statul New York), Religious Society Friends (quakeri) în Pensilvania, prezbiterienii în New Jersey şi catolici în Maryland, în realitate ceea ce va fi nucleul original al Statelor Unite ale Americii. Pe măsură ce Statele Unite se extindeau pe continent, expresia credinţei creştine devenea de asemenea tot mai variată. Această diversitate s-a declarat ca un drept uman şi ca o parte integrală a identităţii naţionale americane.

Americanii îşi dau seama că între timp în coloniile sau statele lor de origine persoanele a căror identitate nu era aceea a majorităţii se ciocneau cu manifestări deplorabile de intoleranţă. Pentru aceasta au fost expulzaţi baptiştii din Massachusetts şi catolicii erau departe de a fi bine primiţi în numeroase locuri, unii suspectându-i că sunt mai leali faţă de Roma decât faţă de America.

În cea mai mare parte a Bisericilor nu era bine văzut că sclavii veniţi din Africa şi bărbaţii şi femeile de culoare liberi se amestecau cu albii. Quakerii, baptiştii americani, menoniţii şi moravii erau o excepţie extraordinară, luptând pentru abolirea sclaviei şi contribuind la crearea de comunităţi de rugăciune între afro-americanii creştini. În această atmosferă amestecată de rasism şi credinţă în libertatea pe care o oferă evanghelia, în Bisericile afro-americane au început să apară: Biserica Episcopaliană Metodistă Africană, Biserica Episcopaliană Metodistă Africană de Sion, Biserica Episcopaliană Metodistă Creştină şi Biserica Baptistă Naţională. Pornind de la aceste comunităţi, ca şi de la cele născute din metodismul lui Wesley, se dezvolta un curent punând accent pe sfinţenia personală care a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. În mod indirect, acesta a dat naştere în secolul al XX-lea tradiţiei penticostale.

La începutul secolului al XIX-lea, un impuls de entuziasm evanghelic caracteriza totuşi această ţară tânără. Metodiştii răspândeau în mod curajos evanghelia în zonele rurale ale acestei naţiuni noi. O "mare trezire" spirituală a avut loc aproximativ în aceeaşi epocă şi a fost susţinută de teologi şi predicatori legaţi de facultăţi de teologie cum sunt Yale (Connecticut) şi Princeton (New Jersey). Această renaştere a creştinismului reformat avea o particularitate tipic americană: reanimarea credinţei în mijlocul revoluţiei industriale la locuitorii oraşelor şi la emigranţii americani tot mai numeroşi care veneau să se stabilească în centrul şi în vestul continentului. Acest lucru conducea în valea râului Ohio la naşterea unei noi forme de creştinism evanghelic printre protestanţii americani. Aceasta se fundamenta pe o organizaţie eclezială bazată pe adunările de credincioşi şi dădea o mare importanţă independenţei şi autonomiei omului, în munca dură, convertire personală şi mântuire. Din acest nou curent provin Biserica Creştină (Discipolii lui Cristos) şi Baptiştii din America rurală şi din Sud; cu alte comunităţi, veneau ceea ce numim astăzi creştinii "evanghelici". Aceşti creştini urmau să fie şi precursorii fundamentaliştilor de la începutul secolului al XX-lea.

Comunitatea catolică a crescut în mod semnificativ până la jumătatea secolului al XIX-lea graţie imigraţiei care provenea din Europa, îndeosebi din Germania şi Irlanda, ţări care în acel timp treceau printr-o perioadă de mare foamete. În căutarea unui pământ şi de oportunităţi pe care nu le-au putut avea în Europa din cauza războiului şi sărăciei, imigranţii luterani germani şi scandinavi, ca şi comunităţile reformate şi anabaptiste au început să sosească. Pentru mulţi americani protestanţi, creşterea populaţiei catolice se considera ca o ameninţare pentru originalitatea modelului american de credinţă creştină care s-a dezvoltat până atunci. Totuşi, în timp ce imigraţia care provenea din Italia şi Europa de est continua şi zonele franceze şi spaniole din America de Nord erau cucerite sau anexate de către Statele Unite, comunitatea catolică s-a transformat în parte integrală - chiar dacă în parte "separată" - a panoramei religioase creştine din Statele Unite. La începutul secolului al XX-lea a început în sfârşit imigraţia ortodoxă, după ce teribilul război civil american a pus capăt sclaviei şi a condus la o autoînţelegere mai progresistă a Statelor Unite ca "melting pote" al întregului popor.

În secolul al XX-lea, mişcările ecumenice au început să aibă formă în Statele Unite ca în Europa. Protestanţii americani s-au reunit pentru a studia posibilităţile de a lucra împreună în cadrul misiunii de evanghelizare. Acest lucru a dus la crearea de instituţii sociale creştine comune pentru sprijinirea săracilor, educarea tinerilor şi îngrijirea bolnavilor. Noi organizaţii sociale cum ar fi YMCA (Uniunea Creştină a Tinerilor) şi Armata Salvării au contribuit la acest curent. Octava pentru unitatea Bisericii s-a născut în anul 1908, din iniţiativa unui ordin călugăresc episcopal de fraţi franciscani, Society of the Atonement, în Graymoor (Garrison, New York).

Prin anul 1910, episcopul episcopalian Charles Brent şi Peter Ainsley de la Discipolii lui Cristos şi-au unit eforturile pentru a aborda chestiuni de credinţă şi constituţie între Bisericile din Statele Unite. Discipolii lui Cristos din totdeauna mărturiseau unitatea creştină ca unul dintre obiectivele lor principale. La rândul său, Biserica Episcopaliană, condusă de William Reed Huntington din New York, a lucrat cu douăzeci de ani înainte la redactarea Cadrilaterului din Chicago-Lambeth, o mărturisire de credinţă a Bisericilor din Comuniunea Anglicană; aceasta din urmă identifica acele condiţii minime cerute pentru unitatea cu celelalte comunităţi creştine.

Va fi necesar să se treacă prin două războaie mondiale şi o criză economică înainte de a se reuni prima (unica în acelaşi timp) Conferinţă despre Credinţă şi Constituţie în America de Nord care a avut loc în Oberlin College (Ohio) în anul 1957 şi a dus la crearea unei Comisii Permanente despre Credinţă şi Constituţie în Consiliul Naţional al Bisericilor în Statele Unite. După Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica Catolică din Statele Unite a devenit membru al Comisiei "Credinţă şi Constituţie", nemaifigurând ca "Biserică aparte" în panorama americană, şi participând de acum în mod activ şi constructiv în mişcarea ecumenică.

În timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea comunităţile creştine din Statele Unite au făcut eforturi pentru reconciliere, au cunoscut noi evoluţii şi, de asemenea, noi dezbinări.

În şcolile, seminariile şi Bisericile din comunităţile episcopaliene şi protestante propriu-zis "istorice", exegeza biblică ştiinţifică şi noi modalităţi de a concepe natura umană, păcatul, dreptatea socială şi egalitatea au început să se afirme.

Numeroşi protestanţi americani din Sud şi din zonele rurale care se consideră evanghelice sau membrii ai noilor mişcări penticostale s-au simţit chemaţi la o întoarcere la "fundamente". Aceasta însemna acceptarea Cărţii Genezei ca o relatare istorică. Aceşti creştini nu aveau încredere într-o mişcare ecumenică ce includea organisme ecleziale care nu se ţineau de "fundamente" în elaborarea doctrinei lor.

Cu toate acestea, în timp ce aceste evoluţii divergente duceau la o divizare crescândă între "conservatori" şi "progresişti" teologi şi culturali, se asista în unele comunităţi creştine americane la naşterea de mişcări în favoarea unităţii. Biserica Unită a lui Cristos (1957), Biserica Metodistă Unită (1968), Biserica Prezbiteriană din Statele Unite (1983) şi Biserica Luterană Evanghelică din America (1987) au continuat să reunească acele comunităţi care erau despărţite înainte. Între timp, prin intrarea sa în mişcarea ecumenică, Biserica Catolică a contribuit la munca rodnică realizată în dialogurile bilaterale din Statele Unite ca şi în dialogurile conciliare ale Comisiei "Credinţă şi Constituţie". Dialogul catolic-luteran în Statele Unite a publicat o declaraţie comună cu privire la îndreptăţirea prin credinţă care a fost o bază importantă pentru Declaraţia internaţională comună catolică-luterană. Pe de altă parte, relaţiile bilaterale dintre Biserica Catolică şi episcopii ortodocşi (SCOBA) în Statele Unite au contribuit de asemenea la o îmbunătăţire a relaţiilor catolice-ortodoxe la nivel internaţional. Dialogul dintre episcopalieni şi luterani a dus la comuniunea deplină în celebrarea euharistiei, la recunoaşterea reciprocă a structurilor ecleziale şi la o distribuire a ministerului între aceste Biserici (Chemate la misiune comună). Biserica Evanghelică Luterană din America (ELCA), graţie rezultatelor obţinute de dialogurile bilaterale, menţine relaţii asemănătoare de comuniune deplină cu Moravii, Biserica Reformată din America, Biserica Prezbiteriană din Statele Unite şi Biserica Unită a lui Cristos.

Munca ecumenică la nivel bilateral, multilateral şi conciliar în Statele Unite a dus la unele convergenţe, inclusiv la consensuri cu privire la teme doctrinare care în prealabil fuseseră sursă de dezbinare. Totuşi, chestiunea de gen şi chestiunile etice şi sexuale rămân sau s-au transformat în puncte de conflict în comunităţile creştine, şi între Biserici şi comunităţi. Părerile contrare cu privire la locul femeii în Biserică şi, îndeosebi, hirotonirea femeilor, au creat noi obstacole între partenerii angajaţi de mult timp în dialog. Cât priveşte sexualitatea umană, îndeosebi în privinţa relaţiilor dintre persoane de acelaşi sex, asistăm la o polarizare a poziţiilor în societate în general şi în Bisericile creştine. Şi Bisericile s-au pronunţat în moduri diferite cu privire la chestiuni referitoare la război şi la pace şi abordează diferit relaţiile interreligioase. Bisericile care nu împărtăşeau poziţiile partenerilor lor ecumenici cu privire la unele teme se află în dezacord cu privire la chestiuni noi. Dimpotrivă, Bisericile care au numai puţine fundamente ecleziologice comune împărtăşesc aceleaşi poziţii cu privire la chestiuni etice importante care au o mare încărcătură emotivă.

Alte probleme apropie într-adevăr Bisericile şi le fac să experimenteze necesitatea de a lucra împreună mai strâns. Rasismul, inclusiv dacă nu este aprobat de lege şi nici exprimat în mod deschis înainte, rămâne pentru Statele Unite ca o rană neîngrijită. Cei 250 de ani de sclavie a africanilor în Statele Unite care nu s-au sfârşit decât după un război civil sângeros, din nefericire au lăsat o moştenire apăsătoare însă nu au eliminat complet rasismul în America; nici atribuirea de drepturi civile depline pentru toţi în anul 1965. Cu toate acestea, Bisericile activează mult pentru a combate împreună rasismul în interiorul şi în exteriorul propriilor structuri. Totuşi tensiunile rasiale persistă. În acelaşi timp, grupările etnice/rasiale din Bisericile americane au contribuit cu succes la crearea unui ţesut social american creştin ca şi la îmbogăţirea mişcării ecumenice prin varietatea darurilor şi interpretărilor lor. Se datorează tot acestui trecut de durere şi luptă că ziua comemorării lui Martin Luther King celebrată în timpul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor capătă o importanţă deosebită în Statele Unite.

Lupta împotriva sărăciei este un domeniu în care bisericile şi comunităţile creştine din Statele Unite par să ajungă la un acord care permite cooperarea, elaborarea de programe de acţiune comună şi campaniile de chemări comune adresate politicienilor. Christian Churches Together în Statele Unite (CCT, 2006) examinează actualmente tema sărăciei şi mijloacele care trebuie să se aplice pentru a o combate în manieră ecumenică.

În sfârşit, în timp ce americanii se dovedesc în majoritate creştini şi/sau credincioşi, aşa cum ne arată statisticile, o groapă culturală se măreşte tot mai mult la nivel politic în Statele Unite între societatea secularizată şi religie. Bisericile constată că este tot mai necesar să-şi asocieze forţele lor pentru a dirija ceea ce se percepe ca o secularizare crescândă, asemenea cu aceea pe care o cunoaşte Europa. Această preocupare pare să mobilizeze mai mult pe catolici, pe creştinii evanghelici şi pe penticostali, Bisericile ortodoxe şi Bisericile afro-americane istorice decât pe creştinii protestanţi tradiţionali. Totuşi, se poate spune că secularizarea a dus la o criză de credinţă în numeroase persoane.

Vitalitatea ecumenică a creştinilor din Statele Unite se manifestă de asemenea în proliferarea organizaţiilor ecumenice:

• Christian Churches Together in the USA (Bisericile Creştine Unite în Statele Unite, în engleză CCT) este organizaţia mai recentă, creată cu scopul de a stabili un consorţiu ecumenic extins care reuneşte toate Bisericile şi comunităţile creştine din Statele Unite. S-a născut la 30 martie 2006. Sunt reunite cele 36 de comunităţi care sunt membre a cinci "familii": evanghelică/penticostală, catolică, ortodoxă, protestantă şi etnică). A fost necesar să se constituie această a cincea familie din motive istorice de inegalităţi rasiale proprii în contextul american. CCT şi-a propus "patru obiective": 1^o să celebreze aceeaşi credinţă în Dumnezeu Treime, 2^o să caute ajutorul Duhului Sfânt prin intermediul rugăciunii şi al dialogului teologic, 3^o să-şi garanteze un sprijin reciproc şi fratern şi 4^o să se angajeze într-o mai bună cunoaştere reciprocă amintind ceea ce avem în comun şi înţelegând mai bine care sunt diferenţele noastre.

• Consiliul Naţional al Bisericilor Creştine din Statele Unite (NCCCUSA), întemeiat în anul 1950, declară în preambulul constituţiei sale că "el constituie comunităţi de comuniune creştină care, ca răspuns la evanghelia care ne-a fost revelată în Sfintele Scripturi, îl declară pe Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu personificat, ca Mântuitor şi Domn al lor. Aceste comuniuni se angajează împreună să manifeste tot mai mult unitatea Bisericii. Invocând puterea Duhului Sfânt, aceste comuniuni se asociază în Consiliu pentru realizarea unei misiuni comune, punându-se în slujba adunării creaţiei pentru gloria lui Dumnezeu". Consiliul naţional are ca membrii 35 de comuniuni creştine. Acestea reprezintă un grup variat de Biserici protestante, anglicane, ortodoxe, evanghelice, afro-americane istorice la care se adaugă Living Peace churches (Bisericile Păcii Vii). Graţie lui Church World Service (Serviciul Eclezial Internaţional) şi unei serii de comitete pentru dreptatea socială şi chestiuni politice, NCCCUSA are un important record istoric în eforturile ecumenice făcute pentru promovarea drepturilor umane.

• Comisia "Credinţă şi Constituţie" (USA) a cărei muncă a început în anul 1960, este o comisie din Consiliul Naţional. Inspirându-se din modelul Comisiei "Credinţă şi Constituţie" din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, această comisie cuprinde membri care nu au aderat la consiliu: catolicii, unii evanghelici şi penticostali şi Holiness Christians (mişcări de sfinţire).

• Churches Uniting in Christ (Bisericile Unite în Cristos, în engleză C.U.I.C.) a urmat după Consultarea despre Unirea Eclezială (C.O.C.U.) în anul 2002. Noile biserici care au constituit C.O.C.U. în anul 1960 au trecut de la o activitate de "consultare" la voinţa de "a începe să trăiască mai deplin unitatea lor în Cristos" prin intermediul unui curs de apropiere progresivă care implica opt "etape" esenţiale: recunoaşterea reciprocă a prezenţei în comun a expresiilor autentice ale Bisericii una; recunoaşterea reciprocă a unui singur Botez; recunoaşterea că fiecare mărturiseşte credinţa apostolică; posibilitatea de a celebra împreună Euharistia (această liturgie uneori se numeşte "C.O.C.U." sau, aşa cum este cazul acum, liturgia "C.U.I.C. "; angajarea comună în misiune, îndeosebi în lupta împotriva rasismului; angajarea deliberată de a promova unitatea opunându-se oricărei forme de marginalizare sau excludere a persoanelor; o formă de responsabilitate reciprocă şi permanentă şi consultarea în luarea de decizii; în sfârşit, un proces continuu de dialog teologic. Noile Biserici membre ale C.U.I.C. sunt: Biserica Episcopaliană Metodistă Africană, Biserica Episcopaliană Metodistă din Sion, Biserica Creştină (Discipolii lui Cristos), Biserica Episcopaliană Metodistă Creştină, Biserica Episcopaliană, Consiliul Internaţional al Bisericilor Comunitare, Biserica Prezbiteriană din SUA, Biserica Unită a lui Cristos şi Biserica Metodistă Unită.

• Conferinţa Responsabililor Creştini din Sud, întemeiată în urma boicotării istorice a autobuzelor din Montgomery (Alabama) în anul 1956, şi al cărui prim preşedinte a fost Reverendul dr. Martin Luther King, jr, a avut o misiune ecumenică între Bisericile afro-americane istorice ca şi între Bisericile majoritar albe care se reuniseră într-un efort ecumenic de a elibera societatea americană de rasism.

• Asociaţia Naţională a Evanghelicilor (în engleză NAE), întemeiată în anul 1942 şi având peste 60 de confesiuni şi comunităţi foarte diferite cum sunt Bisericile Fraţilor Menoniţi, Adunările lui Dumnezeu, Armata Salvării şi Biserica lui Dumnezeu (mişcare de sfinţire), animă fraternitatea şi este purtătorul de cuvânt al creştinilor din Statele Unite care cred în negreşelnicia Scripturilor şi care au credinţă în zelul misionar şi în darurile Duhului Sfânt. Este cel mai important organism ecumenic din punct de vedere numeric şi grupează creştini denumiţi în mod obişnuit "evanghelici şi penticostali" din Statele Unite. NAE declară că are misiunea "de a extinde împărăţia lui Dumnezeu prin intermediul unei alianţe de confesiuni, Biserici, organizaţii şi indivizi membrii pentru a manifesta unitatea trupului lui Cristos declarând adevărul biblic, intervenind într-o manieră care să fie reprezentativă şi slujind comunitatea evanghelică printre acţiune comună, colaborare în minister şi o programare strategică".

Unele Biserici sau familii de Biserici în Statele Unite au creat şi oficii pentru coordonarea activităţilor lor ecumenice. O versiune mai completă a acestui text despre "situaţia ecumenică în Statele Unite ale Americii" care include o listă mai extinsă a organizaţiilor angajate în promovarea unităţii creştinilor ca şi în informarea statistică cu privire la Biserici în Statele Unite este disponibilă pe internet pe următoarele pagini: http://wcc.wcc-coe.org sau http://www.prounione.urbe.it.

Indicăm de asemenea în panorama americană eforturile importante ale consiliilor de Biserici în oraşe, districte, state şi regiuni. În numeroase comunităţi locale din Statele Unite, aproape toate Bisericile şi păstorii şi slujitorii lor participă la aceste consilii: protestanţi, anglicani, ortodocşi, afro-americani istorici şi catolici.

Mai apropiaţi în acest domeniu sunt de asemenea bărbaţii şi femeile implicaţi ca directori de programe ecumenice sau ca "delegaţi pentru ecumenism" pentru comunităţile lor ecleziale la nivelul oraşului, statului sau la nivel naţional. Aceşti responsabili au format reţele dinamice şi vitale în cadrul Bisericilor lor naţionale şi între Bisericile lor pentru a stimula dialogul ecumenic. În toţi anii organizează într-un oraş diferit Întâlnirea Naţională pentru Unitatea Creştinilor şi sprijină Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor în propriile lor oraşe.

În sfârşit, reuniţi în consorţii, unele seminarii şi facultăţi şi universităţi create de Biserică stimulează, şi uneori chiar cer, înscrierea simultană în diferitele lor instituţii a studenţilor care sunt destinaţi pentru slujire; această practică vrea să fie un sprijin dat receptării muncii realizate de mişcarea ecumenică. Toate marile oraşe au astfel de consorţii. De asemenea, merită indicată munca realizată de facultăţi în universităţi, îndeosebi Temple University din Philadelphia care publică studiul Jurnalul de Studii Ecumenice.

Între recentele evoluţii ale lumii creştine din Statele Unite este de notat şi Mişcarea Eclezială Emergentă (Emergent Church Movement) care este rezervată oricărei forme instituţionale de autoritate. În această mişcare s-au implicat tinerii, îndeosebi oameni între 25 şi 35 de ani, care îşi schimbă opiniile lor cu privire la credinţa creştină şi au creat o reţea, o comunitate pe internet. Reticenţa sa faţă de orice teologie sistematică este o provocare pentru unitatea vizibilă a Bisericii. Totuşi, această comunitate a început o dezbatere despre valoarea mişcării ecumenice.

Atât la nivel local cât şi naţional, creştinii din Statele Unite sunt conştienţi de importanţa rugăciunii comune în favoarea săracilor, bolnavilor, a celor care sunt în îndoială, şi pentru naţiune, inclusiv pentru securitatea forţelor armate. Aparte de Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, numeroşi creştini din diferite confesiuni se adună pentru a se ruga în ziua de Thanksgiving (noiembrie), în seara de Anul Nou (Watch Night), în Miercurea Cenuşii, în Vinerea Sfântă, în Ziua Mondială de Rugăciune (martie) şi în Ziua Naţională de Rugăciune (mai). Un profund sentiment de fraternitate este perceptibil în aceste ocazii în care Duhul Sfânt ne ajută să lăsăm deoparte dezbinările şi suspiciunea şi să trăim momente importante de încredere reciprocă şi de unitate.

² Acest text despre Bisericile din SUA şi situaţia ecumenică din această ţară este publicat sub întreaga responsabilitate a grupului pregătitor.

© Editura Presa Bună