Situaţia ecumenică din Africa de Sud

Această prezentare a contextului ecumenic local este împărţită în trei capitole. Începem cu o reflecţie asupra relaţiilor ecumenice din Africa de Sud. Partea a doua face referire mai mult la orăşelul Umlazi, din apropierea oraşului Durban, unde a fost pregătită schiţa textelor pentru săptămâna de rugăciune din acest an; vom prezenta provocările copleşitoare la care locuitorii trebuie să facă faţă. Textul se încheie cu o descriere personalizată propusă de responsabilii Bisericilor din Umlazi asupra colaborării şi a vieţii ecumenice din acest oraş.

Prezentarea situaţiei ecumenice din Africa de Sud a fost întocmită de grupul pregătitor local. Ea este publicată aici sub propria răspundere.

Bisericile din Africa de Sud

În ziua de astăzi, în toate dezbaterile cu referire la situaţia ecumenică, educaţie sau chiar teologie, este aproape de la sine înţeles că trebuie să se vorbească despre "înainte de 1994" şi "după 1994". Această diferenţă între înainte şi după 1994 nu este doar o problemă de convenienţă. Este vorba de fapt de o realitate profundă care marchează toate aspectele vieţii din Africa de Sud. Dezbaterea referitoare la Biserică nu face deci excepţie. Înainte de 1994, obiectivul Bisericilor din Africa de Sud se înţelegea de la sine. Luptele pe care le duceau acestea pentru încetarea aplicării legilor nedrepte, a legislaţiei discriminatorii şi a practicilor de apartheid le lăsa mult prea puţin timp pentru a se ocupa de altceva. O dată cu ridicarea interdicţiilor care împiedicau activitatea mişcărilor de eliberare, o dată cu ieşirea din închisoare a conducătorilor politici şi cu alegerile care au dus la venirea la putere a unui guvern democratic, Bisericile s-au trezit fără nici un obiectiv clar. De atunci se străduiesc să aibă un discurs comun.

În mare parte, se poate spune că Bisericile din Africa de Sud se împart în două categorii mai importante: cele care au fost fondate în Europa (majoritatea Bisericilor Protestante, dar şi Biserica Catolică şi, ca număr de credincioşi mult mai mic, Bisericile Ortodoxe şi Copte) şi cele care au apărut pe pământ african. Pe lângă cele două mari grupe, mai există un grup mai restrâns, dar semnificativ, de Biserici de factură penticostală care au fost fondate prima dată în Statele Unite. Cu excepţia Bisericii Anglicane din Africa de Sud, a Bisericii Evanghelice Luterane Germane şi a Uniunii Baptiste, Bisericile de origine europeană sunt membre ale Consiliului Bisericilor Sud-Africane (SACC). În 2004, Biserica Reformată Olandeză, care a adus un sprijin atât moral cât şi teologic guvernului care menţinea apartheidul, şi-a cerut scuze public şi şi-a exprimat dorinţa de a fi inclusă în SACC. De la instalarea democraţiei, în 1994, un număr de Biserici fondate în Africa au devenit şi ele membre ale SACC (cu excepţia Bisericii Creştine Sioniste şi a Bisericii Shembe, care au un număr mare de credincioşi).

Unele Biserici membre ale SACC (metodistă, prezbiteriană, anglicană şi congregaţiile unite) sunt şi membre ale Comisiei pentru Unitatea Bisericilor. Prin intermediul acestei comisii s-au încheiat acorduri care stabilesc recunoaşterea Botezului celorlalte confesiuni, precum şi a practicii euharistice, dar şi recunoaşterea deplină a clericilor Bisericilor membre. În ceea ce priveşte ministerul episcopal de supraveghere, dezbaterile continuă încă.

Ca ironie a sorţii, pe măsură ce creşte numărul Bisericilor care sunt membre ale mişcării ecumenice din Africa de Sud, obiectivul comun devine din ce în ce mai neclar. Asta nu înseamnă că nu există o temă comună care să necesite atenţie. Virusul care provoacă SIDA este o problemă care priveşte pe toată lumea în Africa de Sud, deoarece vieţile tuturor oamenilor au fost schimbate de această maladie. Cu toate acestea, se observă că nu există nici un obiectiv comun în modalitatea de luptă împotriva acestei boli. Cu toate că şomajul a atins cote alarmante, în sânul Bisericilor (ca şi în partidul care este acum la putere) nu s-a ajuns la nici un consens pentru a înfrunta situaţia cu mai mult succes. Violenţa care domneşte în toate domeniile vieţii, şi, mai ales, cea la care sunt supuse femeile şi fetele, este o problemă care se perpetuează şi împotriva căreia Bisericile trebuie să acţioneze.

Dacă descrierea noastră s-ar opri aici, ar fi destul de sumbră. Din fericire, această poveste are şi o parte bună. Spre deosebire de alte numeroase ţări dintre cele mai dezvoltate, cea mai mare parte a Bisericilor din Africa de Sud se bucură de comunităţi numeroase şi active. Pe plan local se fac multe eforturi pentru a răspunde la probleme cum ar fi sărăcia, sănătatea (mai ales bolile asociate cu SIDA) şi educaţia. Asta ca să nu mai vorbim de multele exemple edificatoare şi îmbucurătoare: într-o parohie se îngrijesc bolnavii de SIDA la domiciliu, în alta un grup de femei se ocupă de copii după ce ies de la şcoală, alt grup de femei au avut ideea de a înfiinţa grădini unde cultivă legume, în cadrul unui proiect social, sau mici centre de artizanat. Poate că aceasta este pentru moment calea de urmat pentru Biserici: nu sunt proiecte la nivel naţional, dar sunt iniţiative locale la scară mică, de cele mai multe ori de factură ecumenică, ce fac din împărăţia lui Dumnezeu o realitate şi care se reunesc pentru a rupe tăcerea în probleme precum sărăcia, boala, violenţa şi deznădejdea.

Textele Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an au ca punct de plecare o situaţie locală care este profund marcată de intensitatea crizei descrise mai sus şi de un curaj extraordinar şi o dorinţă de colaborare ecumenică remarcabilă, din dorinţa de a face faţă situaţiei.

Umlazi, Bhekithemba şi împrejurimile lor

În 1990 guvernul din Africa de Sus a aprobat aşa-numitul Group Areas Act care stabilea, cu forţa separarea fizică între cetăţeni, creând zone de rezidenţă diferite pentru persoanele de rase diferite. Mai mult de trei milioane de locuitori au fost deplasaţi în mod forţat şi aşa au apărut acele "township" unde a fost concentrată majoritatea populaţiei de culoare. Erau zone suprapopulate, unde oamenii aveau doar nişte locuinţe sărăcăcioase, servicii de sănătate şi educaţie aproape inexistente, unde nu se găseau mai deloc locuri de muncă. Umlazi este unul dintre aceste "township"-uri.

Moştenirea lăsată de apartheid - rasism, şomaj şi sărăcie - continuă să fie o mare problemă pentru locuitorii din Umlazi. Cu peste 40% din populaţie în şomaj iar majoritatea populaţiei câştigă doar necesarul pentru a-şi hrăni familia, locuitorii nu îndrăznesc să aibă vreo speranţă de a părăsi acest township. Populaţia din Umlazi şi din împrejurimi se ridică cam la 750.000 de locuitori, şi totuşi infrastructurile sunt foarte slab dezvoltate. Nu există nici o baza de agrement, nici un teren de fotbal sau cinema. Şcolile sunt total insuficiente iar centrele medical sociale foarte slab dezvoltate. Are mai fi de spus că vechile township nu sunt totuşi cele mai sărace zone din Africa de Sud. Mai sărace sunt regiunile rurale slab dezvoltate, care se numeau mai înainte "zone ocupate", care pot fi întâlnite la marginea marilor oraşe ale ţării.

Sărăcia şi şomajul constituie, aşadar, un teren fertil pentru criminalitate, actualmente foarte crescută, ca şi problema violenţei în sânul familiilor şi al comunităţilor. Însă greutatea cea mai mare pentru populaţia din Umlazi o constituie pandemia SIDA. Se estimează mai mult de jumătate din populaţie este deja contaminată. Un mare număr de persoane încă nu au făcut testul şi e greu de ştiut exact numărul celor contaminaţi. Dar e sigur că asta e realitatea cea mai apăsătoare asupra populaţiei. Putem spune, de altfel, că fiecare persoană din această zonă este atinsă, într-un mod sau altul, de SIDA. Peste 10% dintre nou-născuţi sunt deja contaminaţi şi mulţi dintre ei mor în primii ani de viaţă. Populaţia cuprinsă între 14 şi 40 de ani a fost decimată şi de aceea numeroşi copii cresc singuri sau pe stradă, iar alţii locuiesc cu bunicii lor.

Nici o persoană, familie, Biserică sau comunitate nu este în măsură să reziste singură problemele şomajului, ale sărăciei, ale criminalităţii, ale violenţei faţă de femei şi copii şi ale bolii SIDA. Aceste nenorociri sunt prea copleşitoare pentru o Biserică divizată. Iată de ce această situaţie extrem de critică recere o urgenţă aşa de mare pentru ecumenism. Cei din tribul Zoulou spun: "Să nu treci mai departe de cel care vrea să-şi construiască o casă fără să-i dai o mână de ajutor!" Apartheidul a reuşit să dărâme barierele dintre Biserici. Azi, la nivel local, boala SIDA are acelaşi efect.

Bisericile din Umlazi ca şi cele din alte township-uri au contribuit la construirea unor centre medico-sociale. De asemenea au lansat programe de asistenţă la domiciliu, având personal voluntar pentru a îngriji bolnavii şi muribunzii la domiciliul lor. Asta implică, din partea voluntarilor, care vor să aducă o schimbare în viaţa lor şi a celor ce suferă, un efort şi o muncă ostenitoare pe plan fizic, emoţional şi spiritual. Alte proiecte ar fi îngrijirea orfanilor şi a copiilor cu probleme, educaţia tinerilor, ca şi încurajarea de a "rupe tăcerea" de care se vorbea în introducerea textelor din acest an. Colaborarea dintre Biserici porneşte de la aceste mari şi importante programe, dar cuprinde, în aceeaşi măsură, rugăciunea şi mărturia comună ca şi alte forme de ecumenism viu şi practic, aşa cum om vedea în continuare în reflecţia responsabililor Bisericilor locale.

Responsabili ai Bisericilor din Umlazi dau mărturie despre colaborarea lor ecumenică

Fapt este că diferitele noastre Biserici şi clerul lor sunt în slujba credincioşilor care sunt 1) membrii aceleiaşi familii, 2) prieteni şi colegi, 3) locuitori ai aceluiaşi cartier şi 4) beneficiarii zilnici ai serviciilor aceleiaşi primării, ai aceluiaşi spital, şi folosesc acelaşi cimitir. Astfel sărbătorile (celebrările), căsătoriile, mirul şi funeraliile (chiar şi Liturghiile cu requiem) au, inevitabil, un caracter ecumenic. În realitate, multe persoane nu-şi dau seama că aparţin la diferite Biserici decât duminica, în timpul celor două ore când participă la Liturghie.

La înmormântări, la care este o mare participare, hainele liturgice colorate şi diverse exprimă toată frumuseţea unui curcubeu care formează poporul lui Dumnezeu. De asemenea, se poate observa că oamenii simpli nu cunosc diferenţele care există între diversele concepţii despre Euharistie şi participarea la Euharistie în diferitele Biserici. Dar ei înţeleg că multe lucruri îi unesc. Adesea avem impresia că credincioşii laici africani înţeleg şi trăiesc mai profund decât clerul şi Bisericile teologia Botezului ca pe o adevărată legătură de familie.

Laicii activează mereu împreună şi se întâlnesc cu diferite ocazii. Ascultând mass-media, ei descoperă carismele clerului din alte Biserici şi confesiuni. Când se organizează exerciţii spirituale, ei nu aşteaptă ca cineva să le propună un predicator pentru exerciţii dintre ai lor. Ei se simt autorizaţi să aleagă dintre toţi miniştrii confesiunilor prezente. De exemplu, recent într-o parohie anglicană a fost invitat un preot catolic pentru a susţine exerciţiile spirituale. Puţin după aceea preotul anglican al acestei parohii a fost invitat să conducă exerciţiile din parohia catolică. În acest caz, laicii sunt cei care au luat iniţiativa, iar preoţii au acceptat. Şi e normal sa fie aşa. Persoanele păzesc împreună animalele, celebrează împreună sărbătorile, plâng şi se bucură împreună. La fel de adevărat este că la carismele unei Biserici sau ale unei parohii devin toţi părtaşi.

Printre Bisericile din Umlazi, schimbul de amvon sau altar este destul de frecvent, mai ales între Bisericile membre ale Comisiei pentru Unitatea Bisericii. Mai există numeroase alte exemple unde miniştrii diferitor Biserici se întâlnesc în activităţile lor. De exemplu, în ceea ce priveşte contabilitatea Bisericilor şi eforturile lor de a fi autonome, un subdiacon anglican laic a început, nu demult, să dea lecţii de gestiune în diferite Biserici. El a vizitat de mai multe ori comunităţi creştine din împrejurimi, expunându-le şi lor ceea ce ştia el. De altfel, întâlnirile au loc între persoane însărcinate cu misiuni asemănătoare. De exemplu, asistenţii responsabili cu împărtăşania în diferite Biserici, se întâlnesc în fiecare an şi una dintre Biserici oferă găzduire şi un prânz cu această ocazie.

Acum este deja o tradiţie ca celebrarea din Vinerea Sfântă să fie în parte ecumenică. Adesea are loc o procesiune în cursul căreia o cruce este purtată de la o biserică la alta. În alte părţi se organizează o celebrare ecumenică, iar după aceea fiecare dintre credincioşi se retrage la biserica sa proprie.

Noi simţim că epoca în care fraţii şi surorile noastre au adoptat apartheidul şi l-au botezat în credinţa creştină a trecut definitiv. Noi nu mai gândim în aceiaşi termeni: "noi" şi "ei" Era un timp în care catolicii îi acuzau pe anglicani de erezie; anglicanii criticau metodiştii, iar ei, la rândul lor, criticau penticostalii. Aceştia din urmă acuzau catolicii şi anglicanii de idolatrie. Bineînţeles, că asta era spre mai marea bucurie a Satanei şi în dezavantajul lui Dumnezeu. Aceste acuze erau un cer infernal. Din fericire, acest timp a apus!

Recent, în timpul unei predici, pronunţate în timpul unei celebrări ecumenice, unul dintre membrii noştri a spus: "Eu sunt preot anglican şi l-am acceptat pe Isus ca Domn şi Mântuitor. Eu nu-l cunosc pe regele Henric al VIII-lea. Am auzit de el abia la seminar. Noi nu putem rămâne divizaţi din cauza istoriei Europei pe care am moştenit-o. Iertaţi-mă - eu îl cunosc pe Isus, el a murit pentru mine". Mulţumim lui Dumnezeu că am spart barierele apartheidului şi zidul Berlinului s-a dărâmat. Acum noi creştem împreună ca Biserici, căutând să-l urmăm pe Isus care s-a rugat "ca toţi să fie una".

© Editura Presa Bună