Introducere în temă

Pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească (Mc 7,37)

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an ne propune două teme, două invitaţii adresate Bisericilor şi creştinilor deopotrivă: pe de o parte trebuie să ne rugăm pentru unitatea creştinilor şi să căutăm împreună să realizăm această unitate; pe de altă parte trebuie să ne unim forţele pentru a reacţiona la suferinţele oamenilor din jurul nostru. Aceste două responsabilităţi sunt strâns legate una de alta. Amândouă au legătură cu puterea de vindecare a trupului lui Cristos, de aceea textul principal ales pentru Săptămâna de rugăciune din acest an este o parabolă despre vindecare.

În Evanghelia după Marcu 7,31-37 ni se povesteşte cum Isus vindecă un om surd şi incapabil să vorbească. Isus îl conduce pe acest om departe de mulţime, pentru a fi singur cu el. Îşi pune degetele în urechile acestui om, scuipă şi atinge limba lui şi îi spune "Efata!", adică "Deschide-te!" - cuvinte folosite uneori în liturgia Botezului. Vestea cea bună proclamată aici are mai multe dimensiuni. Ca în numeroasele pasaje din evanghelie, această povestire a unei vindecări ne face să înţelegem răspunsul plin de solicitudine al Domnului în faţa suferinţei şi a slăbiciunii, şi reprezintă o mărturie elocventă a milostivirii divine. Prin faptul că redă acestui om auzul şi capacitatea de a vorbi, Isus face vizibilă pentru noi toţi puterea şi dorinţa lui Dumnezeu de a mântui pe fiecare om, împlinind astfel profeţia lui Isaia: "Atunci ochii celor orbi vor vedea şi urechile surzilor se vor deschide. Şchiopii vor sări ca nişte cerbi şi gura celui mut va striga de bucurie" (35,5-6). Vindecarea celui surd îi permite acestuia să înţeleagă vestea cea bună proclamată de Isus Cristos. Faptul că îşi recapătă capacitatea de a vorbi îi permite să spună şi celorlalţi ce a văzut şi ce a auzit. Aceste perspective diferite se regăsesc în răspunsul celor care sunt martori ai vindecării şi care sunt "foarte impresionaţi": "Pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească" (v. 37).

Asemenea acestui om, care a fost vindecat de Isus, toţi cei care au fost botezaţi în Cristos şi-au deschis urechile pentru a asculta evanghelia. În prima sa epistolă, sfântul Ioan ne vorbeşte despre fraternitatea dintre cei care au primit vestea cea bună: "Ceea ce era la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, iar mâinile noastre au atins, privitor la cuvântul vieţii" (1,1). Domnul dorea (In 17) ca discipolii săi, care primiseră mesajul sfânt, să fie una, uniţi unii cu alţii într-o unitate având rădăcinile în comuniunea sa cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Fiind trup al lui Cristos, Biserica este chemată să fie una, să fie comunitatea care a văzut şi a auzit minunile pe care le-a făcut Dumnezeu, şi care a fost trimisă să le facă cunoscute peste tot în lume. Ca trup al lui Cristos, suntem chemaţi să fim uniţi în îndeplinirea misiunii sale, dar mai ales să fim în slujba celor care suferă şi sunt în nevoie. Aşa cum Dumnezeu a auzit strigătele şi a trăit suferinţele poporului său din Egipt (cf. Ex 3,7-9), aşa cum Isus a răspuns cu solicitudine celor care îl implorau, tot aşa şi Biserica trebuie să audă vocea tuturor celor care suferă, trebuie să fie animată de compasiune şi să redea capacitatea de a vorbi celor care sunt fără glas.

Reluând aceste două aspecte ale vieţii şi ale misiunii Bisericii, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an îşi propune să aducă din nou în prim plan legătura esenţială care există, pe de o parte, între rugăciunea pentru unitatea creştinilor şi căutarea continuă pentru a realiza această realitate, şi, pe de altă parte, iniţiativele de susţinere a celor care sunt în ghearele deznădejdii şi ale suferinţei. Duhul Sfânt, care face ca noi să fim fraţi şi surori în Cristos, ne dă şi puterea de a ne îndrepta către orice fiinţă umană care este în nevoie. Este acelaşi Duh care lucrează în toate eforturile noastre de a face vizibilă unitatea creştinilor şi care ne dă puterea de a acţiona pentru a reînnoi faţa pământului. De fiecare dată, când contribuim la uşurarea suferinţelor semenilor noştri, unitatea dintre noi devine mai vizibilă; fiecare pas făcut în direcţia acestei unităţi întăreşte trupul lui Cristos în întregime.

Originea textelor adoptate pentru Săptămâna de rugăciune din acest an: Umlazi.

Tema Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an provine din experienţa comunităţilor creştine din regiunea Umlazi, în apropiere de Durban, în Africa de Sud. În fiecare an, prima versiune a colecţiei de texte pentru Săptămâna de rugăciune este pregătită de un grup local, apoi este adaptată pentru creştinii din lumea întreagă înainte de a fi distribuită tuturor comunităţilor creştine, unde este adaptată din nou pentru a fi folosită pe plan local. Textele din acest an reflectă preocupările şi experienţele unui popor copleşit de o imensă suferinţă.

La origine, Umlazi era un township (burg) fondat sub regimul de apartheid, pentru populaţia în majoritate de culoare. Rasismul, şomajul şi sărăcia, moştenite de la acest regim, continuă să reprezinte o provocare extremă pentru locuitorii care nu beneficiază nici acum de suficiente şcoli, nici de centre medico-sociale, nici de locuinţe adecvate. Sărăcia şi şomajul sunt cauza unui nivel mare al criminalităţii şi al tratamentelor proaste aplicate în familii şi comunităţi. Dar cea mai mare dificultate cu care se confruntă populaţia acestor comunităţi este SIDA. Se presupune că aproximativ 50% dintre locuitorii orăşelului Umlazi sunt infectaţi cu HIV.

De curând conducătorii diferitelor comunităţi creştine din Umlazi s-au întâlnit pentru a reflecta la măsurile pe care le-ar putea lua împreună pentru a înfrunta provocările care le macină populaţia şi şi-au dat seama că unul dintre factorii care le agravează situaţia actuală este ruşinea care împiedică persoanele maltratate, victimele violurilor sau contaminate cu SIDA, să vorbească despre problemele cu care se confruntă. Convenţiile culturale ale acelor locuri fac ca discuţiile despre sexualitate să fie absolut inacceptabile. În limba zoulou, cuvântul ubunqunnu, care înseamnă "nuditate", are o conotaţie care indică faptul că aceste subiecte sunt tabu. Consecinţa este că sunt mulţi cei care ezită să caute asistenţa medicală specializată de care ar putea beneficia - finanţată de cele mai multe ori prin colaborarea ecumenică a Bisericilor locale - de sprijinul pastoral, de îngrijirile la domiciliu, de centrele municipale de asistenţă şi de îngrijire.

Având în vedere că oamenii - în special tinerii - sunt încurajaţi tacit sau chiar li se impune să păstreze tăcerea în privinţa problemelor cu care se confruntă, conducătorii Bisericilor locale din Umlazi au organizat un timp de rugăciune ecumenică ce avea ca temă principală sloganul: "Să rupem tăcerea". În decursul acestei celebrări, tinerii din Umlazi au fost îndemnaţi să aibă curajul de a vorbi despre ceea ce este considerat ca fiind "de nemenţionat" şi să caute ajutor, conştienţi fiind că a păstra tăcerea înseamnă a merge spre o moarte sigură.

Bisericile din afara Africii de Sud şi celelalte regiuni afectate de prezenţa acestei boli sunt şi ele invitate să rupă tăcerea. Nici un război din lume nu a făcut atâtea victime ca SIDA. Deşi multe organizaţii, comunităţi şi Biserici au încercat să reacţioneze în faţa ravagiilor şi a epidemiilor de SIDA în diferite regiuni ale lumii, mobilizarea lor nu a putut face faţă dezastrelor.

În 1993, la Cea de-a V-a Conferinţă Mondială pentru Credinţă şi Constituţie, episcopul Desmond Tutu amintea că, în timpul regimului apartheid, conducătorii Bisericilor au înţeles că "Biserica divizată ar fi mult mai slabă în faţa regimului de apartheid atât de puternic". În ziua de astăzi este clar pentru toată lumea că epidemia de SIDA, dar şi celelalte ameninţări pentru vieţile oamenilor sunt dezastruoase pentru o Biserică divizată. La Umlazi nu este decât un singur tribunal, un singur spital, un singur oficiul poştal, un singur centru medico-social, un singur centru comercial - şi un singur cimitir care să le amintească locuitorilor de provocarea copleşitoare cu care sunt confruntaţi. În acest oraş, populaţia, majoritar creştină, aderă la scripturile care vorbesc despre un singur trup, un singur Duh Sfânt, o singură credinţă, un singur Dumnezeu, Tatăl tuturor (cf. Ef 4,4-6). Dar sunt mai multe Biserici, care nu sunt în deplină comuniune şi care sunt dovada unei creştinătăţi divizate. La Umlazi se simte neliniştea şi frustrarea în faţa divergenţelor care au avut loc acum câteva secole în alte ţări şi care au fost moştenite şi aici. (A se vedea şi descrierea situaţiei ecumenice din Africa de Sud redată de grupul pregătitor local).

Unul dintre membrii grupului pregătitor a avut ocazia de a se întâlni cu grupul internaţional responsabil cu pregătirea textelor definitive pentru Săptămâna de rugăciune. Aceasta le-a permis să reflecteze împreună în căutarea unităţii depline palpabile din Bisericile creştine din lumina experienţei creştinilor din Umlazi şi a invitaţiei lor de a "rupe tăcerea" care oprimă şi izolează oamenii în suferinţa lor. De comun acord au ales Evanghelia după Marcu 7,31-37 ca textul biblic pe care să se bazeze reflecţiile în timpul Săptămânii de rugăciune şi un cadru biblic şi teologic despre ascultare, cuvânt şi tăcere, în care se integrează căutarea unităţii şi a unui răspuns la suferinţa umană. S-a hotărât să se păstreze această temă duală pentru celebrarea ecumenică şi pentru meditaţiile din cele opt zile, intenţia fiind aceea de a aborda aceste două realităţi în fiecare din textele propuse: suferinţa umană şi căutarea unităţii vizibile a tuturor creştinilor.

Cele opt zile

Cartea Genezei începe cu cuvintele rostite de Dumnezeu la facerea lumii. Rupând tăcerea, cuvântul lui Dumnezeu ţâşneşte din haos. Este un cuvânt eficient, care face să se îndeplinească ceea ce exprimă viaţă. Dumnezeu vorbeşte şi creaţia apare. Dumnezeu vorbeşte şi fiinţele umane iau chipul şi asemănarea sa. Dumnezeu vorbeşte în istorie şi fiinţele umane sunt invitate să intre în alianţă cu el. Tot astfel, Evanghelia după Ioan începe cu cuvântul lui Dumnezeu pronunţat în timpul perceput de noi şi proclamă ceea ce reprezintă esenţa credinţei enunţate în Noul Testament, anunţând "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). Isus Cristos, Cuvântul întrupat, ne vorbeşte despre fiinţa de o extraordinară profunzime care este Dumnezeu. În timpul ministerului său, Isus se exprimă în mai multe feluri, uneori chiar prin tăcere (de exemplu atunci când era în faţa lui Ponţiu Pilat). Cuvântul lui Cristos este întotdeauna un cuvânt de îndurare, un cuvânt care îi invită pe cei care îl ascultă să trăiască o viaţă mai profundă, o viaţă de comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Vestea cea bună trebuie să fie proclamată la rândul ei prin cuvinte şi fapte de către toţi cei care au fost botezaţi în numele lui Dumnezeu, Treime. Doar prin puterea Duhului Sfânt creştinii vor putea înţelege şi răspunde chemării lui Dumnezeu.

Primele trei zile ne pun în faţa Sfintei Treimi. Prima zi ne invită să reflectăm la cuvântul creator pe care îl pronunţă Dumnezeu la început, şi pe care ni-l oferă şi în prezent pentru ca noi să-l auzim. În haosul actual, toţi cei care au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu sunt chemaţi să pronunţe şi ei cuvinte eficiente şi creatoare. Meditaţia din cea de-a doua zi ne îndeamnă să reflectăm la ceea ce semnifică a fi discipol al lui Cristos, Cuvântul întrupat, care îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească. Cea de-a treia zi se axează asupra lucrării Duhului Sfânt în viaţa creştinilor, căci el este acela care ne dă puterea de a proclama vestea cea bună şi de a fi instrumente ale prezenţei mântuitoare a lui Cristos, prin ascultare şi împărtăşire a cuvântului tuturor celor care au fost reduşi la tăcere sau care nu au putut să-şi povestească experienţa.

Relaţia intrinsecă dintre promovarea unităţii şi mobilizarea împotriva suferinţelor umane apare foarte clar în reflecţia sfântului Paul asupra Bisericii ca trup al lui Cristos. "Căci am fost botezaţi într-un singur Duh şi într-un singur trup" (1Cor 12,13). Cristos este cel care ne-a unit. Discordiile dintre noi împiedică şi slăbesc această unitate, dar nu o pot distruge. Pentru că noi toţi îi aparţinem lui Cristos, fiecare parte a trupului are nevoie de cealaltă şi trebuie să se îngrijească de ea. "Dacă suferă un membru, toate celelalte împărtăşesc această suferinţă" (v. 26). Cea de-a patra zi ne va îndemna să ne întrebăm ce ar trebui să însemne comuniunea în Cristos, comuniune pe deplin solidară cu membrele care sunt în suferinţă.

A cincea şi a şasea zi dezvoltă mai explicit tema prezentată de Bisericile din Umlazi: să rupem tăcerea care ne copleşeşte. Cei care suferă, suferă de obicei în tăcere, speranţele lor la compasiune şi la dreptate rămânând, de cele mai multe ori, ignorate de ceilalţi. În anumite momente ale istoriei, creştinii şi Bisericile creştine au păstrat tăcerea atunci când ar fi trebuit să vorbească, sau nu au permis celor care nu aveau glas să se exprime. Uneori diviziunile dintre Biserici ne-au împiedicat să înţelegem durerile celorlalţi sau au sufocat reacţiile celorlalţi, le-au făcut să fie conflictuale, ineficiente sau incapabile de a oferi consolare (ziua a cincea). Este un mare păcat, pentru că rolul Bisericii este tocmai acela de a vorbi, de a proclama un mesaj, de a îndeplini o misiune şi, în nici un caz, nu acela de divizare sau de contradicţii. Animat de Duhul Sfânt, cuvântul nostru trebuie să fie unanim şi coerent, trebuie să fie vestea cea bună care ne-a fost oferită prin şi în Cristos. Datorită lui, noi avem posibilitatea de a rupe tăcerea. În Cristos, noi formăm comunitatea chemată să spună "deschide-te" - "efata" - celor surzi şi celor fără grai. Drumul către viaţa de credinţă şi integritate le cere creştinilor să caute fără odihnă unitatea şi să se roage pentru realizarea ei, deoarece şi Cristos s-a rugat pentru unitate, şi să învăţăm, în ciuda diferenţelor dintre noi, să vorbim lumii într-un glas şi să mergem unii către ceilalţi membri ai trupului lui Cristos cu solicitudine, dând viaţă în acest fel veştii celei bune pe care o proclamăm.

Moartea şi învierea mântuitoare ale lui Cristos sunt miezul cuvântului oferit umanităţii de către Dumnezeu. Cea de-a şaptea zi ne propune să reflectăm asupra crucii lui Cristos în lumina experienţelor de suferinţă şi de moarte care ni se dezvăluie prin cunoaşterea situaţiei de la Umlazi şi din alte regiuni ale globului. Trăind în valea morţii, acolo unde suferinţele depăşesc orice măsură, printre cimitirele unde morţii sunt îngropaţi de cele mai multe ori unii peste alţii, locuitorii din Umlazi cunosc şi înţeleg suferinţa crucii lui Cristos. Prin credinţă, ei ştiu foarte bine că Dumnezeu nu s-a îndepărtat de povara suferinţelor umane şi că, dacă ne apropiem din ce în ce mai mult de crucea sa, vom fi şi mai aproape unii de ceilalţi. Din aceste cimitire se ridică proclamarea învierii salvatoare, când, în primele ore ale dimineţii de Paşti, creştinii se adună printre mormintele celor care le-au fost dragi, cu lumânările aprinse în mână pentru a proclama învierea lui Cristos din morţi şi că, prin el, moartea a fost învinsă (cea de-a opta zi). În mijlocul suferinţelor şi al morţii, al divergenţelor şi al adversităţilor, misterul pascal aruncă sămânţa care face să încolţească speranţa că într-o zi tăcerea covârşitoare va înceta şi că limbile se vor uni pentru a proclama pe unicul Dumnezeu, Isus Cristos, în slava lui Dumnezeu Tatăl.

Concluzii

Textul principal al Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an, Mc 7,31-37, ne arată că Isus îşi ridică privirea către cer şi "suspină" înainte de a-l vindeca pe om. În Epistola către Romani, sfântul Paul scrie că Duhul Sfânt ne însoţeşte în rugăciunile noastre "cu suspine negrăite". Această sintagmă exprimă foarte bine dorinţa pe care Duhul Sfânt o cultivă în sufletele noastre: dorinţa de unitate deplină şi vizibilă între toate Bisericile creştine, dorinţa ca suferinţele umane să înceteze.

În planul pentru celebrarea ecumenică şi în fiecare dintre cele opt zile am adoptat ca principiu introducerea câtorva referinţe explicite la necesitatea de a continua să depunem eforturi şi să ne rugăm pentru unitatea Bisericilor noastre şi pentru vocile locuitorilor din Umlazi şi din alte regiuni care strigă către cer. Sperăm că Săptămâna de rugăciune din acest an va ajuta la ruperea tăcerii copleşitoare şi va atrage atenţia asupra legăturii intrinsece dintre rugăciune şi căutarea realizării unităţii creştinilor pe de o parte, şi la apelul adresat creştinilor şi Bisericilor deopotrivă de a lucra împreună ca instrumente ale compasiunii divine şi ale dreptăţii în lume, pe de altă parte.

© Editura Presa Bună