Introducere la temă

"Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt eu în mijlocul lor" (Mt 18,20).

Ceea ce ne uneşte este mai puternic decât ceea ce ne desparte - aceasta este marea descoperire care stă la baza mişcării ecumenice. Elementul cel mai important al unităţii noastre este prezenţa lui Cristos înviat, care a promis discipolilor săi că va fi cu ei până la sfârşitul timpurilor. La sfârşitul Evangheliei după sfântului Matei Isus face această promisiune discipolilor, imediat după ce le-a spus să meargă în lume pentru a alege alţi discipoli din toate naţiunile pe care să-i boteze în numele Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt (cf. Mt 28,19-20). Era pe deplin conştient de dificultăţile de toate felurile pe care le vor întâmpina aceştia şi nu dorea să-i lase orfani în misiunea lor (cf. In 14). Isus le promite discipolilor că va rămâne cu ei. Isus este "Emanuel", adică "Dumnezeu este cu noi" (Mt 1,23).

Evangheliile ne vorbesc despre diferitele moduri în care Isus, Domnul înviat, este prezent printre noi: când se mărturiseşte şi se trăieşte cuvântul lui şi când se oferă Euharistia sub forma pâinii şi a vinului în amintirea lui; îl mai găsim în copiii mici, în cei flămânzi, în cei ţinuţi prizonieri, în cei pe care lumea îi dispreţuieşte; îl găsim în aproapele nostru; este printre aceia care îl urmează în misiunea şi ministeriul său în lume. În acest context a făcut Isus promisiunea pe care am ales-o ca temă pentru Săptămâna de rugăciune pentru acest an: "Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt eu în mijlocul lor" (Mt 18,20).

Evanghelistul Matei plasează această promisiune în contextul învăţăturii lui Isus: cum să organizeze comunitatea eclezială pentru ca aceasta să aibă grijă de cei lipsiţi, cum poate Biserica să-i ajute pe cei aflaţi departe de ea, ce greşeli pot fi iertate. Capitolul 18 din Evanghelia după sfântul Matei conţine texte importante legate de judecată. Aceste texte sunt ca nişte panouri de semnalizare destinate comunităţii creştinilor, arătându-le ce anume le lipseşte din responsabilitatea lor de discipoli. Alte texte aduc o nuanţă nouă, subliniind grija lui Dumnezeu faţă de orice persoană şi lansând către comunităţi apelul la iertarea de nenumărate ori a aproapelui, ca imagine a capacităţii infinite de reconciliere care există în Dumnezeu. În acest capitol primii creştini găsesc instrucţiuni lăsate de Isus: modalitatea de constituire a comunităţii nu-i poate lăsa indiferenţi. Comunitatea care se reuneşte în jurul persoanei şi a cuvântului lui Isus trebuie să facă tot posibilul pentru a trăi în armonie. În acest context Domnul îşi invită discipolii să aibă încredere în puterea rugăciunii, dar şi în prezenţa sa permanentă în mijlocul comunităţii care se reuneşte în numele lui.

În timpul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor şi în rugăciunile noastre pentru unitate de pe tot parcursul anului, suntem invitaţi să devenim profund conştienţi de faptul că unitatea este un har şi că trebuie să invocăm fără încetare acest dar. Când ne străduim să promovăm unitatea în comunităţile noastre precum şi unitatea tuturor creştinilor, ştim cât este de important să ne reunim în spirit ecumenic în numele lui Isus. De fiecare dată când ne adunăm în rugăciune suntem invitaţi să ne punem încrederea în puterea rugăciunii oferită prin prezenţa lui Isus care le-a promis discipolilor: "Din nou vă spun: dacă doi dintre voi, pe acest pământ, se vor înţelege să ceară vreun lucru, îl vor primi de la Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 18,19). Ceea ce contează cel mai mult nu este faptul că sunt mai multe voci care se roagă, ci faptul că aceste voci se reunesc în rugăciune. Vocea tainică, ce vorbeşte în inima tuturor celor care se roagă, se amplifică atunci când ne unim în numele lui Cristos. Să ne amintim, în rugăciune, şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru progresele realizate în ultimele decenii pe drumul unităţii: Isus Cristos a fost prezent între noi prin puterea Duhului Sfânt şi s-a rugat Tatălui alături de noi.

Promisiunea lui Isus că va fi prezent printre noi nu se limitează doar la comuniunea realizată în timpul jertfei liturgice. Datorită faptului că dragostea lui Dumnezeu în trei persoane s-a întrupat în Isus Cristos noi trăim acum o viaţă de comuniune în Cristos, cu rădăcini adânci în Sfânta Treime. Prin prezenţa Duhului Sfânt, Domnul înviat doreşte să rămână cu noi în toate timpurile şi pretutindeni, împărtăşind preocupările noastre, dându-ne sfaturi, mergând alături de noi, vizitându-ne la noi acasă şi la serviciu, trăind bucuria alături de noi prin prezenţa sa, conducându-ne astfel către inima Tatălui. El doreşte ca noi să simţim prezenţa lui Dumnezeu, dragostea şi puterea lui. Doreşte să fie printre noi pentru a da el însuşi mărturie, prin noi, de dragostea şi de prezenţa lui în tot ceea ce facem noi la muncă, la şcoală şi acolo unde trăim.

Este bine să ne amintim că, pe parcursul istoriei creştine, s-au comis multe fapte rele " în numele lui Isus", lucruri care nu au nimic în comun cu învăţătura lui Cristos şi cu exemplul dat de el prin viaţa şi moartea lui. Comportamentul nostru personal şi cel la nivel de comunităţi ne oferă multe motive de a porni pe drumul căinţei.

Citim, pe bună dreptate, din Evanghelia după sfântul Matei (18,20), unde e vorba despre întâietatea pe care o are porunca iubirii faţă de aproapele, pentru a înţelege ce se spune în Evanghelia după sfântul Ioan: "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi" (In 15,12) şi "Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).

Prezenţa lui Isus, acolo unde doi sau trei se adună în numele lui, este strâns legată de dragostea celor doi sau trei care se adună, unul pentru celălalt.

A ne reuni în numele lui Isus înseamnă a participa la dragostea pe care el ne-a adus-o pe pământ. Această dragoste nu se poate reduce la filantropie, solidaritate sau bunăvoinţă; merge mult mai departe decât prietenia şi afecţiunea. Este dragostea care se dăruieşte pe deplin, care acceptă suferinţa, care "iartă toate, ... le crede pe toate, ... nădăjduieşte toate, ... îndură toate" (1Cor 13,7). Este dragostea care necesită prudenţă şi răbdare când discernem prezenţa lui Dumnezeu şi direcţia spre care ne îndrumă el.

Pentru a putea fi cât mai receptivi la prezenţa lui Isus în mijlocul lor creştinii trebuie să înveţe să trăiască împreună un "ecumenism cotidian", care însoţeşte căutarea lor teologică a unităţii. Aceasta înseamnă a fi deschişi şi a ne lăsa îmbogăţiţi de tradiţiile spirituale, de bogăţiile şi obiceiurile celuilalt, angajându-ne împreună, concret, la construirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Aceasta se poate traduce şi prin promovarea unei culturi de interdependenţă, încercând să învăţăm împreună să observăm aspectele pozitive ale specificului fiecărei comunităţi etnice şi ecleziale şi ale istoriei, care îi pot diviza pe creştini atât de uşor. Dacă devenim conştienţi de tot ceea ce avem în comun putem aborda cu o mai mare eficienţă ceea ce ne mai desparte. Ecumenismul trăit cu adevărat presupune, ori de câte ori este posibil, rugăciunea comună, misiunea comună şi mărturia comună, participând împreună şi din ce în ce mai mult la viaţa în Duhul Sfânt. Aceasta mai presupune şi împărtăşirea cu ceilalţi a aspectelor obişnuite ale vieţii, pentru a ne putea recunoaşte mereu ca fraţi şi surori atunci când îi mulţumim lui Dumnezeu pentru numeroasele progrese înregistrate pe parcursul celor câteva decenii pe drumul unităţii. Isus Cristos a fost prezent printre noi prin puterea Duhului Sfânt şi s-a rugat lui Dumnezeu împreună cu noi.

Textele biblice propuse şi comentariile pentru cele opt zile au ca scop stimularea reflecţiei pe termen lung asupra invitaţiei pe care Isus le-a făcut-o discipolilor de a se reuni în numele lui. În prima zi meditaţia dezvoltă ideea că, deoarece creştinii îi aparţin lui Cristos, aparţinem şi noi unii altora şi suntem uniţi într-o comuniune care se arată deja prin faptul că toţi creştinii recunosc Botezul. În a doua zi ni se oferă o meditaţie asupra importanţei umilinţei în slujire (exemplul care ni se dă aici este acela al invitaţiei pe care Isus o face discipolilor de a-şi spăla picioarele unii altora) ca mijloc de construire a unităţii Bisericii. Cea de-a treia zi se concentrează asupra importanţei rugăciunii în comun, sugerându-ne astfel că atunci când Isus se ruga pentru unitatea discipolilor săi, este posibil să fi făcut acest lucru deoarece aceştia nu erau încă uniţi în numele lui. Prezenţa lui Isus printre noi ne uneşte cu el şi ne uneşte pe unii cu ceilalţi. Tema celei de-a patra zi este aceea a purificării memoriei şi a iertării oferite şi primite, element esenţial al redescoperirii şi al reafirmării unităţii noastre în Cristos.

Cea de-a cincea zi descrie prezenţa lui Dumnezeu ca sursă de pace şi stabilitate, de curaj şi putere, care ne încurajează ca, la rândul nostru, să căutăm modalităţi de a obţine pacea. Tema celei de-a şasea zi ne permite să reflectăm asupra celor două mişcări ce compun această misiune: adunarea şi faptul de a fi trimis. Aceste două componente au ca scop realizarea voinţei Tatălui, aceea de a-l încuraja pe cel slab şi de a anunţa că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Cea de-a şaptea zi ne invită să-l primim atât pe aproapele nostru cât şi pe străin, acceptând diferenţele dintre ei, şi să recunoaştem că prezenţa lui Cristos în fiinţa lor determină angajarea noastră în realizarea misiunii ecumenice. Meditaţia celei de-a opta zi are ca subiect speranţa de la sfârşitul pelerinajului nostru, care ne conduce la speranţa prezenţei depline a lui Cristos. Pe tot parcursul drumului suntem îndemnaţi să descoperim că toţi ceilalţi creştini nu sunt străini, ci tovarăşi de drum, şi să aşteptăm împreună ziua în care vom fi, unii lângă ceilalţi, în prezenţa lui Cristos.

© Editura Presa Bună