Introducere teologică şi pastorală

Cristos, unica temelie a Bisericii (1Cor 3,1-23)

Această temă a fost elaborată într-un context caracterizat de noi posibilităţi care se oferă Bisericii. De mai bine de zece ani, Bisericile din Slovacia au cunoscut o perioadă de reînnoire şi de dezvoltare, după ce au trăit, timp de patruzeci de ani, într-o situaţie politică în care, deşi puteau să existe, era împiedicată răspândirea lor şi era limitată mărturia lor în societate. Pentru a pregăti tema Rugăciunii pentru unitatea creştinilor din anul acesta, grupul a reflectat asupra următoarelor chestiuni: 1. Care este temelia pe care se construieşte noua "existenţă" a Bisericilor sale? 2. Există un spaţiu de credinţă în unitate în cadrul procesului de credinţă al respectivelor comunităţi confesionale? 3. Care sunt mijloacele pentru a întări slujirea Bisericii?

În Noul Testament se găsesc scrisorile adresate Bisericilor pentru a le anima în credinţa lor spirituală trăind într-o lume care era frecvent ostilă valorilor evangheliei. Între ele, Scrisoare întâi către creştinii din Corint este textul pe care se bazează munca grupului pregătitor. Reflecţia care urmează este o introducere teologică şi pastorală la tema din acest an şi la octava de rugăciune, care se inspiră îndeosebi din situaţia slovacă şi din experienţa recentă a comunităţilor sale creştine. Dorinţa grupului pregătitor este ca aceste consideraţii să poată stimula Bisericile în contextul lor specific, oricare ar fi situaţia în care se află comunităţile lor creştine, fie că este vorba de credinţă, fie că este vorba de declin.

A creşte în credinţă înseamnă a creşte în unitate

Cu privire la experienţa creşterii în credinţă, în Slovacia se constată că este cu adevărat un dar pentru toate Bisericile din această ţară. Persoane care au fost departe de Biserici înainte de evenimentele din anul 1989 au început să se apropie de ele pentru a găsi răspunsuri la întrebările importante ale vieţii. Acest lucru arată că Bisericile, în misiunea lor de a răspândi mesajul evangheliei, trebuie să se adapteze la acest context nou. Situaţia în Slovacia nu a fost prea diferită de cea pe care a întâlnit-o Paul atunci când ajuta Biserica din Corint să crească.

În pofida acestui fapt, acest proces de credinţă nu este scutit de eşecuri şi probleme. Paul constată că locuitorii din Corint încă nu sunt pregătiţi pentru a primi hrana solidă care permite creşterea în credinţă. Este normal că pentru a începe creşterea trebuie să se bea lapte. Totuşi, dacă după un anumit timp trupul nu ajunge să înghită hrană solidă, înseamnă că organismul nu funcţionează corect.

Paul foloseşte o expresie foarte puternică pentru a-i descrie pe corinteni. Îi numeşte "oameni trupeşti" pentru că nu au ajuns la maturitatea spirituală. Încă mai trăiesc după înclinaţiile umane care se manifestă în dorinţele şi disputele lor meschine (prima zi). Cum poate Paul să folosească cuvinte aşa de puternice pentru a descrie un popor în care Biserica este bogată în multe daruri şi este plină de viaţă? Paul cunoaşte bine această bogăţie şi se referă la ea în 1Cor 14.

Această lipsă de maturitate spirituală nu se manifestă prin absenţa raţionamentelor rafinate sau a elementelor vizibile de putere. Comunitatea este bogată în daruri şi în fapte. În acest sens, nu era mai săracă sau mai slabă decât celelalte. Prin urmare, Paul califică această Biserică trupească; îi numeşte pe corinteni copii. De ce? Din cauza absenţei unităţii dintre ei.

Bisericile din Slovacia se întreabă în ce măsură creşterea lor a fost autentică în aceşti ultimi cincisprezece ani de libertate şi de noi responsabilităţi. Ce valoare au rezultatele obţinute, dacă este adevărat că totuşi există tensiuni între diferitele confesiuni? Bisericile din Slovacia au înţeles necesitatea de a se ruga pentru ca toţi creştinii să crească în credinţă şi ca această creştere să fie marcată de unitate în slujire şi de o înţelegere reciprocă.

Umilinţa în slujire este izvor de unitate

Dezbinarea care domnea în Corint nu a fost în stare să respingă anumite principii ale credinţei. Adevărata problemă a fost refuzul de a părăsi vechile comportamente umane. Dincolo de diferitele daruri spirituale pe care le-au primit corintenii, lipsea ceva, cum este unitatea spiritului şi intenţiile sale necesare. Paul respinge această formă de a fi creştini. El nu cade în cursa dorinţelor pe care le profesează anumiţi credincioşi, care îl adoră şi îl cheamă. Insistă asupra faptului că nici el, nici Apolo nu sunt "stăpâni" peste ceea ce le aparţine. Ei sunt "slujitori (ai altora) pentru a fi chemaţi la credinţă" (1Cor 3,5). Mai mult, ei nu exercită această slujire numai prin puterile proprii. Ei realizează această slujire conform darurilor pe care Domnul le-a acordat lor.

Această atitudine este în acelaşi timp semn de umilinţă şi de măreţie. Maniera în care Paul concepe slujirea nu se înscrie într-o perspectivă pământească obişnuită, conform căreia un simplu slujitor se situează la antipozii dorinţei de a fi slujit ca o persoană importantă în Biserică. Isus ne învaţă, în Mt 20,28, că "Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci să slujească". Pentru el, toate darurile primite trebuie să fie puse în slujba planului lui Dumnezeu, în aşa fel încât să arate că autorul este mai mult decât destinatarul.

Paul înţelege că rodul acestei slujiri va fi diferit prin faptul de a se fundamenta pe cooperare. Exact acesta este darul pe care l-au experimentat slovacii. În noua situaţie care s-a creat, ca urmare mai ales a mobilităţii persoanelor, slujitorii şi-au dat seama adeseori de roadele cuvântului care a fost plantat. Astăzi, ca în timpurile lui Paul, unii plantează, alţii sunt aceia care se îngrijesc în fiecare zi de cele necesare pentru creştere şi alţii sunt cei care se ocupă de cules. În trecut, persoanele îşi petreceau toată viaţa lor în acelaşi popor sau în acelaşi oraş, păstorii locali puteau să urmărească necesităţile spirituale ale credincioşilor lor din momentul în care aruncau sămânţa evangheliei până la culegerea roadelor. Astăzi există multe persoane care sunt angajate în acest proces de creştere nelipsit de probleme. Chiar în sânul Bisericilor din aceeaşi confesiune se produc tensiuni între credincioşi, aşa cum a fost în cazul Corintului. Mai mult, se uită adeseori că nu slujitorii sunt cei care fac să crească credinţa, ci că "numai Dumnezeu contează, el face să crească" (ziua a doua).

Această situaţie trebuie să ne facă să reflectăm: în ce măsură tensiunile care există astăzi între noi sunt provocate de diferenţele doctrinare? Oare nu suntem încă prea orgolioşi? Până la ce punct acţiunile noastre sunt supuse mai mult puterii decât dorinţei şi voinţei de a sluji?

Paul a trebuit să se confrunte cu o situaţie asemănătoare între creştinii din Corint. Răspunsul care trebuie dat este acela al umilinţei în slujire ca mijloc pentru a înţelege unitatea. Aceasta este experienţa pe care o fac încă Bisericile astăzi prin intermediul convieţuirii. Am înţeles că suntem colegi de muncă, muncim împreună în opera lui Dumnezeu, construind fiecare pe unica temelie pe care el a pus-o, care este Cristos. Conştienţi de acest lucru, putem să ne sprijinim unii de alţii şi să lucrăm conform harului pe care Dumnezeu l-a dat fiecăruia dintre noi (ziua a treia).

A construi în slujire pe unica temelie

Avem o mare responsabilitate în slujirea noastră. Temelia a fost pusă, însă edificiul construit pe această temelie depinde de munca fiecărui constructor. Care atitudine din partea noastră va fi semn al darului primit de la Dumnezeu? În scrisoarea sa, Paul subliniază că există o diversitate de daruri şi slujiri, căci toate provin de la acelaşi şi unic Domn. Diversitatea este oferită de acelaşi Duh pentru binele tuturor membrilor şi pentru unitatea trupului Bisericii (1Cor 12,4 ş.u.). Aceste daruri trebuie să fie folosite cu înţelepciune pentru a zidi Biserica şi pentru a construi punţi ca semn de speranţă şi de unitate în Cristos (ziua a patra).

Pentru Paul şi pentru noi este clar că în munca realizată iese în evidenţă opera fiecăruia. În trecut, Bisericile au fost, uneori, foarte ocupate în soluţionarea propriilor probleme interne în loc să proclame mesajul morţii şi învierii lui Cristos ca temelie a vieţii creştine. Dimpotrivă, Paul se consideră mereu responsabil de acţiunile şi de faptele sale înaintea lui Dumnezeu. La fel, Bisericile trebuie să se simtă responsabile înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celorlalţi, de asemenea înaintea colegilor lor în slujire. Misiunea care trebuie îndeplinită va revela în ce măsură am fost buni ucenici ai lui Cristos (ziua a cincea).

În aceste eforturi pentru a-i anima pe creştinii din Corint, Paul a trebuit să definească identitatea sa. Dat fiind că ei au primit darul Duhului, au ajuns să fie templu al lui Dumnezeu, zidiţi după chipul său. Această realitate îi invită pe creştini să trăiască uniţi în Duhul Sfânt care, la rândul său, îi uneşte în Cristos, unica temelie (ziua a şasea).

Pe baza experienţelor şi cunoştinţelor noastre, începem să întrevedem nebunia de a urma drumuri separate care, la rândul lor, stau la originea dezbinărilor dintre ucenicii lui Cristos. Aceasta este nebunia la care se referă Paul la începutul Scrisorii către Corinteni, atunci când îi îndeamnă să fie toţi în acord şi să evite dezbinările, de vreme ce ei trebuie să fie "în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire" (1Cor 1,10). Din unica Biserică a lui Cristos am făcut să apară numeroase diviziuni întemeiate pe dezacord; în loc să împărtăşim acelaşi spirit şi acelaşi scop, am muncit unii împotriva altora. Acest rezultat este probabil rodul unei lumi în care trăsăturile cu caracter comun, precum individualismul şi dorinţa de întrecere, sunt considerate ca semne de înţelepciune. Dimpotrivă, Paul proclamă mesajul lui Cristos care s-a umilit acceptând slăbiciunile noastre umane până la moarte, revelând "tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc pe el" (1Cor 2,9) (ziua a şaptea).

Paul face o comparaţie între diferitele persoane angajate în slujirea evangheliei. Apoi situează această fraternitate în contextul unei unităţi universale şi cosmice. Îi asigură pe cei care, în perioade şi locuri diferite, au zidit pe unica temelie, că aparţin împreună lui Cristos. Ei sunt ai lui. Dacă noi aparţinem lui Cristos, aparţinem, de asemenea, lui Dumnezeu. Paul este conştient că Dumnezeu a acţionat în creaţie prin intermediul lui Cristos pentru a reînnoi şi a reconcilia toate lucrurile. Ca slujitori şi miniştri, suntem uniţi atunci când înţelegem că slujirea noastră începe în Cristos şi se îndreaptă spre Dumnezeu, care a pus unica temelie a credinţei noastre şi este originea unităţii noastre (ziua a opta).

Octava de rugăciune ne invită să reflectăm împreună ca Biserici diferite, să implorăm unii pentru alţii binecuvântarea lui Dumnezeu şi să căutăm domenii în care este posibil să creştem împreună în unitate.

© Editura Presa Bună