Introducere teologică şi pastorală

"Pacea mea o dau vouă" (In 14,23-31)

Ne rugăm arareori pentru cauze care nu ne privesc şi ne rugăm cu multă fervoare pentru ceea ce ne atinge profund, ceea ce priveşte persoanele şi locurile din lume pe care le cunoaştem. Şi totuşi, rugăciunea dispune inima omului spre primirea celuilalt. Sfântul Isaac Sirianul vorbeşte despre inima milostivă, ca despre o inimă mistuită de o compasiune infinită pentru toate fiinţele umane, pentru toate lucrurile creaţiei. Cuprinsă de o "puternică şi vehementă milostivire", de o compasiune "fără limite după imaginea lui Dumnezeu", inima înalţă rugăciunea sa din mijlocul tuturor suferinţelor, înalţă rugăciunea sa pentru cei care fac răul, pentru "duşmanii adevărului" (Omilia 81). Lumea de azi are nevoie de aceste inimi pline de milostivire, de această rugăciune care este izvorâtă din gemetele umanităţii, ale întregii creaţii.

Căutarea păcii în Orientul Mijlociu, care este ţelul a numeroase alte popoare din diferite părţi ale lumii, este fundalul celebrării şi meditaţiilor din Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor în 2004. Dat fiind faptul că pacea în lume este un bine care nouă ne scapă şi care întâlneşte constant obstacole, căutarea păcii şi imensa speranţă de care este legată, constituie o parte importantă a rugăciunii care izvorăşte azi din sufletele noastre şi se înalţă spre inima milostivă a lui Dumnezeu.

Aspirăm cu toţii spre pace. Este omenesc să găsim în ea seninătatea şi să aspirăm spre ea din adâncul inimii. Cu toate acestea, drumul care ne conduce spre pace nu este nici uşor de găsit, nici uşor de parcurs. Sperăm că mileniul al treilea va fi un mileniu al păcii, un mileniu al întoarcerii la credinţa în Dumnezeu. Pace în arabă se spune salaam. În ebraică, limbă din aceeaşi familie semitică, pace se spune shalom. În Orientul Mijlociu, ca şi în alte regiuni ale lumii unde membrii diferitelor religii trăiesc alături, relaţiile constructive între tradiţiile religioase diferite - clădite pe dialog şi pe căutarea comună a păcii şi a dreptăţii, înrădăcinate în aceeaşi recunoaştere a demnităţii oricărei fiinţe omeneşti - sunt o condiţie esenţială pentru ca să ne fie dat harul de a primi darul păcii. De asemenea, este fundamental în căutarea păcii ca toţi creştinii şi toate comunităţile creştine să trăiască în spirit de reconciliere şi misiune comună. Preocuparea comună în favoarea păcii ar trebui să ne apropie unii de alţii în comuniune.

Conceptul biblic de pace este bogat şi cuprinde numeroase faţete. Poate însemna plenitudine şi bunăstare, fericire şi siguranţă, integritate şi dreptate. Credinţa noastră creştină ne spune că adevărata pace nu ne poate fi dată decât dacă urmăm calea lui Dumnezeu, aşa cum ne spun Scripturile, şi numai în condiţiile în care parcurgem drumul păcii proclamat şi trăit de Isus Cristos. "El este pacea noastră" (Ef 2,14) şi, în calitate de discipoli ai lui Cristos, unitatea noastră trebuie să fie o reconciliere în el. Mărturia în favoarea păcii din partea unei comunităţi creştine divizate este plină de ambiguităţi. Această contradicţie internă diminuează posibilităţile noastre de a răspândi pacea lui Cristos. Din contra, unitatea între Biserici dă putere şi credibilitate mărturiei noastre, propunând într-o manieră convingătoare lumii viziunea unei reconcilieri universale în Cristos. Reconcilierea între Biserici este o modalitate de a ajunge la pace şi conferă un caracter de integritate proclamării sale. Suntem cu toţii coresponsabili în căutarea unităţii, care va oferi o mărturie autentică a păcii lui Cristos. În mod asemănător, suntem cu toţii chemaţi, în diferite moduri, dar inspirate şi încurajate de acelaşi Duh, să fim artizani ai păcii sale şi ai reconcilierii în lume.

Bisericile orientale au traversat perioade diferite din punct de vedere istoric, care nu pot fi comparate cu altele. Aceste vechi Biserici şi ţările care sunt leagănul creştinismului au cunoscut foarte rar pacea. Din generaţie în generaţie, ele au aspirat la pace şi s-au rugat ca ea să vină. Astăzi, mai mult ca oricând, aceste Biserici doresc pacea, şi ele posedă un patrimoniu, o moştenire, tradiţii şi rituri care le fac să implore cu fervoare această pace în rugăciunile lor. De aceea, ele au ales tema păcii pentru Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an.

Într-adevăr, pentru Bisericile orientale care trăiesc alături şi sunt minoritare în sânul culturilor lor, ţinând seama de mulţimea şi de numeroasele căsătorii mixte care au loc între credincioşi, opera ecumenică nu este un ideal abstract, ci o necesitate vitală. Numai promovarea unui spirit ecumenic poate da sens existenţei lor. Unitatea şi pacea sunt inspiraţiile lor cele mai mari, visul lor suprem. O provocare comună le-a adunat şi aspiraţia lor spre un viitor mai bun le-a unit. Pacea este grija lor zilnică, speranţa lor constantă.

La începutul creştinismului, comunitatea creştină era "una" şi, chiar dacă întruparea acestei unităţi n-a fost niciodată uşoară, Biserica primară a apărut de-a lungul secolelor ca model fundamental al unei comunităţi, care putea trăi în pace şi putea proclama această pace în mod eficace. Acest lucru nu mai este actual: nu mai suntem total uniţi şi mărturia noastră în favoarea păcii suferă. Cei care o doresc ar trebui să se roage pentru unitate şi s-o caute. Conştientă de această relaţie, Biserica este chemată să se roage pentru o pace în unitate şi pentru unitate în pace.

Alegerea temei din acest an a fost, de asemenea, dictată de faptul că Bisericile din Orientul Mijlociu sunt convinse că, dacă creştinii din lumea întreagă s-ar aduna pentru această rugăciune ecumenică, ei ar fi solidari cu speranţele şi suferinţele populaţiilor din această regiune. Despre această aşteptare ne aminteşte apostolul Paul care, de-a lungul călătoriilor sale, aduna daruri pentru Biserica mamă din Ierusalim. Astăzi darul pe care îl căutăm este cel al rugăciunii şi al susţinerii spirituale a fraţilor şi surorilor uniţi într-o dorinţă comună de pace.

Pacea înseamnă a aşeza lucrurile în conformitate cu ordinea lor naturală, cea pe care Dumnezeu le-a dat-o. Ea priveşte toate relaţiile şi toate tipurile de relaţii. Paradisul a fost adesea prezentat ca un loc unde domneşte pacea între Dumnezeu şi poporul său, între fiecare individ şi aproapele său, între rasa umană şi creaţie. Pacea nu există decât acolo unde există dreptatea. Invers, păcatul este la originea neînţelegerilor. El dispersează, dreptatea uneşte. Acţiunile noastre zilnice, precum şi alegerile noastre au repercusiuni asupra vieţii noastre, căci ne pune în situaţia de a opta pentru bine sau pentru rău. Inevitabil, ele ne îndepărtează sau ne apropie de Dumnezeu şi de aproapele nostru. Noi găsim pacea şi o răspândim, sau o alungăm şi o distrugem. În Orient, persoanele se salută şi urează pace pentru că este cea mai frumoasă urare pe care pot să şi-o facă, cea mai bună relaţie ce o pot întreţine cu aproapele, dreptul pe care trebuie să şi-l apere cu cea mai mare îndârjire.

Dumnezeu Tatăl est Dumnezeul păcii care ne-a împăcat cu sine prin sângele Fiului său unic (2Cor 13,11). În anafora euharistică a Bisericilor orientale, credincioşii proclamă o "milostivire de pace, un sacrificiu de laudă", reamintind astfel milostivirea lui Dumnezeu care ni s-a manifestat prin revelaţie şi dăruirea de sine prin Cristos, cel care ne-a făcut să accedem la pacea pe care numai Dumnezeu o poate da. Isus a venit să construiască pacea pe pământ şi s-o dea oamenilor (In 14,27) şi el cheamă Biserica sa să fie fermentul unui nou paradis, răspândind această pace adevărată pe care el doreşte atât de mult s-o dăruiască lumii. Riturile, celebrările liturgice şi adorarea în imensa lor varietate aspiră toate spre reconcilierea omului cu Dumnezeu, cu aproapele, cu universul şi cu sine însuşi. Rugăciunea pentru pace implică o dimensiune interioară puternică: cheamă la convertire şi la deschiderea inimilor astfel încât fiecare să poată purta în el milostivirea lui Dumnezeu; ea încurajează la încrederea sinceră că Dumnezeu îndeplineşte prin şi pentru noi ceea ce noi nu putem face pentru noi înşine; ea aduce roade prin opere de caritate realizate ca şi acţiune a harului lui Dumnezeu şi favorizează reconcilierea şi relaţia paşnică cu aproapele, ea invită la perseverenţă la ascetism şi în purificarea interioară. În sfârşit, aşa cum am spus deja, rugăciunea pentru pace este legată în mod necesar de căutarea unităţii în toate sferele vieţii omeneşti.

Rugăciunea pentru pace ne pregăteşte, de asemenea, ca şi creştini şi ca Biserică să îndeplinim misiunea profetică, intrinsec legată de trupul lui Cristos: să fim instrumente şi artizani ai păcii şi dreptăţii pentru o omenire dezbinată şi pradă războaielor. Angajamentul activ în favoarea păcii şi a dreptăţii este fructul Duhului Sfânt care se manifestă în noi. Nu este vorba de un proiect uman, ci de opera lui Dumnezeu, după cum spun cu insistenţă Scripturile, că pacea lui Dumnezeu nu este pacea lumii. Profeţii Isaia (2,4) şi Mihea (4,3) ne vorbesc de un timp în care naţiunile, zdrobind săbiile [...] vor face brăzdare şi din lănci vor face cosoare". Această viziune a transformării armelor în unelte ce vor servi la edificarea comunităţii continuă să-i facă pe creştini, să-i înveţe să mânuiască cu abilitate instrumentele dialogului şi a soluţiei nonviolente a conflictelor în căutarea păcii şi a dreptăţii, nerecurgând decât la mijloace perfect coerente cu scopul ce-l doresc atins, aşa cum a făcut şi Cristos. Mihea şi Ieremia aduc mărturia unei tradiţii profetice, aceea de a se ridica împotriva ipocriziei şi falsei retorici a păcii, batjocorindu-i pe cei ce spun "totul merge bine! totul merge bine. Şi nimic nu merge" (Ier 6,14), cei care "dacă ar putea muşca [...] ar proclama pacea; dar celor ce nu le pun nimic în gură, declară războiul ca fiind sfânt" (Mih 3,5). Astăzi, numeroşi creştini şi numeroase comunităţi creştine iau parte la dezbaterea publică punând mijloacele de a ajunge la pace, dispreţuind adesea platformele politice şi ideologice şi politicile "păcii", bazate pe violenţă, nedreptate, asuprirea celorlalţi. În unele părţi ale lumii, mărturia profetică, ce înseamnă confruntarea unor definiţii înguste sau false despre pace cu viziunea biblică, este imposibil de realizat, sau poate supune unor riscuri crescute persoanele sau comunităţile cărora se adresează. Aceste regiuni ocupă un loc special în rugăciunea noastră pentru pace.

În 2004, creştinii din lumea întreagă vor celebra din nou sărbătoarea Paştelui la aceeaşi dată. Misterul pascal este sursă de speranţă şi în ceea ce priveşte misiunea noastră, promisiunea unei păci care este posibilă. El ne reaminteşte că, dacă violenţa, nedreptatea şi ura cresc, numai puterea lui Dumnezeu poate transforma moartea în viaţă şi poate aduce reconcilierea în rândul celor care doresc distrugerea vieţii. Dat fiind faptul că sărbătorim împreună Paştele, să facem astfel ca sărbătorile din această săptămână sfântă să fie o încurajare în trăirea mai profundă a speranţei şi bucuriei, a misiunii ce izvorăşte în mormânt o dată cu Isus cel Înviat. Anul 2004 se găseşte cu adevărat din plin în Deceniul luptei împotriva violenţei promovat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, iniţiativă ce ne invită la rugăciune şi ne cheamă să ne angajăm în căutarea păcii.

În timpul celebrării ecumenice, prin textele biblice şi prin meditaţiile pentru cele opt zile, vom scoate în evidenţă viziunea biblică asupra păcii şi vom reflecta pe această temă din diferite unghiuri, în speranţa de a-i aduna pe creştini şi de a descoperi împreună tezaurele infinite ale moştenirii comune în ideea de a servi mai bine pacea renovatoare a lui Cristos în lume. Pasajul ales din Evanghelie pentru celebrare este In 14,23-31, care face parte din discursul de rămas bun a lui Cristos adresat ucenicilor săi, înainte de moarte. În acest context pascal, el îi asigură că, dacă vor asculta cuvântul său, el şi Tatăl vor rămâne cu ei. El le oferă darul şi promisiunea păcii: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă". Luându-şi rămas bun de la ucenici, Isus le spune cum ar trebui să fie purtători de pace în lume, conduşi de Sfântul Duh.

În acelaşi text, Ioan ne oferă un punct de plecare pentru reflecţiile celor opt zile. El ne expune şi ne permite într-adevăr să reflectăm asupra implicaţiilor înţelegerii creştine a păcii. Adevărata pace, în Biserică şi în lume, se întemeiază pe dragostea creatoare şi vie a lui Dumnezeu faţă de noi (I zi). Revelându-ne dragostea Tatălui, Isus promite discipolilor pacea interioară şi seninătatea în faţa dificultăţilor (a II-a zi). Cei care ascultă cuvintele lui Cristos şi-l lasă să pătrundă în inimile lor devin ei înşişi purtători ai păcii (a III-a zi). Pacea şi iertarea este opera Duhului Sfânt care ne îndeamnă să ne punem spiritul şi inima în serviciul unei lumi doritoare de pace (a IV-a zi). În timp ce lumea caută pacea şi siguranţa prin intermediul forţei, pacea lui Cristos coboară în noi prin încrederea şi prin slujirea fraţilor, atunci când combatem răul şi încercăm să facem binele (a V-a zi). A urma calea ucenicilor lui Cristos înseamnă a ne elibera mereu de frică şi anxietate, a fi conştienţi tot mai mult că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât orice i se opune (a VI-a zi). În încrederea în Învierea lui Cristos şi în aşteptarea revenirii sale în slavă, creştinul trebuie să trăiască privind mereu spre un orizont de speranţă şi să se arate solidar cu cei ce trăiesc în îndoială, necaz şi frică (a VII-a zi). Pacea autentică, pacea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea, ne aduce bucurie, dar ne obligă, de asemenea, să ne consacrăm celorlalţi, pentru ca fiecare să avem parte de această pace (a VIII-a zi).

© Editura Presa Bună