Introducere în tema anului 2003

"Noi avem această comoară în vase de lut" (2Cor 4,7)

Problema complexă a migrării a avut un impact din ce în ce mai mare asupra vieţii multor popoare, ţări şi Biserici din lumea întreagă. Argentina este una din ţările în care s-au înregistrat numeroase valuri de imigrare ce au afectat nu doar contextul naţional, ci şi viaţa Bisericilor. Proiectul iniţial al Rugăciunii pentru unitate din acest an a fost propus de un grup ecumenic argentinian. Textul biblic şi tema au fost alese pornind de la o reflecţie asupra Argentinei ca naţiune formată din poporul indigen şi imigranţi.

La originea imigrării stau diferite motive, cum ar fi foametea, războaiele şi persecuţiile religioase. Ne vom servi de două cazuri din trecutul apropiat al Argentinei pentru a exemplifica aceste situaţii. Ele arată totodată cât este de necesar ca Bisericile să conlucreze în aflarea unităţii pentru a aduce o mărturie cu adevărat unită.

1. O familie, care fuge de violenţă, decide să emigreze şi află refugiu în Argentina. Acolo este în siguranţă, dar trebuie să facă faţă unui nou tip de societate pe care nu o înţelege, unei limbi străine şi unui trecut istoric cu care nu se poate identifica. Uneori populaţia locală nu apreciază prezenţa ei. Această familie este fericită, dar resimte, în acelaşi timp, o oarecare tristeţe. Lasă în urmă teama, dar descoperă acum discriminarea. În unele cazuri, aceste persoane trebuie să accepte să fie exploatate financiar. Este preţul pe care trebuie să-l plătească pentru a trăi în siguranţă şi pentru a-şi putea creşte copiii. Noua lor ţară îi primeşte şi totodată îi respinge. Cu toate acestea au credinţă şi aşteaptă lumina care-i va îndruma în întuneric.

2. O tânără femeie ajunge într-un mare oraş pentru a-şi căuta de lucru. A trăit în partea de nord a ţării, iar acum trebuie să o părăsească pentru că îşi doreşte un viitor mai bun. Şi-a părăsit familia şi prietenii, iar acum trebuie să înfrunte un alt tip de societate. Culoarea pielii şi accentul dovedesc că este originară din această ţară. Prin venele sale curge cu siguranţă sânge indigen. Din acest motiv şi ea va trebui să plătească foarte scump. Ea descoperă strălucirea marelui oraş, dar totodată şi tristeţea singurătăţii. Se simte străină în propria sa ţară. Uneori chiar are sentimentul că este tratată ca şi cum nu ar avea dreptul să guste din bucuriile vieţii. Nu are pe nimeni căruia să i se destăinuiască, dar speră că într-o zi îşi va afla locul în această societate.

Acest gen de situaţii a condus grupul local să reflecteze asupra forţei pe care cuvântul lui Dumnezeu ne-o dă în momentele grele. Acest ultim caz ne aminteşte că toţi membrii poporului lui Dumnezeu trebuie să fie peregrini pe drumul ce duce către împărăţia sa. Biblia ne oferă multe exemple de oameni care au migrat dintr-un loc în altul, în mare parte din aceleaşi motive care-i împing pe oamenii de astăzi să facă acest lucru. Abraham şi Sara, Iacob, Amos, Iosif, Maria şi Isus sunt exemple biblice de imigranţi.

Experienţa imigrării ne relevă o lume divizată. Unitatea creştinilor trebuie să fie paradigma unităţii oamenilor. Creştinii posedă "o comoară în vase de lut" (2Cor 4,7) care este slava Domnului nostru Isus Cristos, adică izbânda sa asupra păcatului, a morţii, a persecuţiei şi a urii. Această comoară este, după cum scrie sfântul Paul în 2Cor 4,5-6, cunoaşterea gloriei lui Dumnezeu care a strălucit prin Isus când ne-a revelat adâncurile iubirii lui Dumnezeu şi milostivirea sa faţă de creaţie, îndeosebi faţă de cei săraci de pe pământ.

Textul din 2Cor 4,5-18 ne cheamă să recunoaştem că purtăm în trupurile noastre o comoară care nu ne aparţine, dar care este un dar al lui Dumnezeu pentru a ne întări şi a ne încuraja în momentele de teamă şi tristeţe. Noi purtăm această comoară în fragilitatea vieţii noastre omeneşti, ceea ce demonstrează clar că acest dar vine de la Dumnezeu şi nu de la noi. Dumnezeu ne invită să fim martorii săi prin slăbiciunea noastră omenească.

Trupul lui Cristos este unul şi de aceea diviziunile dintre creştini sunt o contramărturie a acestui adevăr, iar noi trebuie să o depăşim. Recunoaştem că obstacolele sunt mari şi că puterile noastre fizice şi intelectuale nu sunt suficiente pentru a vindeca păcatul nostru de diviziune. Unitatea Bisericii trebuie să se realizeze prin lucrarea şi puterea Duhului Sfânt care acţionează în noi, pentru ca fiecare pas spre unitate să poată fi văzut ca un act divin ce ne apropie din ce în ce mai mult de împărăţia lui Dumnezeu.

Trebuie să acceptăm provocarea apostolului Paul când spune că noi credem şi de aceea vorbim (2Cor 4,13). A nu vorbi înseamnă a ascunde realitatea vizibilă a lui Cristos, care acţionează în noi şi stă la baza acţiunii Bisericii în lume. Astfel, îmbogăţiţi de puterea care ne este dăruită, trebuie să mergem în întâmpinarea aproapelui nostru pentru a împărţi cu el lumina lui Cristos şi pentru a recunoaşte în mod reciproc că avem o datorie faţă de Dumnezeu care a dat viaţa Fiului său pentru mântuirea omenirii. Toate aceste teme sunt evocate în timpul celebrării şi al celor opt zile. Acestea din urmă au fost structurate după cum urmează.

Paul, în Scrisoarea către Corinteni, îi încurajează pe fraţii săi creştini prin mesajul de speranţă care este Isus Cristos. El este mesajul divin care revelează slava lui Dumnezeu şi lumina care continuă să strălucească într-o lume a întunericului (2Cor 4,5-6). Este speranţa care a sporit în inimile oamenilor care sunt conştienţi că ea izvorăşte din Dumnezeu şi nu din noi. Este comoara care-l sprijină pe peregrin şi pe imigrant în condiţia lor umană fragilă (Ziua 1 - 2Cor 4,7).

Credinţa comună în Cristos este speranţa şi comoara noastră. În lumea de astăzi, mulţi bărbaţi, femei şi copii suportă povara persecuţiei, a deznădejdii şi a abandonării atunci când sunt constrânşi să plece din căminul lor şi să trăiască în stradă, separaţi adesea de mediul lor familiar. Paul reflectează asupra experienţei persecuţiei oferindu-ne mângâierea credinţei creştine, căci Isus şi-a asumat condiţia noastră umană pentru ca aceasta să se înnobileze şi să ne descopere puterea lui Dumnezeu prin slăbiciunea noastră. De aceea nu suntem nici striviţi şi nici nu ne pierdem nădejdea, nu suntem nici părăsiţi şi nici nimiciţi, pentru că avem credinţă (Ziua 2 - 2Cor 4,8).

Misterul mântuirii continuă să strălucească în situaţiile în care, prin harul lui Dumnezeu, spiritul omului ne permite să percepem chipul lui Cristos în fragilitatea trupurilor noastre. Această fragilitate ne permite să vedem moartea lui Cristos pe care acesta a trăit-o în propriul trup; dar prin milostivirea lui Dumnezeu, descoperim totodată chipul lui Cristos revelat. Adesea, păcatul discriminării ne descoperă o cultură a morţii, care nu este altceva decât dorinţa de a elimina diferenţa, adică pe celălalt. Bisericile au misiunea de a afla împreună modalitatea de a face cunoscut chipul lui Cristos care este în celălalt ca un izvor de bogăţie, un dar preţios. Prezenţa lui Cristos în trupurile noastre ne reînnoieşte pentru ca prin noi să se arate chipul lui Dumnezeu, demnitate care nu poate fi ştearsă. Numai atunci când devenim conştienţi de această comoară pe care fiecare fiinţă umană o poartă în sine, îi putem accepta pe ceilalţi văzând asemănarea lor cu Dumnezeu (Ziua 3 - 2Cor 4,10).

Acest lucru poate părea contradictoriu, dar, atâta timp cât avem viaţă în noi, trebuie să învăţăm să fim daţi morţii, să renunţăm la noi înşine pentru ca Isus Cristos să se arate prin noi. Acţionând astfel, ne deschidem către adevărata valoare a vieţii - o existenţă încredinţată lui Cristos, pentru ca viaţa sa să se arate în trupurile noastre. Toţi creştinii sunt chemaţi să dea mărturie că păcatul nu ne mai stăpâneşte. Astfel, Bisericile pot să mărturisească în lume demnitatea vieţii care este viaţa nouă în Cristos (Ziua 4 - 2Cor 4,11).

În condiţiile precare în care se află peregrinii şi imigranţii, Bisericile creştine unite "în acelaşi spirit de credinţă" îşi oferă vocea celor străini şi lipsiţi de bunurile lor. Putem găsi cuvinte pentru a vorbi tocmai pentru că mărturisim aceeaşi credinţă. Tema pentru Ziua 5 (2Cor 4,14) îi încurajează pe creştini să reflecteze asupra necesităţii de a vorbi cu mult curaj despre situaţiile disperate ale celor fără acoperiş, ale refugiaţilor, ale imigranţilor, ale persoanelor care trăiesc pe stradă, ale popoarelor care migrează, ale bărbaţilor, femeilor şi copiilor care se află în deznădejde. Noi credem cu adevărat în puterea reînnoitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos. De aceea, împreună vorbim cu curaj împotriva a tot ceea ce ofensează demnitatea persoanei umane.

Biserica are misiunea de a fi semn al harului lui Dumnezeu în societate. Valorile acestei lumi efemere nu sunt în mod necesar şi ale împărăţiei cerurilor. Isus a încredinţat adunării credincioşilor şi Bisericilor misiunea de a trăi din plin experienţa împărăţiei lui Dumnezeu ca pe o forţă nouă care regenerează societatea umană. Îndreptăţirea pe care am primit-o în mod liber prin harul lui Dumnezeu ne obligă să trăim în lume ca îndreptăţiţi (Ziua 6 - 2Cor 4,15).

În ciuda numeroaselor dificultăţi şi persecuţii, trebuie să perseverăm. Sfântul Paul ne îndeamnă să rămânem tari, pentru că nu purtăm în noi doar moartea lui Cristos, ci şi viaţa lui. Biserica este chemată să proclame izbânda lui Cristos asupra morţii, dovedindu-se o comunitate curajoasă. Perseverenţa celor care caută unitatea creştinilor este fundamentală pentru toţi cei care sunt înfricoşaţi ori tentaţi să renunţe la lupta lor, pentru că, în ciuda numeroaselor dificultăţi, ea este încercarea forţei harului lui Dumnezeu. Isus s-a rugat pentru unitatea tuturor celor care poartă numele său tocmai pentru ca lumea să creadă. Cu toate obstacolele pe care le întâmpinăm pe calea unităţii, Bisericile trebuie să acţioneze împreună în faţa nenorocirilor, cu mult curaj şi perseverenţă, pentru a oferi lumii noastre divizate un exemplu de unitate şi pentru a fi un semn al puterii morţii lui Cristos asupra tuturor forţelor păcatului şi ale întunericului (Ziua 7 - 2Cor 4,16).

În Ziua 8 suntem chemaţi să reflectăm asupra modului în care suferinţele pe care le îndurăm ne pregătesc pentru "belşugul nemărginit al gloriei veşnice" (2Cor 4,17). Nu este o imagine utopică a sfârşitului tuturor luptelor omeneşti. De fapt, Paul ne îndeamnă să reflectăm asupra transformării noastre prin harul învierii lui Cristos care are loc dacă suntem uniţi prin credinţa în suferinţele sale. Purtăm în trupul nostru atât suferinţele lui, cât şi învierea sa. De aceea, Paul ne îndeamnă să privim dincolo de ceea ce ochii trupului nostru ne permit să vedem, să privim spre veşnicia pe care ne-o revelează slava lui Cristos. Unitatea tuturor celor care cred în Cristos devine vizibilă atunci când creştinii îşi asumă cu adevărat îndatoririle proprii în această lume, în care sunt peregrini.

Pentru fiecare din cele opt zile este propusă o rugăciune pentru a cere harul lui Dumnezeu pentru unitatea tuturor celor care cred în Cristos. Nu s-ar putea sublinia niciodată îndeajuns importanţa acestei rugăciuni pentru că în ea toţi creştinii, prin puterea Duhului Sfânt, recunosc cu umilinţă că unitatea pe care o doreşte Dumnezeu pentru Biserica sa este ea însăşi un dar. Aşadar, să ne rugăm fără încetare ca să ne pregătim să primim acest dar şi să-l purtăm în vasele de lut ale fragilităţii noastre umane.

© Editura Presa Bună