Discurs: Andreea Riccardi

Lumina lui Cristos străluceşte asupra tuturor - Speranţa de reînnoire şi unitate în Europa

Creştinii din Europa au o ocazie bună în aceste zile să considere împreună însemnătatea continentului nostru în contextul lumii, dacă nu privesc adunarea de la Sibiu ca un eveniment ritual. Cu zece ani în urmă, în Graz, nu trecuse mult de la căderea zidurilor, era o întâlnire creştină a Europei reunite. Domnea entuziasmul! Astăzi lumea s-a schimbat. Viitorul este şi mai puţin entuziasmant. Peste tot domneşte scepticismul, lucru ce priveşte şi întâlnirea noastră: ce utilitate are aceasta?

Nouă ni se adresează întrebări importante. Lumea ni le adresează, şi prin aceasta suntem constrânşi să privim dincolo de orizontul nostru. Cum poate fi reînnoită viaţa Europei, cum poate să crească unitatea? Cum poate Europa să împărtăşească lumii mai multă umanitate şi evanghelia? Şi apoi întrebarea: cum va arăta lumea noastră de mâine? Cu siguranţă, va fi mai puţin europeană, însă mai puţin dominată de Europa. Referitor la aceasta, fiecare se limitează să ia în considerare propria ţară sau propria comunitate. Fireşte că fiecare comunitate are problemele ei. Dar acest lucru nu este suficient. Provocările de astăzi pot fi înţelese numai în contextul unor orizonturi largi. Lumea globală pretinde o privire cuprinzătoare, totuşi nu una care să se limiteze la modelul unei culturi globalizate. O privire creştină este necesară. Ea trebuie să fie temerară, curajoasă precum cea a primei generaţii creştine, care să fie capabilă să depăşească particularităţile care se nasc din teama faţă de lume şi dintr-o lipsă a încrederii în puterea evangheliei. La fântâna lui Iacob, Isus spune în ţinutul samaritenilor către ucenici, în timp ce ei erau prinşi într-o discuţie minoră: "Uitaţi-vă în jur şi vedeţi câmpiile care sunt albe, gata pentru recoltă" (In 4,35).

Vreau să încerc să-mi ridic ochii şi să privesc întinderile pământului. Sunt conştient, făcând acest lucru, de caracterul limitat al experienţei mele ca şi creştin european şi istoric, care se ocupă cu evenimentele lumii şi care, înainte de toate, a venit în contact cu multe ţări sărace prin experienţa Comunităţii "Sant'Egidio". În comparaţie cu multe părţi ale lumii, apare Europa în mod evident ca bogată în bunuri. De aceasta depind înainte de toate operele păcii, această moştenire scumpă de 60 de ani de pace. Între cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea au fost doar 20 de ani. Apoi războiul a revenit în anul 1939. Sunt italian şi m-am născut în anul 1950, şi, spunând acest lucru, îmi descopăr şi vârsta; nu am experimentat niciodată în viaţa mea războiul în ţara mea. Acest lucru nu este valabil pentru părinţii şi bunicii mei. Aceasta pace este un mare dar.

La sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial, europenii au înţeles în sfârşit nebunia de a se lupta. Câţi ani nu au fost răpiţi prin război necugetat, violenţă neîncetată şi masacre de femei, copii, bărbaţi! La finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, europenii au înţeles că niciodată nu au voie să fie unii împotriva celorlalţi, ci că unii trebuie să trăiască cu ceilalţi! Din asta a rezultat, în ciuda unor incertitudini şi ezitări, procesul de unificare europeană. Anul 1989 a înlăturat moştenirea despărţirii din anul 1945. Eliberarea de comunism s-a petrecut fără violenţă armată în confruntare cu regimurile care erau întemeiate pe constrângere şi forţă. Din păcate, s-a ajuns şi după aceea la războaie în fosta Iugoslavie. Însă astăzi domneşte pe continentul nostru pacea şi în acelaşi timp o crescândă bunăstare, care este foarte mare în unele ţări, dar există şi regiuni mai mari sau mai mici cuprinse de sărăcie. Pace şi bunăstare. Pentru cei tineri, pacea ar putea să pară normală, dar ea a fost ceva nu tocmai normal în decursul veacurilor istoriei noastre. Ea este o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un dar sfânt!

Dar cum trebuie să ne purtăm cu această moştenire a păcii? Pericolul constă în a o irosi, aşa cum se întâmplă în cazul lucrurilor pământeşti. Pacea este irosită prin demersurile naţionaliste care reapar şi azi. Aceasta este o poziţie îndreptată împotriva istoriei. Căci majoritatea ţărilor europene, fie mici, fie mari, nu pot să înfrunte singure marile provocări ale lumii, confruntarea cu economiile şi culturile marilor ţări asiatice, China şi India. Pasiunile naţionaliste provoacă opacitate faţă de realitate. Ele nu pleacă de la dorinţa de dominare asupra celorlalţi, ci în mod precumpănitor de la dorinţa de a trăi pentru ele însele.

Şi în alte moduri este irosită această pace, această moştenire obţinută prin multe dureri şi eforturi în secolul al XX-lea. Europa devine o fortăreaţă cu ziduri la graniţele sale. Însă, când se înalţă ziduri de apărare, se întorc demonii secolului al XX-lea înapoi, demonii războaielor între fraţi. Zidurile sunt ridicate din frică dinaintea unei lumi care a devenit prea mare, cu prea mulţi protagonişti, dinamici şi puternici. În istoria noastră europeană nu am construit nici o fortăreaţă; continentul nostru era îndreptat mai curând în exterior. El este în legătură cu lumea asiatică, cu Africa prin Marea Mediterană, unit cu Orientul Apropiat, şi priveşte în orizont peste Atlantic. Există o istorie a cuceririi din partea imperialismului cu urmări negative; o istorie misionară.

Europa nu trebuie să devină o insulă care să fie protejată ca o fortăreaţă. Noi, europenii, suntem tentaţi să ne retragem din istorie cu scuza de a nu vrea să repetăm răul trecutului. Ne facem griji. Noi nu mai suntem cum eram. Există o decădere; aceasta o indică şi prognozele demografice. În anul 2005, creştinii europeni erau în total mai puţini decât cei din Africa sau America Latină. Şi apoi există şi un gol, pentru că lipsesc viziunile pentru viitor. Politica se limitează adesea la realismul care este pretins de finanţe. Apoi, în ultimii zeci de ani, s-a arătat în Europa eşecul ideilor politice şi sociale: utopia ideologiei marxiste, a ideii de a putea schimba societatea...Toate au devenit mai precaute şi mai rezervate în ceea ce priveşte configuraţia viitorului.

Când Ioan Paul al II-lea a devenit papă, acum circa 30 de ani, a spus cu o putere profetică: "Nu vă temeţi!". Prin aceasta, el repeta cu o nouă convingere vechea chemare pascală de la Răsărit. Ea este repetată mereu în Biblie, căci teama pătrunde multe domenii ale istoriei oamenilor şi popoarelor. Teama nu dispare, chiar dacă se renunţă la faptul de a fi activ în lumea mare, şi se construiesc ziduri. De asemenea, şi drogul naţionalist al aroganţei asupra culturii noastre nu alungă teama. Mândria de sine nu se găseşte, în măsura în care la orizont se stabilesc duşmănii. Acest lucru e simplu, şi aici s-ar putea arbora steagul creştinismului împotriva eventualilor duşmani. Noi, europenii, nu suntem astăzi ce am fost. Însă acesta nu este un motiv să ne lăsăm prinşi de pasiuni înşelătoare sau să ne ascundem dinaintea istoriei. Noi nu suntem ceea ce am fost. Dar ce vom fi? Noi vom fi ceea ce vom putea comunica şi trăi ca bărbaţi şi femei. Europa este nesigură şi intimidată, bogată în pace şi bunăstare. Şi noi creştinii europeni? Cuvântul Domnului este o lumină pentru paşii noştri. Dacă ascultăm cuvântul, ni se arată o cale. Isus spune femeii la mormânt: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit" (Mt 28,6). Cine îl caută pe Cristos, se eliberează de teamă. În secolul al XX-lea au făcut acest lucru noii martiri. Mulţi în Rusia, şi această amintire ne umple de respect la adresa creştinilor ruşi, în Europa de est, şi mă gândesc la suferinţele din Albania, Spania, sub regimul naţional-socialist, în ţările de misiune din afara Europei. Căutarea lui Isus, a Celui Răstignit, le-a dat o putere de umilire în faţa violenţelor, o putere slabă. În timp ce Europa în secolul al XX-lea voia să construiască noi orânduiri, ea trăia totodată un timp al martiriului.

Dacă creştinii trăiesc această căutare a lui Isus cel răstignit pot să pună sub semnul întrebării cultura fricii şi irosirea păcii, a bunăstării şi a libertăţii. Înţeleptul Martin Buber spunea: "Să începi de la tine însuţi este unicul lucru care contează..., punctul lui Arhimede, care face posibil ca eu însumi să construiesc această lume, constă în propria mea transformare". Omul spiritual începe cu sine însuşi şi nu renunţă să redreseze lumea. Drumul convertirii. Edificarea lumii începe în inimă: să ridici lumea din tot ce este rău, din mizeria care stăpâneşte încă în Europa cea bogată, unde s-a uitat cuvântul "dreptate", din mizeria din sudul lumii, din violenţa extinsă, din război...

Bărbaţii şi femeile spirituali nu renunţă să îndrepte lumea. Prognozele economice nu sunt suficiente pentru a prevedea viitorul. Avem destul de multe ideologii; avem destul creştinism care se limitează la o ideologie. În această Europă, care este săracă în viziuni asupra viitorului, este trăită o viaţă abundată de credinţă şi iubire. Apostolul Paul le vorbeşte corintenilor despre piatra unghiulară a vieţii creştine: "Căci iubirea lui Cristos nu împinge, deoarece noi am recunoscut: unul a murit pentru toţi, deci au murit cu toţii. El a murit însă pentru toţi, pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru cel care a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5,14-15).

Propunerea noastră pentru Europa constă tocmai în faptul de a nu mai trăi pentru ea însăşi. Cuvântul lui Dumnezeu face o propunere care ne linişteşte pe noi şi cultura noastră europeană. Cei care trăiesc nu trebuie să mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care, pentru noi, a murit şi a înviat! Creştinii trebuie să se elibereze de frică şi de nesătula zgârcenie, oricare ar fi motivele pentru aceasta. Pentru că ele ne fac să trăim pentru noi înşine, să fim neputincioşi şi închişi, să fim prinşi în mici certuri familiale şi să trăim într-o prezenţă care este prosperă în bunăstare şi pace, dar care totuşi nu se îngrijeşte de oamenii din afara Europei care nu posedă nici pace şi nici o viaţă demnă. Oare nu am putea să punem sub semnul întrebării cultura şi praxisul ţărilor şi comunităţilor care trăiesc pentru ele însele? Suntem în stare să răspândim o bucurie atractivă a bărbaţilor şi a femeilor autentici? Renumitul învăţat iudeu Hillel spunea: "Dacă trăieşti în circumstanţe din care lipsesc oamenii, atunci străduieşte-te să fii om. Dă-ţi silinţa să fii om, uman!" În acest fel se pune în discuţie corectitudinea unei vieţi politice care trăieşte pentru sine şi, de asemenea, fortificaţia Europei, precum şi perspectiva redusă egoistă a ţărilor europene care sunt închise în sine.

Cum putem ajuta Europa să nu trăiască pentru sine? Aceasta este capacitatea de a rezista tentaţiei naţionalismului. Cunoscutul european creştin, Oliver Clement, observa încă din anul 1968 în dialogul său cu patriarhul Athenagoras un debut al procesului de globalizare: "Pe de o parte, apariţia omului planetar într-o istorie care devine istorie a lumii, pe de altă parte, fiecare popor se lipeşte de propria originalitate". Patriarhul, un părinte al ecumenismului în secolul al XX-lea, a răspuns: "Noi, creştinii, trebuie să stăm la încheietura acestor două mişcări şi să încercăm să construim o echilibrare... Bisericile surori, popoarele înfrăţite, acesta ar trebui să fie exemplul şi mesajul nostru". Dacă nu trăieşti pentru tine, te situezi la încheietură şi găseşti punctul unui paşnic echilibru între unirea globală şi particularităţi crescânde. Li se aminteşte statelor europene că ele nu au voie să trăiască doar pentru un viitor naţional, că procesul unificării trebuie să fie continuat. Există astăzi teama de a pierde ceva, dar mâine statele europene se vor pierde şi vor rămâne singure. Chiar nici Uniunea Europeană nu este o chestiune birocratică sau un proces fără suflet şi pasiune.

Creştinii care trăiesc într-un mod fratern - şi acesta este ecumenismul - trebuie să fie sufletul pentru popoarele europene pentru ca acestea să trăiască într-o mai mare unitate. Există mult scepticism care afectează ecumenismul. Pentru aceasta există diferite motive. Însă unitatea creştinilor este o poruncă a Domnului. Ne este permis să nu acordăm atenţie acestei porunci a iubirii, când oamenii încă se mai urăsc astăzi? Avem nevoie unii de ceilalţi. Ecumenismul este un schimb de daruri. Ca şi creştin din Occident pot să spun că prin răspândirea icoanelor am căpătat foarte mult şi că putem primi multe din partea liturgiei şi spiritualităţii răsăritene. Pacea şi unitatea între creştini sunt legate într-un mod profund şi misterios cu pacea şi unitatea lumii.

Când sunt în vreo călătorie prin lume, mă lovesc de aşteptările care sunt îndreptate către Europa. Nu este aceasta o vocaţie? De două ori în secolul al XX-lea războiul european s-a transformat în război mondial. Dar şi pacea europeană poate să devină contagioasă în lume. În mentalitatea comună de astăzi, războiul este reabilitat ca mijlocul de soluţionare a problemelor. Se acceptă că el este un însoţitor al istoriei. Dacă se priveşte terorismul, în cazul acesta puţini pot să poarte război şi să aducă suferinţe asupra celorlalţi. Prin răspândirea armelor, violenţa devine însoţitoarea vieţii într-o lume în care pentru prima oară în istorie, în acest an 2007 populaţia din oraşe o depăşeşte pe cea din mediul rural. Războiul şi suferinţa sunt expresii ale răului!

Creştinii europeni au o responsabilitate pentru pacea în lume. Această misiune este posibilă prin bunurile continentului nostru. Demonii războiului pot să fie învinşi. Creştinii au o putere a păcii. Aceasta o afirm pe temeiul experienţei în Africa a Comunităţii "Sant'Egidio", care, de exemplu, a putut să realizeze pacea în Mozambic, după un război care a presupus un milion de victime. Astăzi pot să lucreze toţi pentru pace, nu numai marile state. Oare nu trebuie să devină Europa făuritoarea păcii în lume, după ce ea a fost prin conflictele ei cauza a două războaie mondiale? Stă la îndemâna noastră, a creştinilor, să întreprindem aceste demersuri pentru pace înaintea guvernelor. Depinde de noi să descoperim puterea noastră de a elibera popoarele de răutatea războiului. Această boală îngrozitoare poate găsi vindecare.

Dacă Europa nu trăieşte pentru sine, ea nu va uita Africa. Chiar nici România nu trebuie să uite, deşi s-ar părea că e prea departe Africa. Astăzi viitorul României este legat de Europa. Astăzi Africa este un continent al suferinţelor, bolilor şi al violenţei. Însă este şi un teritoriu în care se simte o expansiune din partea Chinei, care aduce cu sine capitalismul şi structurile autoritare. Marii europeni au sesizat că Europa şi Africa posedă un destin comun. Mă gândesc la Albert Schweitzer, care a fost teolog, exeget şi medic şi care s-a angajat, într-o mare parte a vieţii, pentru bolnavii din Africa. Astăzi ne neliniştesc cei 30 de milioane de bolnavi infectaţi cu virusul HIV, dintre care cei mai mulţi nu pot fi trataţi din cauza costurilor mari ale medicamentelor, în timp ce, în întreaga Europă, bolnavii de SIDA au posibilitatea de a fi trataţi. Aceasta este o ruşine pentru Europa care, departe de această realitate, trăieşte în bucurii şi petrece în timp ce Lazăr moare înaintea uşii sale. El moare din cauza unei boli. El moare înfometat şi însetat. Un miliard de oameni de pe pământul nostru nu au nici un acces la apă potabilă, ceea ce duce la moartea a 1.800.000 de copii pe an, din cauza bolilor de stomac.

Dreptatea trebuie să fie o parte componentă a profeţiei noastre. Semnificaţia biblică a acestui cuvânt profund s-a pierdut, după ce a fost atât de des folosit în sens politic.

Însă Isus îl foloseşte în proclamarea fericirilor şi priveşte cu iubire la toţi cei care însetează după ea. Dreptatea trebuie să pună în discuţie politica economică a ţărilor noastre, unde sunt aşa de mulţi săraci. Ea trebuie să pună în discuţie legăturile economice între noi, lume şi Africa. Da, trebuie să ne gândim la Africa în legătura ei cu Europa, căci aici este în joc morala politicii internaţionale.

Paul al VI-lea, un mare papă, a scris acum 40 de ani: "Trebuie să se construiască un umanism mondial". Şi mai departe "Lumea este bolnavă. Răutatea nu este risipirea bunurilor sale sau acumularea acestor bunuri de câţiva, ci lipsa fraternităţii între oameni şi popoare". Impulsul nostru, ca şi credincioşi, constă în redescoperirea din partea Europei a locului ei în lume în măsura în care lucrează pentru un umanism universal. De aceea trebuie să avem perseverenţă şi, în acelaşi timp, să fim credincioşi şi să trăim fratern.

Creştinii din Occident au o istorie a iubirii faţă de cei din sudul lumii, care trebuie reumplută, reînnoită cu viaţă. Creştinii Orientali - mă gândesc la creştinismul rus care trăieşte până în inima Asiei - au o istorie cu cei din Orient şi cu cei din Orientul Apropiat. Istoria arată că toate comunităţile creştine se pot angaja într-un mod perseverent pentru renaşterea fraternităţii între popoare şi Europa. Nu are astăzi Europa posibilitatea de a se angaja pentru fraternitate între popoare? Nu au creştinii din Europa responsabilitatea de a merge pe această cale?

Viaţa bărbaţilor şi femeilor spirituali în Europa poate să producă un umanism larg, precum şi iniţiative de pace şi solidaritate: cu înţelepciunea lor, ei pot să mediteze asupra lumii şi să arate că ei o văd ca pe o casă comună pentru popoare şi oameni. Efectele schimbării climaterice sunt percepute între timp din partea tuturor şi demonstrează că pământul este o casă comună. Acest lucru este confirmat şi prin drama exploatării bunurilor naţionale, care deja astăzi depăşeşte 25% din capacitatea de regenerare a pământului. Destinul popoarelor este tot mai mult întreţesut ca într-o casă comună. Această viziune cuprinzătoare au avut-o deja sfinţii părinţi.

În anul 1989, patriarhul ecumenic a declarat ziua de 1 septembrie, începutul anului bisericesc, ca sărbătoare a creaţiei, pentru ca urmaşii lui Cristos să evoce creaţia care suferă ca şi cum ar fi în durerile naşterii. În această zi începea în anul 1939 Cel de-al Doilea Război Mondial, când Polonia era ocupată de armata naţional-socialistă, iar Europa se prăbuşea în prăpastie. Noi includem suferinţele creaţiei şi războiul, care este tatăl multor suferinţe şi mari mizerii, în rugăciunea şi în liturgia noastră. O Biserică ce ascultă de cuvântul lui Dumnezeu, care se roagă şi care reconstruieşte unitatea sfâşiată, priveşte cu ochi noi asupra lumii şi simte responsabilitatea iubirii care devine misiune şi viaţă care nu este trăită pentru sine. Prin aceasta se naşte un umanism care se poate extinde pe toată planeta. Astăzi Europa nu este ca mai înainte. Ea poate să devină mai bună decât a fost pentru sine şi pentru ceilalţi.

Putem să construim lumea, putem să eliberăm popoarele şi oamenii de sclavagismul războiului şi al sărăciei, de închisoarea unei vieţi pentru sine, dacă ne deschidem inima pentru evanghelie, dacă suntem uniţi în rugăciune cu Biserica, dacă privim spre surorile şi fraţii noştri cu iubire. Sfântul Serafim de Sarov învăţa cu deplină înţelepciune: "Dobândeşte-ţi pacea interioară, şi mii în jurul tău îşi vor găsi pacea". Drumul inimii şi drumul iubirii care făureşte pacea, care vindecă şi permite învierea, sunt una şi aceeaşi cale umilă şi puternică. Drumul creştinilor este drumul unui popor creştin care învaţă de la Cel Răstignit să nu trăiască pentru sine.