Discurs: cardinalul Walter Kasper

Lumina lui Cristos şi Biserica

Tema acestei A Treia Întâlniri Ecumenice Europene "Lumina lui Cristos luminează asupra tuturor" corespunde întru totul oraşului Sibiu/Hermannstadt. Aici, în Transilvania, trăiesc împreună, de secole, unguri şi români, creştini ortodocşi, catolici, greco-catolici şi evanghelici. Aproape toate problemele europene şi ecumenice se reflectă în această regiune. Nu degeaba Sibiul a devenit capitală culturală europeană 2007.

1. Istoria complexă a acestei regiuni arată că tema "Lumina lui Cristos luminează asupra tuturor", nu este tocmai una simplă; dimpotrivă, ea ridică întrebări şi, în cazul unora, chiar controverse. Lumina lui Cristos nu luminează oare asupra tuturor, chiar şi asupra necreştinilor, musulmanilor, nu luminează ea oare şi pe cei ce nu ştiu nimic despre Cristos şi pe aceia, care nu sunt tocmai puţini, din Europa de azi, care, deşi ştiu despre el, neagă mesajul său, pe aceia care - precum spune Biblia - iubesc întunericul mai mult decât lumina? (In 3,19) Luminează ea oare chiar şi pe acei care-l urmează pe Isus Cristos şi care cred în el?

Într-adevăr, e o temă deloc simplă. Totuşi este o temă pe care nu şi-a închipuit-o o oarecare comisie ecumenică înţeleaptă; este vorba despre o parafrazare a unui text din prologul Evangheliei după Ioan. În evanghelie este vorba despre adevărata lumină, care luminează asupra oricărui om şi care a venit definitiv în lume prin Isus Cristos (In 1,9). Isus Cristos însuşi se numeşte lumina lumii (In 12). Din această pricină, tema propusă "Lumina lui Cristos şi Biserica" trebuie încă de la început privită dintr-o altă perspectivă, anume "Lumina lui Cristos şi lumea".

Astfel ajungem cu tema noastră pe teritoriul biblic sigur şi îmi permit să adaug: suntem pe teritoriul sigur comun. Deşi totul îi desparte pe creştinii ortodocşi, evanghelici şi catolici, recunoaşterea lui Isus Cristos îi uneşte. Ca şi creştini recunoaştem împreună că prin Isus Cristos ne-a fost dăruită lumina vieţii, că această lumină ne-a luminat prin Botezul comun pe care părinţii Bisericii îl denumesc iluminare (photismos). Împreună recunoaştem în crez că Isus Cristos este lumină din lumină, adevăratul Dumnezeu din adevăratul Dumnezeu. Împreună îl recunoaştem ca Mântuitor şi Salvator pentru toţi oamenii şi ca mântuire a lumii.

Mi se pare important faptul că nu ne legăm chiar la începutul întâlnirii de diferenţele care există între noi, ci ne referim la temelia noastră comună. Ecumenismul creştin nu este numai o problemă legată de sentimentul apartenenţei. Ecumenismul creştin vrea să adeverească recunoaşterea comună a unui singur Dumnezeu, a unui singur Domn Isus Cristos, a unui singur Botez şi a unei singure Biserici, pe care o recunoaştem cu toţii prin crezul nostru comun. Mişcarea ecumenică este condusă de oameni care se roagă Sfintei Treimi şi îl recunosc pe Isus ca Mântuitor şi Domn - precum scrie în formula de bază a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Trebuie să luăm în considerare în aceste zile această temelie comună şi să ne lăsăm inspiraţi de ea. Fără aceasta am vorbi în zadar.

Darul ecumenismului este faptul că am recunoscut această apropiere fundamentală şi am descoperit că nu suntem străini unii de alţii şi nici nu ne facem concurenţă unii altora, ci fraţi întru Cristos. Nu putem fi niciodată suficient de recunoscători pentru acest dar. Nu trebuie să lăsăm ca bucuria primirii acestui dar să se stingă vreodată; nici măcar atunci când diferenţele şi problemele ne năpădesc. Nici nu trebuie să renunţăm la ea lăsându-ne convinşi de cei care cred că ecumenismul este un total eşec. Pentru noi ecumenismul este o misiune pe care am primit-o de la Isus Cristos, care s-a rugat ca "toţi să fie una" (17.21); este îndemnul Sfântului Duh (Unitatis redintegratio 1,4) şi un răspuns la chemarea vremurilor. Astfel ne-am întins mâinile unii altora şi nu mai vrem să ne despărţim.

2. Şi avem comoara aceasta în vase de lut (2Cor 4,7). Căci deşi avem acest fundament comun, Isus Cristos, trăim în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind evidente şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi astfel sunt expresie a păcatului; ele sunt eşecul misiunii noastre istorice, anume că lumina ar trebui să mărturisească pe Isus tuturor oamenilor şi să pledeze pentru unitatea şi pacea între oameni.

Prin diferenţele dintre noi am întunecat lumina lui Isus Cristos în ochii multor oameni şi care privesc faptele sale cu îndoială. Diferenţele dintre noi se datorează - cum se poate dovedi istoric - diferenţelor existente în Europa şi secularizării. Diferenţele dintre noi se datorează şi faptului că mulţi oameni se îndoiesc de Biserică şi o pun sub semnul întrebării. Astfel nu putem fi mulţumiţi de stadiul în care se află Bisericile noastre: nu ne putem continua pur şi simplu activitatea de zi cu zi. Nu există nici o alternativă responsabilă pentru ecumenismul creştin. Orice altceva ar fi contrar responsabilităţii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de lume. Întrebarea despre unitate ar trebui să ne neliniştească; ea trebuie să ardă în noi.

3. Ce putem face? Înainte de orice terapie trebuie făcută o analiză. Biserica mea, Biserica Catolică a întocmit un document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei cu diferenţele, care din păcate există şi ne-a amintit astfel de problema în faţa căreia ne aflăm. Ştiu că mulţi, mai ales mulţi fraţi evanghelici, se vor simţi jigniţi de acest lucru. Nici eu nu pot rămâne indiferent; şi mie îmi cade greu acest lucru. Deoarece suferinţa şi durerea prietenilor mei este şi durerea mea. Intenţia noastră nu a fost de a supăra sau a înjosi pe cineva. Am vrut să dovedim adevărul aşa cum aşteptăm din partea celorlalte Biserici şi precum o fac şi celelalte Biserici. Nici nouă nu ne plac unele declaraţii ale altor Biserici şi în nici un caz ceea ce spun uneori despre noi. Dar ce putem face? Un ecumenism creştin blând care vrea să fie doar amabil cu noi nu ne ajută cu nimic în viitor; ne ajută doar dialogul întru adevăr şi claritate.

Important este, desigur, ca discutând despre diferenţele şi aşa-numitele modele, să nu pierdem din vedere cel mai mare şi mai important punct comun. Acest lucru reiese şi din mai sus-numitul document. Se spune clar: Isus Cristos este prezent şi activ şi în Bisericile şi comunităţile creştine pe care le-am despărţit. Nu este puţin lucru. Cu secole în urmă această afirmaţie ar fi fost de neconceput şi nu sunt sigur dacă toţi partenerii ecumenici o fac despre noi. Diferenţele nu se referă deci la creştinism, ele nu se referă la mântuire; ele se referă la transmiterea concretă a mântuirii şi la Biserica văzută. Acestea nu sunt pentru catolici şi ortodocşi chestiuni lipsite de importanţă, deoarece Biserica este construită după analogia tainei facerii omului (LG 8). Ea este o Biserică văzută şi o instituţie publică. Şi cine a vrut să nege că încă nu există consens între noi cu privire la această chestiune? Aici ajungem la cordonul ombilical încă netăiat, din păcate. Pentru că nu suntem de acord asupra modului în care trebuie înţeleasă Biserica şi, în mare parte, nici asupra celui în care trebuie înţeleasă Euharistia, nu putem să ne aşezăm la masa Domnului şi să mâncăm din pâinea euharistică şi să bem din vinul euharistic. Acest lucru este trist şi pentru mulţi o povară grea. Dar nu ajută la nimic să acoperim rana, ea trebuie deschisă chiar dacă doare; doar atunci se poate trata şi vindeca cu ajutorul lui Dumnezeu.

4. Permiteţi-mi deci ca după această analiză să spun câteva cuvinte şi despre terapie. Vina acestei mari dureri care a apărut din cauza diferenţelor dintre noi nu trebuie căutată mereu doar la alţii. Toate comisiile istoricilor care au ţinut conferinţe în ultimii ani au arătat că recunoaşterea vinei doar de către o singură parte nu este de ajuns în majoritatea cazurilor dovedite istoric; vina e a ambelor părţi. Acest lucru ar trebui să îl recunoaştem sincer şi apoi să cerem iertare lui Dumnezeu şi fraţilor noştri. Doar o judecată curată ne dă posibilitatea unui nou început. Nu există progres în ecumenismul creştin fără convertire şi fără pocăinţă. De aici va izvorî pregătirea pentru nou şi reformă, care este atât de necesară în Biserică şi cu care fiecare Biserică trebuie să înceapă.

În încercarea de a ajunge la un consens, în ciuda nelămuririlor existente, metoda prezentării convergenţelor s-a dovedit a fi eficientă şi a fost continuată de contradicţiile de până acum. Dar, între timp, această metodă s-a învechit; calea aceasta nu mai duce nicăieri. Acest lucru însă nu este pentru mine motiv de resemnare. Putem alege o cale pozitivă, nemărginită şi fără polemici. Putem face acest lucru cu speranţa ca un astfel de schimb de daruri - precum l-a numit papa Ioan Paul al II-lea - să fie posibil. Adică: putem învăţa unii de la alţii. În loc să găsim cel mai mic numitor comun, să ne îmbogăţim reciproc cu bogăţiile deja dăruite.

Şi pe această cale s-au săvârşit multe lucruri pozitive în ultimele decenii. Noi, catolicii, am învăţat de la evanghelici despre însemnătatea cuvântului lui Dumnezeu, ei învaţă în prezent de la noi despre însemnătatea şi structura Liturghiei. Catolicii şi evanghelicii datorează bisericilor ortodoxe surori o înţelegere mai vie a tainei; astfel, icoanele au început să fie mai iubite în apus. Acestea sunt exemple care s-au înmulţit cu uşurinţă. Ne cunoaştem încă prea puţin şi de aceea ne iubim încă prea puţin.

Trebuie însă să fim conştienţi că la urma urmei nu putem "face" unitatea, ea nu poate fi lucrarea noastră. Ea este un dar al Duhului lui Dumnezeu, El singur poate alina inimile. Trebuie să ne rugăm pentru acest Duh al unităţii. Ecumenismul creştin spiritual este din această cauză centrul şi inima ecumenismului creştin (UR 8).

5. Unitatea Bisericii nu este exclusiv scopul ei propriu. Nimeni, nici chiar Biserica nu trăieşte pentru sine însuşi. Isus se ruga ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă (In 17,21). Unitatea creştinilor este orientată spre unitatea lumii, în situaţia noastră, în special, spre unitate în Europa. Lumina lui Cristos a fost cea care a unit şi a mărit Europa. Mari personalităţi sfinte apar la începutul istoriei europene şi de-a lungul întregului curs istoric: Martin şi Benedict, Ciril şi Metodiu, Ulrich, Adalbert, femei precum Elisabeta din Ungaria şi Thuringen, Hedviga din Polonia, Silezia şi Germania, Brigitta din Suedia şi mulţi alţii. Nu ne putem gândi la Europa fără reformatori, fără Johann Sebastian Bach, fără mărturisitori precum Dietrich Bonhoeffer.

Acei ce neagă rădăcinile creştine ale Europei trebuie invitaţi să facă o excursie de la Gibraltar prin Spania, Franţa, Germania, Scandinavia şi Polonia până în Estonia sau de la Roma prin vechiul Constantinopol şi Kiev până la Moscova. Se vor întâlni cu cele mai diferite popoare şi vor auzi limbi diferite, dar peste tot vor găsi crucea şi catedrale în centrul tuturor oraşelor vechi. Rădăcinile creştine pot fi contestate doar negând ceea ce este evident. Rădăcinile creştine nu s-au uscat între timp. Ideea modernă a demnităţii fiinţei umane şi a tuturor drepturilor generale ale omului îşi are originile în tradiţia iudeo-creştină. Prin urmare nu trebuie să negăm modernul, ci trebuie să îl ferim de autodistrugere.

Din păcate Europa şi-a trădat adesea misiunea: în multe războaie purtate între popoare creştine, exploatarea colonială şi asuprirea altor popoare, în ultimul secol cu două războaie mondiale groaznice, două dictaturi îndreptate împotriva omului şi a lui Dumnezeu, prin holocaustul celor 6 milioane de iudei în mijlocul Europei. Europa se află astăzi în pericolul nu numai de a trăda idealurile, ci de a le uita în mod simplu şi banal. Contradicţia atee nu este pericolul principal, ci uitarea de Dumnezeu, care ignoră porunca lui Dumnezeu, indiferenţa, superficialitatea, individualismul şi lipsa pregătirii pentru binele comun şi a sacrificiului în acest sens. Oare nu dansăm aici ca pe un vulcan sau ca pe un butoi cu pulbere? Contemporanii noştri au înţeles de mult noile necesităţi. Amintesc doar câteva: strigătul pentru dreptate într-o lume globalizată, ameninţarea nemiloasă a terorismului, separarea sinceră, sperăm şi paşnică, dar şi necesară de islam.

Religiozitatea vagă şi ştearsă nu ne va fi de nici un ajutor mai departe. Niciodată însă salvarea creştinilor nu a stat în adaptarea la lume. "Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii", ne spune apostolul Paul (Rom 12,2). Se prooroceşte o nouă evanghelizare. Se pune sub semnul întrebării pâinea neagră a credinţei trăite şi neclintite. Deoarece Europa nu poate fi doar o unitate social-politică, Europa are nevoie, în viitor, de o viziune şi o bază comună de valori. Europa, şi anume noi, creştinii din Europa, trebuie să ne trezim în sfârşit; Europa trebuie să-şi revină, să fie devotată istoriei şi valorilor sale, care au făcut-o mare şi care pot să îi ofere un viitor. Acesta este misiunea noastră comună.

Scopul nostru este unitatea, nu uniformizarea Europei. Diferenţele culturale sunt o mare bogăţie. Dar pe noi ne uneşte ideea demnităţii date de Dumnezeu omului, sfinţenia vieţii, coexistenţa întru dreptate şi solidaritate, grija faţă de creaţie şi cultivarea milei şi a iubirii.

Pentru această alternativă a Duhului evangheliei trebuie să fim împreună modele, martori şi unelte. Trebuie să avem grijă de acel "altfel" al celorlalte religii, dar să avem şi curajul să fim noi înşine altfel, să avem curajul de a ne deosebi ca creştini, curajul de a recunoaşte lumina lui Isus Cristos, care luminează tuturor şi să o ducem în lumea care are atâta nevoie de ea. Căci cine ne poate da ceva mai bun? Unde găsim asemenea cuvinte dătătoare de viaţă? (cf. In 6,68).