Cuvântul/Mesajul ÎPS Laurenţiu, arhiepiscopul Sibiului şi mitropolitul Ardealului

"Lumina lui Cristos" pentru Europa din Sibiul transilvan

Cu ajutorul şi bună voirea lui Dumnezeu, pelerinajul comun al Bisericilor Europei pe calea unităţii şi mărturiei dată evangheliei lui Cristos a ajuns, iată, la cel de-al treilea popas major: Sibiu, 2007. Acest itinerar al Bisericilor europene a secondat, deloc întâmplător, procesul lent şi anevoios al unificării şi integrării economice şi politice a bătrânului continent în ultimele decenii ale frământatului secol XX.

Însângerată de conflagraţiile a două războaie civile devenite mondiale, născute de două barbare ideologii şi sisteme totalitare - nazist şi comunist -, Europa ultimului secol a fost sfâşiată în a doua ei jumătate de "cortina de fier" dintre cele două blocuri militare şi sisteme politice şi economice rivale - occidental şi sovietic - care păreau să o fi împărţit pentru multe secole. Încă din acele decenii de diviziune şi ostilitate, Bisericile Europei au aruncat punţi de unitate spirituală între cele două jumătăţi brutal separate ale continentului, întreţinând speranţa, care atunci părea utopică, a realizării unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor şi culturilor lumii vechi. Anul de graţie 1989 prin prăbuşire paşnică - cu excepţia sângeroasei revoluţii din decembrie din România - a făcut să cadă, fără îndoială cu ajutor de sus, cortina de fier şi a deschis un nou orizont pentru viaţa celor peste 300 de milioane de locuitori ai Europei. Bisericile Europei au pregătit, în felul lor, acest eveniment istoric aproape miraculos şi providenţial.

Cu doar câteva luni înainte, în mai 1989, prima Aduna Ecumenică a Bisericilor Europei din Basel-ul umanismului şi al Reformei protestante chema creştinii europeni să extindă în viaţa politică, economică şi morală a societăţilor lor consecinţele care trebuie deduse din pacea şi dreptatea lui Cristos. Iar anul 1989 a adus, într-adevăr, pace Europei întregi şi a făcut o dreptate istorică popoarelor de dincoace de cortina de fier comunistă.

Eliberate de sub severa opresiune a unui sistem totalitar duşman al libertăţii, spiritului şi credinţei, popoarele din Estul Europei au reintrat, după 1989, în făgaşul firesc al dezvoltării lor istorice, întreruptă de lunga paranteză totalitară, viaţa întregului continent fiind dominată de procesul complex şi solicitant - dătător de speranţe, dar şi de nelinişti - al extinderii Uniunii Europene prin integrarea progresivă a statelor central şi sud-est-europene. Bisericile Europei au înţeles şi de această dată să acompanieze şi să faciliteze, cu resursele lor spirituale specifice, această evoluţie istorică.

Şi astfel, din Graz-ul catolic Cea de-a Doua Adunare Ecumenică a Bisericilor Europei, din iunie 1997, propunea creştinilor europeni să mediteze asupra dimensiunilor darului divin al împăcării omului cu Dumnezeu în Cristos şi să asimileze practic lecţiile morale şi sociale ale acestei reconcilieri ca izvor de viaţă nouă pentru bătrânul nostru continent. Nici o casă comună, cum este şi Europa, nu poate rezista fără o gospodărire atentă şi echilibrată a resurselor între toţi membrii ei, nici fără un consens între aceştia, "pentru că orice casă care se dezbină în sine nu va dăinui" (Mt 15, 25). Reconcilierea este condiţie indispensabilă pentru toţi cei ce locuiesc într-o casă comună. Dar reconcilierea veritabilă are multiple dimensiuni: omul trebuie să se împace în acelaşi timp cu cerul şi pământul sau, mai exact, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu mediul înconjurător.

Aşa cum spunea acum o jumătate de veac gânditorul creştin al Europei unite care a fost elveţianul Denis de Rougemont, Europa casă trebuie să facă obiectul unei discipline totale a casei şi locuirii într-o casă, a unei "ecologii" integrale care să îmbrăţişeze în acelaşi timp economia ca gestiune adecvată a resurselor, ecologia în sens ambiental strict, dar şi ecumenismul spiritual ca reconciliere şi convergenţă a culturilor şi confesiunilor creştine.

Principiile unei astfel de ecologii spirituale a reconcilierii şi convergenţei tradiţiilor creştine ale Europei au fost formulate în Charta ecumenica. Din 2001 aceasta stabileşte regulile pelerinajului comun al Bisericilor Europei pe calea unităţii şi mărturiei date evangheliei lui Cristos. Prea mult timp creştinii au scindat Europa prin schismele, diviziunile şi conflictele confesionale care au marcat istoria celui de-al doilea mileniu creştin. Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu de istorie creştină, a sosit momentul ca, reflectând la lecţiile mileniului întâi, cel al catolicităţii salvgardate, şi la cele ale mileniului al doilea, cel al dezbinării confesionale, să învăţăm să transformăm diferenţele din pretexte pentru exclusivitate în îmbogăţire reciprocă, în complementaritatea reconciliată a tradiţiei creştine integrale.

Prima din acest nou mileniu creştin, această A Treia Adunare Ecumenică a Bisericilor Europei înmănunchează, prin însuşi locul, momentul şi tema ei generală, un spectru de semnificaţii mai puţin evidente poate la prima vedere şi pe care voi încerca să le enunţ şi explicitez pe scurt în cele ce urmează.

Pentru prima dată Adunarea Ecumenică europeană are loc într-o ţară ortodoxă,

- nu însă orice ţară ortodoxă, ci în România, singura ortodoxie latină;

- nu însă oriunde în România, ci în Transilvania, şi nu oriunde în Transilvania, ci în Sibiu;

- iar tema teologică inspiratoare nu este oricare, ci aceea liturgică şi duhovnicească a luminii lui Cristos care luminează tuturor.

Suntem aici şi acum, spre sfârşitul anului 2007, într-un moment festiv, de bucurie şi de satisfacţie pentru România, care, devenind pe 1 ianuarie membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, îşi regăseşte, după o jumătate de secol de suferinţe şi umilinţe, matca firească a evoluţiei sale istorice alături de celelalte state şi popoare ale Europei. Parcă anume, pentru a spori semnificaţia acestui moment de graţie, urbea seculară a Sibiului împărtăşeşte, împreună cu Luxemburgul, onoarea de a fi capitală culturală a Europei.

Fapt care reprezintă iarăşi o premieră pentru România şi, aş putea spune, pe drept cuvânt. Fiindcă vechea aşezare saxonă întemeiată de Hermann în a doua jumătate a secolului XI, pe o colină din vecinătatea unui vechi castru roman, şi atestată ca oraş german din 1366 (între 1690-1790 a fost chiar capitala Transilvaniei), deţine o serie întreagă de priorităţi în spaţiul românesc şi chiar sud-est-european: aici au fost atestate primul spital de pe teritoriul României (1292), prima şcoală publică (1380), prima fabrică de hârtie (1534), prima librărie (1557) şi primul muzeu de artă (1817) în minunata clădire a palatului guvernatorului sas, Samuel von Brukenthal (ridicat în 1779). Aici au apărut primele cărţi în limba română (în 1544 şi 1551-1553), aici inginerul militar Konrad Haas a realizat primul experiment cu rachetă în trei trepte (1551) şi tot aici a avut loc prima utilizare publică a electricităţii din România (1896), în 1904 Sibiul fiind al doilea oraş din Europa cu tramvai electric.

Lista poate continua şi în plan religios: Sibiul catolic a dat o personalitate de mare anvergură umanistă, creştină şi politică, de talia românului Nicolaus Olahus (1493-1568), corespondent al lui Erasmus, ajuns arhiepiscop cancelar şi primat al Bisericii Romano-Catolice din Ungaria.

Sibiul evanghelic, trecut în 1543 la Reforma luterană, a dat o serie de importante personalităţi religioase, cum a fost în secolul XIX episcopul Friedrich Teutsch (1852-1933).

Iar Sibiul ortodox a fost ilustrat de personalitatea multilaterală, în acelaşi timp bisericească, naţională şi europeană, a înaintaşului nostru de vrednică pomenire, mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873), întemeietor nu doar al mitropoliei ortodoxe, dar şi al asociaţiei culturale a românilor transilvăneni - ASTRA (1861) - şi al celui mai vechi ziar românesc cu apariţie neîntreruptă - "Telegraful român" (1853).

După ce în 1787 la marginea oraşului a fost construită prima biserică ortodoxă, în 1906 românii ortodocşi au reuşit să clădească monumentala catedrală, de la a cărei sfinţire am aniversat anul trecut împlinirea unui secol. Deşi oraş german, Sibiul a devenit începând cu secolul XIX un centru ortodox şi românesc de prim rang, dând astfel oraşului aspectul de mozaic naţional şi confesional, tipic transilvan care-l caracterizează: oraş german, dar şi maghiar şi românesc, centru religios protestant, dar şi romano-catolic (în urma Contrareformei) şi, începând din secolul XIX, ortodox.

Între celelalte tradiţii şi confesiuni creştine se poate spune, fără să greşim, că ortodoxia răsăriteană este prin excelenţă Biserica luminii. Lumina deţine în ortodoxie locul pe care-l ocupă în tradiţiile creştine occidentale autoritatea papală sau cea a cuvântului biblic. Faptul apare evident în istorie în secolele XIV-XVI când, în timp ce în Occidentul reformelor Biserica Romano-Catolică accentua primatul episcopului Romei, iar Bisericile protestante, primatul cuvântului lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă apărând rugăciunea mistică isihastă şi, dogmatizând învăţătura despre energiile necreate a sfântului Grigorie Palama, proclama, o dată cu tradiţia ei, primatul luminii necreate. Făcând aceasta, ortodoxia reafirma experienţa ei fundamentală, accesibilă tuturor credincioşilor în Liturghie, în icoane, în experienţa duhovnicească.

Totul e scăldat în lumină în ortodoxie, care e o celebrare şi o experienţă transfiguratoare a luminii lui Dumnezeu care iradiază din Isus Cristos, "lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", cum îl mărturiseşte Crezul de la Niceea (325). În fiecare seară, creştinii ortodocşi se adună cântând laudă "Luminii line" a lui Cristos cel în Treime. În fiecare dimineaţă aduc doxologie strigând: "Mărire ţie, celui ce ne-ai arătat nouă lumină!" La sfârşitul fiecărei dumnezeieşti Liturghii, după împărtăşire, credincioşii ortodocşi cântă Sfintei Treimi: "Am văzut lumina cea adevărată...". "Veniţi de luaţi lumină!" e chemarea cu care arhiereul sau preotul deschide minunata celebrare a Învierii, aflată în inima vieţii ei liturgice. "Lumina lui Cristos luminează tuturor!" e astfel nu doar o exclamaţie liturgică din cursul Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, ci o proclamare plină de bucurie şi nădejde a certitudinii pe care o au credincioşii ortodocşi că în Biserică, prin cult, prin icoane, virtuţi şi rugăciune, se împărtăşesc de lumina neînserată a lui Dumnezeu descoperită lumii în Isus Cristos cel Răstignit şi Înviat.

Locul special pe care îl ocupă în viaţa ortodoxă, şi mai ales în monahismul răsăritean isihast, Schimbarea la Faţă, ca sărbătoare a luminii necreate, ca înviere şi parusie anticipată, ilustrează deplin specificul tradiţiei ortodoxe în sânul lumii creştine. În acest sens nu este poate lipsit de importanţă să subliniem că adunarea noastră se desfăşoară într-un moment liturgic cum nu se poate mai elocvent: după ce pe 6 august noi, ortodocşii, am prăznuit, în Schimbarea la Faţă, lumina necreată şi escatologică, iradiind de pe faţa lui Cristos, pe 1 septembrie, comemorând facerea lumii, am evocat lumina zilei întâi a creaţiei, iar pe 15 august şi pe 8 septembrie cinstim Adormirea şi Naşterea Fecioarei Maria, maica luminii. Cu adevărat ortodoxia e Biserica luminii, iar ortodocşii şi-au înţeles din totdeauna vocaţia şi misiunea creştină ca martori ai luminii liturgice şi duhovniceşti a lui Cristos în noaptea şi negurile unei istorii cel mai adeseori potrivnice, în persecuţii, marginalizări şi dificultăţi. Iar lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a reuşit să o stingă.

Un exemplu al acestei experienţe istorice îl constituie şi ortodoxia transilvană. La câteva zeci de kilometri spre nord de Sibiu, în inima Transilvaniei, acum două sute de ani şi mai bine se descoperea un faimos "donarium" din secolul IV, prin care un creştin latin pe nume Zenovius îşi atârna votul credinţei de un candelabru într-una din bazilicile creştine de la nordul Dunării. Zenovius atesta că lumina lui Cristos trecuse nu doar Dunărea, ci şi Carpaţii.

Creştinism popular, creştinismul românesc este, ca şi poporul român, de altfel, o enigmă şi un miracol istoric, cum s-a spus. Singurul poporul latin şi ortodox din Europa Orientală, românii sunt şi singurul popor european la care nu se cunoaşte - ca la popoarele învecinate - data unei convertiri oficiale. Etnogeneza lui a coincis cu creştinarea, marcată deopotrivă de sigiliul celor două Rome, atât al celei vechi, cât şi al celei noi, bizantine. Retras în jurul Carpaţilor inaccesibili, într-o existenţă pastorală anistorică, poporul român a trăit sute de ani lumina lui Cristos sub forma unui creştinism popular condus mai cu seamă de asceţi şi monahi. Timp de peste un mileniu, spaţiul carpato-danubian a fost traversat de valuri succesive de popoare migratoare într-o lungă noapte şi teroare a istoriei, cum s-a spus.

La aceasta s-au adăugat apoi consecinţele dramatice ale diviziunii confesionale a Europei de după anul 1000, când graniţa dintre romano-catolicism, ortodoxie şi Imperiile Mongol şi, ulterior, Otoman, islamic, s-a fixat pe Carpaţi. Dacă românii ortodocşi de la sud şi est de Carpaţi au putut duce, începând din veacul XIV, o viaţă politică şi bisericească în condiţii de autonomie, situaţia românilor ortodocşi din Transilvania, încorporată în regatul apostolic maghiar, a fost una dintre cele mai dificile. Strămoşii poporului ortodox român, pe care astăzi am onoarea să-l păstoresc, au dus în urmă cu două secole o existenţă martirică: deşi erau majoritari, au fost deposedaţi, aserviţi, marginalizaţi, toleraţi în propria lor ţară.

Peste acestea s-au adăugat o serie de încercări din partea stăpânilor catolici sau protestanţi ai provinciei de a-i "misionariza", fie catolicizându-i (secolul XIV), fie calvinizându-i (secolul XVII), fie "unindu-i" cu Biserica Romei (secolul XVIII). Timp de şaizeci de ani - între 1700-1767 - românii ortodocşi n-au mai putut avea episcop. Aceasta deşi principatul Transilvaniei - veritabilă "Galilee" a confesiunilor - a avut, din secolul XVI, una dintre cele mai ecumenice constituţii religioase din Europa: luterani, calvini, unitarieni şi catolici îşi puteau exercita liber credinţa; doar ortodocşii majoritari erau excluşi din acest acord, fiind doar "toleraţi". Şi ei au rezistat, în primul rând, prin Liturghie şi monahism.

Rezistenţa ortodoxă românească în Transilvania n-a fost însă una doar de opoziţie, ci un fenomen particular, prin care românii ortodocşi au învăţat să treacă dincolo de ostilitate şi să recepteze şi să asimileze aporturi pozitive de la celelalte confesiuni, punându-le în serviciul dezvoltării culturale şi sociale a propriilor lor comunităţi. Astfel, încăpăţânându-se să rămână ortodocşi, românii transilvăneni au învăţat în secolul XVI de la protestanţi să-şi traducă Biblia şi cărţile de cult în limba română; refuzând să se catolicizeze, au învăţat în secolul XVIII să aprecieze avantajele culturale şi istorice ale latinităţii; iar în secolul XIX, rămânând fideli ortodoxiei tradiţionale, au construit, prin mitropolitul Andrei Şaguna, o puternică Biserică sinodală, naţională şi pedagogică, împletind exigenţele tradiţiei cu imperativele democraţiei, ale iluminismului şi modernităţii.

În pragul secolului XX, Mitropolia Ortodoxă de la Sibiu era, în Transilvania multietnică şi pluriconfesională, un factor de coeziune naţională şi comunitară prin care Biserica învăţase să reintre în istoria majoră a Europei cu o ortodoxie urbană, modernă şi deschisă dialogului cultural cu lumea contemporană. Alături de alte naţiuni din centrul şi estul Europei, în 1918, prin prăbuşirea imperiilor care i-au divizat, românii şi-au văzut realizarea visului lor secular de a trăi într-un stat unitar şi independent, care îi reunea pentru prima dată într-o singură Românie unitară şi modernă.

Bucuria a fost însă de scurtă durată, întrucât, la scurt timp, întreaga Europă a căzut pradă ideologiilor totalitare extreme şi unei noi conflagraţii militare soldată cu divizarea ei în blocuri antagonice, situaţie care a durat până în decembrie 1989. Rezistenţa ortodoxă românească la noua "teroare a istoriei" contemporane, la secularizare, ateism, utopie, materialism şi totalitarism s-a făcut tot prin întoarcere la lumina necreată, iar focarul ei teologic a fost acum Sibiul.

La Facultatea de Teologie Ortodoxă, reorganizată de mitropolitul de vrednică pomenire Nicolae Bălan (1920-1955), a funcţionat ca profesor între 1929 şi 1946 părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993). Originar nu departe de aici, din Vlădenii Braşovului, tânărul teolog transilvănean s-a dovedit a fi nu doar de o remarcabilă precocitate, ci şi de un vizionarism spiritual profetic. În 1929, aflat în călătorie de studii prin Europa, şi-a procurat de la Biblioteca Naţională din Paris fotografiile întregului corpus al operelor sfântului Grigorie Palama aflate în manuscris. Pe baza lor, a publicat în 1931 la Sibiu prima traducere în limbă modernă a două tratate "despre lumina dumnezeiască", iar în 1938, tot la Sibiu, a publicat prima veritabilă monografie ştiinţifică despre viaţa şi teologia sfântului Grigorie Palama (cu patru tratate traduse).

Sibiul ortodox devenea astfel prin părintele Dumitru Stăniloae epicentrul renaşterii neopatristice a teologiei ortodoxe contemporane. În 1943, în plin război mondial, părintele Stăniloae publica la Sibiu o monumentală lucrare de cristologie în care Isus Cristos era prezentat drept unica speranţă de veritabilă "restaurare a umanului". Prin toate acestea el presimţea parcă lunga dezumanizare ideologică şi totalitară la care avea să fie supusă România prin comunism între 1945 şi 1989. Înainte ca regimul să pună stăpânire definitiv pe statul român, în 1948, părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să publice, tot la Sibiu, primele patru volume ale Filocaliei româneşti.

Lumina necreată a lui Cristos de la capătul Liturghiei interiorizate a rugăciunii lui Isus a fost, prin Liturghie şi Filocalie, sursa spirituală care a permis Bisericii Ortodoxe Române reprimate, marginalizate şi strict supravegheate de regimul comunist, poliţienesc şi ateu, să supravieţuiască experimentului de inginerie socială care urmărea crearea unui "om nou" şi a unei "epoci de aur" împotriva tradiţiei şi spiritualităţii poporului român.

Lumina duhovnicească pâlpâitoare a Bisericii s-a dovedit mai tare decât utopia totalitară, Biserica Ortodoxă renăscând după 1990 în noul climat de libertate, însoţind aspiraţiile naţiunii române de a-şi regăsi locul în familia europeană pentru a nu eşua într-o simplă piaţă de consum şi a-şi transforma succesul exterior în eşec interior. Nu există corp fără suflet, nici casă fără lumină şi "nimeni nu pune lumină sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă" (Mt 5, 15). Tot astfel, nici Europa nu se poate lipsi de lumina lui Cristos.

Din Sibiul lui Nicolaus Olahus şi al lui Samuel von Brukenthal, al lui Andrei Şaguna, dar şi al părintelui Dumitru Stăniloae, Bisericile Europei, adunate în acest al treilea popas al itinerarului lor ecumenic, sunt chemate să dea mărturie comună despre Isus Cristos, lumina lumii. Învăţămintele multiple care pot fi desprinse din povestea creştinismului ortodox al acestui pământ, de la candelabrul cu "ex voto"-ul lui Zenovius de la Biertan şi până la lumina Filocaliei româneşti, ar putea fi de folos pentru reflecţiile participanţilor, peste care chemăm binecuvântarea şi harul Părintelui luminilor. Amin.