Omilia din Duminica a IV-a din Postul Mare B

Radio Iaşi, 26 martie 2006

Dragi ascultători, iubiţi credincioşi,

Această duminică, duminica a IV-a a marelui post al Paştelui este numită în ritul roman şi duminica "laetare", de la cuvântul latin cu care începe antifonul intrării la sfânta Liturghie şi care înseamnă: "Bucură-te", "Veseleşte-te". Este un termen luat de fapt din profetul Isaia şi cu care Biserica ne îndeamnă şi pe noi, acum la mijlocul Postului Mare, spunându-ne: "Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale" (cf. Is 66,10-11). Aşadar, bucuraţi-vă, iarăşi vă zic: bucuraţi-vă!

Într-un chip deosebit pentru noi, care am ascultat lecturile sfinte la această Liturghie, preluată şi transmisă de Radio Iaşi, este un motiv de bucurie şi de preamărire a lui Dumnezeu pentru darurile sale, mai ales pentru darul vieţii, al iubirii Părintelui ceresc, al mântuirii aduse de Cristos şi al comuniunii cu cei care ne ascultă.

Tot ceea ce ne-a oferit şi ne oferă Dumnezeu se explică tocmai prin faptul că "el este Stăpânul şi iubitorul vieţii" (Înţ 11,26), că el este cel care dă putere celui slab, înalţă pe cel căzut, îl învie pe cel mort. Textele proclamate astăzi vorbesc despre noi şi despre Dumnezeu, despre greşelile noastre şi despre fidelitatea sa, despre noi, cei păcătoşi, şi despre "Dumnezeu, cel bogat în îndurare" (Ef 2,4). Atitudinea lui Dumnezeu faţă de poporul ales continuă şi astăzi cu noi, noul popor al lui Dumnezeu.

Răsună încă o dată afirmaţia prezentată de evanghelistul Ioan, concisă, pregnantă şi solemnă: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; oricine crede în el are viaţa veşnică" (In 3,16). Sunt de fapt cuvintele lui Isus, care îi îndreaptă atenţia lui Nicodim spre şarpele înălţat de Moise în pustiu, spre salvarea celor muşcaţi şi ameninţaţi de veninul şerpilor; simbolul crucii mântuitoare pe care este înălţat Fiul Omului, pentru ca toţi cei împovăraţi de păcate să fie vindecaţi şi salvaţi.

*Că aceste cuvinte proclamate de Isus sunt adevărate, că Tatăl l-a uns şi l-a trimis în lume pentru o misiunea mântuitoare, că el a venit nu spre osândirea lumii, ci ca lumea să fie mântuită prin el, toate acestea reprezintă un adevăr de o evidenţă clară în Noul Testament. Este de ajuns să ne reamintim parabolele milostivirii povestite de însuşi Isus: drahma pierdută - una din zece, oaia pierdută - una dintr-o sută, fiul risipitor - unul din doi. "Zic vouă - conclude Isus, va fi în cer mai multă bucurie pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă" (Lc 15,10).

*La parabolele îndurării se adaugă faptele de bunătate şi de milă ale lui Isus: femeia păcătoasă, purificată şi învrednicită a se număra în seria primelor femei, cărora li s-a arătat Isus cel înviat din morţi, iertarea acordată de Isus lui Petru care s-a lepădat de el de trei ori şi pe care Isus avea să zidească Biserica sa, primirea tâlharului din dreapta crucii, în împărăţia sa: "Astăzi vei fi cu mine în rai" şi rugăciunea. de iertare pentru toţi cei păcătoşi: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac".

Marele post de 40 de zile, în mijlocul căruia ne aflăm, rămâne pentru noi timpul prielnic al înţelegerii marelui dar al mântuirii, al iertării şi mai ales al descoperirii rostului şi rodului binecuvântat al crucii.

1. A înţelege iubirea lui Dumnezeu

Istoria iubiri lui Dumnezeu faţă de oameni şi misterul crucii Mântuitorului sunt prezentate în lecturile de astăzi.

Domnul l-a inspirat pe Cirus, regele perşilor, să dea voie să se construiască un lăcaş în Ierusalim. "Toţi cei care fac parte din poporul lui - erau invitaţi - să se ducă acolo şi Domnul Dumnezeu să fie cu ei" - prima lectură.

A doua lectură ne spune: "Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cu care ne-a iubit, pe noi care eram morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos" (Ef 2,4).

Dumnezeu nu oboseşte să iubească, în ciuda răutăţii oamenilor. Când omul se îndepărtează de el, Dumnezeu continuă să aibă răbdare, să-l caute. Am auzit în prima lectură: "Domnul Dumnezeul părinţilor lor a dat mereu trimişilor săi însărcinarea de a le atrage atenţia, căci voia să cruţe poporul şi lăcaşul său" şi în Evanghelie este subliniat faptul că Dumnezeu l-a oferit pe propriul său Fiu ca să-i răscumpere pe oameni cu toate păcatele şi greşelile lor.

Omul se încăpăţânează să păcătuiască, Dumnezeu se încăpăţânează să iubească; omul devine surd la chemările continue ale lui Dumnezeu, iar el le înmulţeşte mereu. În loc să obosească, să-şi retragă iubirea, o măreşte, până la jertfa supremă a Fiului său.

Nimeni nu ne-a făcut un dar atât de mare. Iată cât de importanţi suntem pentru Dumnezeu.

În zilele noastre mulţi sunt înclinaţi spre un fel de pesimism: "Lumea întreagă e putredă... nu mai e nimic de făcut..."

Şi Dumnezeu vede toate aceste lucruri! Şi totuşi el iubeşte această lume, nu se resemnează în faţa răutăţii ei. El vrea să o salveze.

"El l-a dat pe unicul său Fiu...", spune evanghelia. Cuvintele acestea ne readuc în minte un text din Vechiul Testament. În gândirea israeliţilor era amintită figura şi exemplu unui alt "fiu unic", iubit cu multă tandreţe de tatăl său, tată, care deşi era plin de dragoste pentru el, a consimţit - în mod misterios - să-l "sacrifice", să-l "dăruiască": este vorba de istoria lui Abraham şi a fiului său Isaac, prezentată de cartea Genezei în cap. 22. (cf. Gen 22,2-16).

Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care-l va face să-l dea pe "unicul său Fiu", este exprimată în evanghelii şi este prezentată de crucea pe care el i-a oferit-o Fiului său, iar el, Isus, a îmbrăţişat-o şi ales-o ca să ne arate planul şi iubirea părintelui său veşnic.

Este timpul Postului Mare. Ne apropiem de sărbătoarea Învierii Domnului şi suntem invitaţi să privim şi să medităm la crucea pe care a murit Cristos, ca să putem înţelege şi mai bine această iubire nemărginită a lui Dumnezeu.

2. A privi crucea

Evanghelia de astăzi, începe prin invitaţia de "a privi", de "a ridica ochii" spre o imagine. Sfântul Ioan face apel la un eveniment din Vechiul Testament. În timpul celor patruzeci de ani de drum parcurs în pustiu, evreii au fost atacaţi de şerpi veninoşi (Num 21,6-9). Moise a făcut un şarpe de bronz, care, ridicat pe un stâlp, vindeca. Imagine, pe care medicii de astăzi continuă să o aibă ca emblemă, care să le fie imbold în munca lor de vindecare a oamenilor.

"Acela care îşi va îndrepta privirea spre acest semn, va fi salvat, nu de lucrul la care s-a uitat, ci de tine, Doamne! spune Cartea Înţelepciunii (Înţ 16,7).

Cu alte cuvinte, privirea spre imagine este un semn al credinţei care pune în evidenţă, printr-un gest concret, că omul "se întoarce" se îndreaptă spre Dumnezeu.

Sfântul Ioan ne invită să privim crucea. Noi, creştinii, în această perioadă a postului deseori suntem chemaţi să participăm la suferinţele lui Cristos, prin celebrarea Căii sfintei cruci.

Trebuie să îndrăznim să ne uităm la "răstignit", la acela care e "înălţat" în faţa ochilor noştri.

Ioan nu a putut să uite niciodată acea zi, nici acel eveniment, cu care noi ne-am obişnuit atât de mult. Dintre cei doisprezece apostoli, Ioan era singurul care s-a aflat acolo, în acea vineri după-amiază, la picioarele crucii. De atunci, timp de peste 70 de ani, până va scrie Evanghelia, el va medita acea "imagine", iar ceea ce ne spune este rodul meditaţiilor sale, îndelungi şi profunde.

Pentru Ioan, "crucea" şi "Paştele" sunt acelaşi mister, pe care el îl exprima prin acest cuvânt, în dublu înţeles: "Isus a fost înălţat de la pământ". Răstignit = înălţat. Pentru Ioan, înălţarea la cer începe în Vinerea Sfântă.

Şi noi trebuie să ne ridicăm ochii spre acela care este "înălţat" între cer şi pământ şi să ne rugăm. Această moarte, primită de bună voie, este şi rămâne pentru totdeauna "culmea iubirii": culmea iubirii Fiului pentru Tatăl său şi culmea iubirii lui Cristos pentru fraţii săi păcătoşi. Crucea de lemn pe care sângerează trupul unui om torturat, este "o culme a durerii şi a morţii", dar este şi o culme a revelaţiei divine. Trebuie să privim această imagine cu ochii bine deschişi. Dar trebuie, de asemenea, să închidem ochii ca să "vedem" ceea ce nu e vizibil şi pentru care aceste fapte constituie "un semn": dragostea nespus de mare care arde în inima acestui om, Isus: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi (In 16,13). Dar dragostea cea mare care consumă pe omul Isus, ea însăşi este "semnul" unei alte iubiri, nespus de mari, aceea a Tatălui care atât de mult a iubit lumea (In 3,16).

Iată pentru ce artiştii au voit deseori să-l reprezinte pe Isus răstignit într-un fel de "glorie". Braţele şi trupul său, departe de a fi reprezentate ca fiind crispate de durerea chinurilor, sunt simple, simbolice, cu forme distinse şi impresionante. Braţele iau poziţia de rugăciune şi de oferire a preotului la altar, poziţia mâinilor întinse spre a spune "Tatăl nostru".

E un aer nou, un suflu de speranţă, un parfum pe care Cristos ni le oferă de pe crucea sa. Un mare sfânt spunea: "Crucea lui Isus Cristos este cheia paradisului" (Sf. Ioan Damaschinul). Ea este puntea care ne face să trecem peste prăpastia creată de păcat între cer şi pământ, ea este scara care ne ajută să urcăm până la cer.

Atunci când ne aflăm în dificultate, când boala ne muşcă şi când totul pare că se năruie în jurul nostru, să-l privim pe cel răstignit, înălţat pe un stâlp ca şarpele lui Moise. Aşa cum evreii care priveau şarpele erau vindecaţi, îşi găseau salvarea, la fel şi noi, agăţându-te de crucea lui Cristos, vom înţelege ce trebuie să facem, ce trebuie să spunem şi de ce avem nevoie.

Şi noi putem extrage din cruce putere pentru a merge mai departe.

Mulţi nu o vor înţelege niciodată: dar din coasta lui Cristos mort a ieşit împreună sânge şi apă, care spală vinovăţiile noastre, greşelile noastre şi ne face noi, renăscuţi, ne vindecă şi ne transformă.

Prin cruce şi Calvar Isus ne poartă la înviere şi înălţare.

Să primim o asemenea iubire şi să devenim demni de ea. Sfântul Părinte papa Paul al VI-lea spunea: "Omul poate deveni bun, chiar dacă e plin de răutate şi căzut. La şcoala evangheliei şi prin terapia harului, poate fi vindecat".

Calea care ne conduce la lumina Paştelui e crucea lui Cristos şi iubirea pe care Dumnezeu ne-o arată.

Să ne bucurăm de milostivirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte în Isus şi să participăm, atunci când Dumnezeu ne-o cere, la crucea lui Cristos: pentru că cu cât îmbrăţişăm mai mult crucea, cu atât îl strângem în braţe mai strâns pe Isus care atârnă pe ea (Charles de Foucauld), cu atât mai mut ne realizăm pe pământ ca adevăraţi creştini şi oameni de valoare.

În cimitirul oraşului francez Saint Malo de pe coasta Atlanticului, pe mormântul scriitorului Francois-Réné de Chateaubriand nu este scris numele, nici data, nici vreo altă inscripţie, nimic. Se înalţă doar o cruce. A fost voinţa autorului celebrei cărţi Geniul creştinismului care ceruse aceasta primarului oraşului într-o scrisoare din 1831 explicând că "Crucea va spune tuturor că omul care se odihneşte la picioarele ei a fost un supus al lui Cristos: acest lucru va fi de ajuns pentru amintirea mea".

Acest fapt este mărturia credinţei profunde că drumul vieţii creştine este luminat de marele adevăr exprimat de sfântul Ioan în Evanghelia acestei duminici, într-o formulă concisă, pregnantă şi solemnă: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; oricine crede în el are viaţă veşnică" (In 3,16).

Iar crucea este măsura iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi în acelaşi timp tronul de slavă al Fiului Omului înălţat pentru totdeauna în istoria omenirii. Crucea lui să ne înalţe şi pe noi în slavă. Aşa să fie, Amin

Iaşi, 26 martie 2006

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi