"Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2 Cor 5,20)
Cateheza susţinută de PS Aurel Percă
vineri, 26 iulie 2002 - Toronto

I. Creştinii chemaţi la o viaţă bazată pe reconciliere

Orice creştin, membru al Bisericii, este expus ispitelor şi deseori cade; prin păcat îl ofensează pe Dumnezeu şi produce diviziune şi tensiune în sine însuşi şi în jurul său. Si comunitatea eclezială poate păcătui prin a avea o credinţă slabă, puţină speranţă, lipsă de iubire, şi să ajungă la o stare de ruptură, de nedreptate, de discordie.

Biserica, din porunca lui Cristos, predică şi practică pocăinţa în viaţă şi în liturgie, pentru ca creştinii să se convertească şi să se împace cu Dumnezeu. Îndemnul la reconciliere, la împăcare, la convertire răsună în fiecare pagină a Sfintei Scripturi. Îndemnul insistent al Sfântului Paul la împăcare cu Dumnezeu, adresat corintienilor, este o chemare pe care trebuie s-o simtă şi creştinii de astăzi: "În numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu" ( 2 Cor 5,20).

Vocaţia omului la reconciliere, la împăcarea cu Dumnezeu nu este numai un cuvânt, nu este un strigăt, deşi poate fi ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul la râul Iordan sau ca cel al profeţilor din Vechiul Testament.

Această chemare este o acţiune ! O acţiune născută din profunzimea iubirii Tatălui şi a Fiului. Este şi o jertfă; este un preţ. Intr-adevăr noi toţi am fost răscumpăraţi cu un preţ mare: să-l preamărim aşadar pe Dumnezeu în noi înşine, mulţumindu-i pentru mila sa!

Îndemnul sfântului Paul adresat creştinilor din Corint - "în numele lui Cristos: "împăcaţi-vă cu Dumnezeu!", urmează proclamării unui adevăr fundamental, inima întregii Evanghelii: Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos (cf 2 Cor 5,19).

Pe Cruce, în moartea Fiului său, Dumnezeu ne-a dat dovada supremă a iubirii sale: prin Crucea lui Cristos, El ne-a împăcat cu sine. Acest adevăr fundamental al credinţei noastre este astăzi de mare actualitate. Este revelaţia pe care o aşteaptă întreaga omenire: da, Dumnezeu este aproape cu iubirea sa faţă de toţi şi îi iubeşte pe fiecare persoană în parte. Lumea noastră are nevoie de această veste, şi o putem transmite mai departe dacă mai întâi o aplicăm la viaţa noastră. Această credinţă în iubirea lui Dumnezeu nu poate să rămână închisă în sine, dar cum explică sf. Paul, Dumnezeu ne-a încredinţat misiunea de a vesti şi altora împăcarea cu Dumnezeu, încredinţând fiecărui creştin marea responsabilitate de a mărturisi iubirea lui Dumnezeu faţă de creaturile sale. Cum?

Întreg comportamentul nostru ar trebuie să facă credibil acest adevăr fundamental pe care îl vestim. Isus a spus clar că înainte de a duce oferta noastră la altar, trebuie să ne împăcăm cu fratele sau sora noastră dacă ei ar avea ceva împotriva noastră. (cf Mt 5,23-24).

Şi acest lucru este valabil înainte de toate pentru relaţiile din interiorului comunităţilor noastre: familii, grupuri, asociaţii, Biserici. Suntem chemaţi să dăm la o parte barierele care se opun înţelegerii între persoane şi popoare.

Suntem chemaţi mai ales să colaborăm, să ne angajăm şi pentru înlăturarea obstacolelor care stau în calea deplinei unităţi între Biserici.

De ce omul trebuie să fie în căutarea reconcilierii?

II. Lumea şi omul în căutarea împăcării

a. Tensiuni şi diviziuni

Omul care priveşte la scena lumii contemporane se găseşte în dificultatea de a primi ceea ce revelaţia ne învaţă: Dumnezeu a creat universul cu înţelepciune şi toate lucrurile sunt bune, semne permanente ale iubirii sale. Aceasta este o doctrină pe care o putem califica optimistă, deoarece în realitate multe aspecte ale realităţii în care trăieşte astăzi omenirea demonstrează contrarul.

În ciuda aspiraţiei popoarelor şi iniţiativele întreprinse din partea unor grupuri sau organisme pentru pace, ordine şi dreptate, lumea este teatrul cotidian al multor focare de războaie care în continuu de aprind în atâtea părţi, de violenţă şi de terorism care au pretenţia de a aduce o "eliberare" capabilă să reînnoiască structurile societăţii.

Caracteristica dominantă a epocii noastre pare să fie aceea a tensiunilor şi diviziunilor. Se dezvoltă după cercuri concentrice mereu mai vaste: de la tensiuni şi diviziuni în interiorul familiilor şi a diferitelor grupuri sociale şi economice la cele care se abat asupra unor popoare, care se ridică unele împotriva altora, până la tensiuni şi diviziuni care separă în blocuri sau în emisfere întreaga omenire.

Fenomenul tensiunilor şi diviziunilor contaminează şi lumea religioasă: aderenţii lor, neexcluzând pe creştini, nu dezvoltă totdeauna originala forţă care provine din credinţa în Dumnezeu creatorul şi părintele tuturor, şi uneori înregistrează între ei situaţii de neînţelegere, de conflict, de sciziuni, de condamnări reciproce. În acest sens, Papa Paul VI în exhortaţia apostolică "Reconcilierea în interiorul Bisericii" denunţa ca fiind periculoase "fenomenele de infidelitate faţă de Duhul Sfânt... care încearcă s-o submineze din interior. Fenomenul actual al tensiunilor şi diviziunilor în lume precum şi în sfera religioasă naşte şi se dezvoltă dintr-o serie şi complexă serie de cauze. Intre acestea se pot aminti multele nedreptăţi existente în sectorul economic şi social, unele forţe politice şi sindicale care preferă interesul propriu în dauna binelui comun, ideologiile contrastante care se opun între ele, diferitele concepţii despre viaţă şi lume, filozofiile care disociază unitatea omului ca persoană chemată la comuniune cu ceilalţi oameni, profesând în mod unilateral individualismul sau colectivismul.

b. Diviziuni raportate la om

S-ar putea continua analiza cauzelor care explică prezenţa acută şi uneori dramatică a acestor tensiuni şi diviziuni în lumea noastră. Dar analiza rădăcinilor social-economice, politice şi istorice, culturale, etc. ale acestui fenomen, oricât de vastă şi profundă ar apărea, în realitate este o analiză superficială.

Este necesar să mergem dincolo de suprafaţă şi să luăm în consideraţie raportul esenţial pe care aceste tensiuni şi diviziuni le au cu omul: este necesar să adăugăm rădăcina propriu zis umană.

În realitate omul nu este numai obiectul dar şi subiectul acestor tensiuni şi diviziuni. El însuşi percepe nedreptatea multor situaţii pe care le găseşte în jurul său, cu atât mai mult că multe situaţii reprezintă o violare evidentă şi insuportabilă a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. Si reacţionează: deseori încearcă să sfideze aceste situaţii de nedreptate şi să găsească o soluţie adecvată recurgând şi la forţă. Dar apoi este constrâns să recunoască ineficacitatea socială şi istorică de recurgere la violenţă: aceasta generează alte violenţe, dezvoltând astfel noi tensiuni şi diviziuni, fără a a face referinţă şi la aspectele etice - evident inacceptabile - ale revoluţiei violente.

De aici interogativul care preocupă pe mulţi: este cu adevărat liber şi responsabil omul? Pentru mulţi este o convingere că omul nu este liber, că omul este rezultatul unor forţe psihologice, sociale şi culturale anonime sau libertatea sa, dacă există, nu are nici o semnificaţie.

Acestei dimensiuni umane a fenomenului tensiunilor şi diviziunilor, Conciliul Vatican II a făcut referinţă explicită, când afirma: "Într-adevăr, dezechilibrul de care suferă lumea contemporană se leagă cu cel mai profund dezechilibru care este înrădăcinat în inima omului. Tocmai în interiorul omului contrastează reciproc multe elemente. Pe de o parte, ca şi creatură, experimentează în mii de moduri limitele sale; pe de altă parte îşi dă seama că este fără limite în aspiraţiile sale. Solicitat de multe atracţii, este constrâns mereu să aleagă unele lucruri şi să renunţe la altele. In afară de aceasta, slab şi păcătos, deseori face ceea ce nu ar voi să facă. De aceea suferă în sine însuşi o diviziune, din care provin şi atâtea dezbinări grave în societate".

c. Rădăcina ultimă

Cine se lasă condus de cuvântul lui Dumnezeu, nu va întârzia să recunoască în păcat rădăcina cea mai profundă a multor rele care se abat asupra omului: nu un rău oarecare, de natură psihologică sau socială, dar păcatul, adică un rău pe care omul îl săvârşeşte liber înaintea lui Dumnezeu. De acest rău, aşa cum atestă însăşi experienţa umană şi cum afirmă revelaţia, omul este personal responsabil, fiind rodul unor decizii şi alegeri conştiente şi responsabile: de păcat nu poate fi acuzată nici Creatorul şi nici creaţia.

Conciliul Vatican II învaţă că omul a fost rânduit de Dumnezeu într-o stare de dreptate, dar fiind ispitit de cel rău, chiar de la începuturi a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi tinzând să-şi urmeze scopul fără a ţine cont de Dumnezeu. Deşi l-a cunoscut pe Dumnezeu, omul nu i-a adus cinstea cuvenită... dar s-a închis în sine şi a preferat să slujească creaturile decât pe Creatorul său. Într-adevăr, omul privind în interiorul său, se descoperă înclinat spre rău şi cufundat în atâtea mizerii care, desigur nu pot deriva de la Creatorul, care este bun. Deseori, refuzând să-l recunoască pe Dumnezeu ca principiul său, omul a încălcat ordinea stabilită de El cu privire la scopul său ultim şi în acelaşi timp întreaga orientarea sa fie spre sine însuşi, fie spre ceilalţi oameni şi spre toate lucrurile create. (GS 13).

Înstrăinat de Dumnezeu, şi prin urmare şi de sine însuşi, omul propagă diviziunea în ambientul său. Conciliul Vatican II conclude astfel discursul său despre păcat: "Astfel omul se descoperă divizat în sine însuşi. De aceea întreaga viaţă umană, fie individuală cât şi cea colectivă, prezintă caracterele unei lupte dramatice între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Ba chiar omul se descoperă incapabil să depăşească cu puteri proprii asalturile celui rău, astfel încât fiecare se simte prin în lanţuri" (GS).

d. Exigenţa reconcilierii

Dar omul nu poate să rămână prizonier al acestui rău: aspiraţia mai profundă pe care o poartă înscrisă în fiinţa sa este aceea de libertate. Omul vrea să fie liber şi să trăiască în libertate, realizând astfel propria creştere umană.

Aceeaşi experienţă cotidiană de tensiuni şi de diviziuni face şi mai acută şi dramatică aspiraţia sa la libertate interioară şi exterioară de lanţurile păcatului. Omul se poate deschide astfel la reconcilierea pe care Dumnezeu, în iubirea sa, a voit s-o dăruiască în Cristos Isus: "Dar Domnul însuşi a venit să elibereze omul şi să-i dea tăria, reînnoindu-l în interiorul său, şi alungând 'principele acestei lumi' (cf. In 12,31), care îl ţinea sclav al păcatului(cf.8,34)(GS).

Împăcarea cu Dumnezeu, care presupune în om convertirea şi penitenţa, nu numai că reface unitatea interioară în om, dar presupune şi împăcarea cu ceilalţi oameni şi chiar cu natura.

e. Semnificaţia "împăcării" şi a "penitenţei"

Omul, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, este chemat să trăiască în prietenie cu Creatorul său. Păcatul omului, totuşi, a creat o ruptură în relaţiile cu Dumnezeu. Insă Dumnezeu, fidel planului său de prietenie cu creaturile sale, a luat iniţiativa împăcării cu omenirea, arătându-se milostiv şi gata să ierte. Dumnezeu s-a împăcat cu omenirea în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat. Acum şezând la dreapta Tatălui, Cristos vrea ca opera de împăcare - reconciliere -să continue între oameni. De aceea a făcut din apostolii săi miniştri ai împăcării, încredinţându-le misterul trupului şi sângelui său, cu care, prin puterea Duhului Sfânt, a fost abolită orice ruptură.

Deja înainte de venirea lui Cristos, poporul lui Israel, învăţat de Dumnezeu, are conştient de această ruptură. Conştienţi de consecinţele dezastruoase ale păcatelor lor, creştinii îşi aminteau de nenumăratele gesturi de milostivire ale Domnului şi erau hotărâţi să se îndepărteze de rău, după ce mărturiseau cu umilinţă vinovăţia lor şi după ce făceau pocăinţă şi implorau iertarea şi prietenia lui Dumnezeu.

Această practică penitenţială - de mărturisire a păcatelor, de rugăciuni şi de convertire - duce la împăcarea cu Dumnezeu. Această practică nu este altceva decât procesul de credinţă în dialog deschis cu Domnul, bazat totdeauna pe milostivirea divină.

Creştinii, deşi împăcaţi cu Dumnezeu în Cristos prin botezul lor, rămân mai departe păcătoşi, şi prin acelaşi procedeu - de căinţă, penitenţă, mărturisire a păcatelor, de rugăciuni şi de convertire, ei reînnoiesc, la lumina crucii, primirea propriei reconcilieri cu Domnul şi astfel se lasă pătrunşi de iubirea lui Dumnezeu.

III. Vestirea împăcării şi a penitenţei

"Vă implorăm în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu !"

La situaţia descrisă mai sus, care vede omul alienat de Dumnezeu şi prin urmare divizat în sine însuşi şi în opoziţia cu ceilalţi oameni, Biserica are harul şi misiunea de a oferi un răspuns de speranţă şi de mântuire: e ceea ce face atunci când ea vesteşte în orice timp "vestea cea bună" - evanghelia -a împăcării, pe care Dumnezeu în Cristos Isus o dăruieşte omenirii, reînnoind-o în Duhul său cel Sfânt.

Şi astăzi Biserica proclamă tuturor oamenilor aceleaşi cuvinte pe care odinioară sfântul apostol Paul le adresa corintienilor: "Toate acestea vin de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine însuşi prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţat misiunea împăcării. Fapt este că prin Cristos Dumnezeu însuşi împacă lumea cu sine, neţinând cont de păcatele oamenilor, iar nouă ne încredinţează predicarea împăcării. Noi rămânem aşadar împuterniciţi din partea lui Cristos, iar prin noi de fapt vă îndeamnă însuşi Dumnezeu. În numele lui Cristos vă rugăm: împăcaţi-vă cu Dumnezeu" (2 Cor 5,18-20).

"Vă rugăm în numele lui Cristos": nu un simplu îndemn la reconciliere fraternă, care deşi este necesară, totuşi deseori rămâne ineficace; dare este vorba de recunoaşterea şi primirea iniţiativei lui Dumnezeu care împacă cu sine lumea din motive de iubire. Este o invitaţie urgentă, un apel urgent la credinţă, sau o chemare la deschiderea inimii la acţiunea lui Dumnezeu care singur poate opera împăcarea în lumea divizată şi în omul înstrăinat de Dumnezeu, de sine şi de fraţi, cu scopul de a recrea omul nou şi de a instaura "civilizaţia iubirii".

Împăcarea este parte esenţială şi constitutivă a misterului creştin, a cărei păstrătoare şi mijlocitoare este Biserica în istorie.

a. Împăcarea - reconcilierea. Iniţiativa lui Dumnezeu faţă de omul alienat (înstrăinat)

Omul creat de Dumnezeu şi rânduit într-o stare de dreptate.

Mărturisirea de credinţă în Biserică începe de la proclamarea că "Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, este creatorul cerului şi al pământului":

Este primul articol al credinţei noastre, la lumina căruia putem cunoaşte adevărul despre om.

"Sf.Scriptură învaţă că omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu, capabil să cunoască şi să iubească propriul Creator şi care a fost rânduit de el deasupra tuturor creaturilor pământeşti ca stăpân al lor, pentru a le conduce şi a se folosi de ele spre slava lui Dumnezeu" (GS 12).

Persoana umană, aşadar, creată de Dumnezeu din iubire, este orânduită spre comuniunea cu Dumnezeu în iubire. Acesta este adevărul cel mai profund despre om - finalizarea sa interioară spre Dumnezeu. Si este un adevăr care, prin natura sa, cere să fie trăit şi realizat de libertatea persoanei: aceasta trebuie să se îndrepte în mod liber spre Dumnezeu ca spre Binele său suprem şi scopul său ultim. Aşa cum citim în Conciliul Vatican II: "Adevărata libertate este în om semn foarte înalt al imaginii divine. Dumnezeu vrea, într-adevăr, să lase omul <<în mâna sfatului său>> (cf Sir.15,14), astfel ca el să caute spontan pe Creatorul său şi să ajungă, în mod liber la el, la deplina şi fericita perfecţiune" (GS 17).

Printr-o decizie a harului, omul a fost creat pentru ca Cristos să intre în el, ca fiul în Fiul, în comuniunea de iubire a Treimii preasfinte. Conciliul Vatican II aminteşte că "numai în misterul Cuvântului întrupat îşi găseşte adevărata lumina misterul omului" (GS 22).

b. Păcatul, alienarea omului de adevăr

"Rânduit de Dumnezeu într-o stare de dreptate, omul totuşi, ispitit de cel rău, chiar de la începuturile istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi voind să-şi atingă scopul fără Dumnezeu" (GS 13).

Păcatul constă în a nu-l recunoaşte pe Dumnezeu ca şi Dumnezeu şi, prin urmare, în a nu recunoaşte dependenţa totală pe care omul o are faţă de el precum şi orânduirea radicală pe care omul trebuie s-o aibă spre el. Dar întrucât dependenţa de Dumnezeu şi orânduirea spre Dumnezeu sunt adevărul cel mai profund al omului, păcatul alienează omul de adevăr şi-l plasează în greşeală. Emancipându-se de Creator, omul se emancipează de adevărul său, deoarece adevărul fiinţei sale este tocmai dependenţa de Dumnezeu şi orânduirea spre Binele suprem.

Astfel omul "eliberat de Dumnezeu" trăieşte în contradicţie cu adevărul său intim: o asemenea contradicţie este rădăcina tuturor alienărilor omului. Alienat de adevăr, omul este alienat în raport cu sine însuşi, cu alţii, cu universul: "Deseori, refuzând să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a încălcat ordinea stabilită cu privire la scopul său ultim şi în acelaşi timp întreaga sa orientare fie spre sine însuşi, fie spre ceilalţi oameni şi spre celelalte lucruri create" (EV 1).

În realitate, alienat de Dumnezeu şi de sine însuşi, omul devine incapabil să construiască un adevărat raport cu alţii: devine "străin" faţă de proprii fraţi, ba chiar se pune în conflict cu ei, dezvoltând raporturi bazate pe nedreptate şi violenţă şi pe nerecunoaşterea demnităţii personale a altora.

Nu numai atât, dar şi raportul omului cu universul devine dezordonat: creaţia este supusă instabilităţii şi sclavă descompunerii" (cf. Rm 8,19-21).

Totuşi păcatul nu afectează omul în aşa măsură încât să împiedice la glasul lui Dumnezeu, prin conştiinţă, să se poată face auzit în continuu. Pentru orice om păcătos se reînnoieşte experienţa lui Adam, care după păcatul său, este ajuns de glasul lui Dumnezeu: "Dar Domnul l-a strigat pe om şi i-a zis: Unde eşti" (Gn 3,9).

Adevărul persoanei umane rămâne şi după păcat şi reclamă în mod insistent o convertire.

Omul păcătos este ca şi prin într-o "dilemă": ca om, nu poate să nu simtă atracţia adevărului; ca păcătos, nu vrea să primească adevărul şi să-l trăiască. Tocmai acest adevăr îi aduce reproşuri, devenind acuzator şi condamnând păcatul său.

Cum să obţină în această situaţie eliberarea de păcat? În inima omului rămâne dorinţa de a depăşi acea alienare radicală care este rodul şi semnul păcatului. Revelaţia creştină îl prezintă pe Cristos ca adevăratul eliberator al omului, întrucât Cuvântul întrupat duce la desăvârşire definitivă toate aşteptările de mântuire şi toate cerinţele de eliberare de păcat.

c. "În milostivirea ta le-ai venit în ajutor tuturor..."

Omul nu poate găsi singur un răspuns la nevoia pe care o simte după mântuire şi eliberare de păcat, această dorinţă a sa nu poate fi satisfăcută singur de om cu puterile proprii. Dumnezeu, în iubirea sa infinită, intervine pentru a dărui omului iertarea, pentru a-l elibera de alienarea sa, pentru a-l reconcilia cu sine, cu ceilalţi oameni, cu creaţia.

Biserica mărturiseşte credinţa sa prin cuvintele rugăciunii euharistice: "Si când, prin neascultarea sa, omul a pierdut prietenia ta, tu nu l-ai părăsit în puterea morţii, dar în milostivirea ta ai venit în ajutorul tuturor, pentru ca toţi care te caută, să te poată găsi. De multe ori ai oferit oamenilor legământul tău, şi prin profeţi i-ai învăţat să aştepte mântuirea" (Rug.euharis. IV).

Nucleul central al revelaţiei biblice este tocmai acesta: Dumnezeu nu părăseşte niciodată omul lăsându-l pradă păcatului, dar vrea să-l readucă la comuniunea cu sine. Această "veste bună" răsună imediat chiar de la începuturi, imediat după primul păcat al omului, atunci când Dumnezeu promite că un urmaş al femeii va zdrobi capul şarpelui. (cf Gn 3,15).

Iniţiativa lui Dumnezeu se reînnoieşte din neam în neam, ori de câte ori omul repetă prin păcatul său ruptura comuniunii şi a legământului său cu Dumnezeu. Sfânta Scriptură este o mărturie luminoasă şi neîntreruptă a despre acţiunea de împăcare a lui Dumnezeu cu omenirea: răbdarea fără limite a Domnului, fidelitatea sa neobosită cu privire la proiectul de reconciliere, pedagogia sa plină de iubire reprezintă trăsăturile cele mai evidente şi mişcătoare ale întregii revelaţii. Dumnezeu se arată ca Dumnezeu plin de milă şi îndurare, încet la mânie şi bogat în har şi fidelitate, care păstrează iubirea sa pentru mii de generaţii, care iartă vina şi păcatul" (Es 34,6-7). Toate profeţiile din vechiul Testament cu privire la eliberarea omului de păcat, de purificare, de schimbare a inimii omului îşi găsesc împlinirea în Noul legământ: nucleul central şi esenţial al acestui legământ este tocmai iertarea păcatelor şi dăruirea unei inimi noi, prin lucrarea Duhului Sfânt.

d. Isus Cristos, împăciuitorul şi pacea noastră

Venirea lui Cristos se înscrie în cadrul acţiunii de reconciliere a lui Dumnezeu; el, care este în acelaşi timp mijlocitor şi împlinirea întregii revelaţii (DV 2), arată în formă supremă şi duce la desăvârşire voinţa de mântuire a Tatălui. "Fiul lui Dumnezeu, făcut om, a trăit între oameni pentru a-i elibera din sclavia păcatului (cf.Io 8,34-36) şi pentru a-i chema din întuneric la lumina sa strălucitoare (cf 1 Pt 2,9). De aceea şi-a început misiunea pe pământ predicând pocăinţa şi spunând: <>(/Mc 1,15).. Apoi, Isus nu a îndemnat numai la pocăinţă, să părăsească păcatul şi să se convertească din toată inima la Dumnezeu (cf Lc 15), dar a primit pe păcătoşi şi i-a împăcat cu tatăl (Lc 5,20 s.u.).

Aşadar Isus nu predică numai convertirea şi împăcarea, dar realizează în persoana sa comuniunea deplină a omului cu Dumnezeu: este noul şi veşnicul legământ viu (cf Mt 26,28). El este martorul reconcilierii, el însuşi este împăcarea, pacea noastră (cf Ef 2,14 s.u).

Această operă de reconciliere atinge punctul culminant în misterul său pascal. "Intr-adevăr, omenirea, în unitatea persoanei Cuvântului, a fost instrument al mântuirii noastre. De aceea în Cristos a avut loc împăcarea noastră perfectă cu Dumnezeu": murind a distrus moartea noastră şi înviind din morţi ne-a redat viaţa" (Prefaţa pascală).

În special moartea lui Cristos posedă o valoare universală: prin întrupare şi răscumpărare Cristos este singura mântuire vie şi universală pentru toţi şi pentru fiecare om în parte. Crucea este evenimentul care constituie punctul cel mai înalt al istoriei omenirii: în ea şi prin ea a fost distrusă duşmănia noastră cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu alţii şi cu creaţia.

De aceea Mântuitorul Isus, "după învierea sa a trimis asupra apostolilor pe Duhul Sfânt, pentru ca să aibă puterea de a ierta păcatele sau de a nu le ierta (cf In 20,19-23), şi au primit misiunea de a predica în numele său la toate popoarele pocăinţa şi iertarea păcatelor" (OP 1).

e. Roadele reconcilierii: "făptura cea nouă"

Din moartea şi învierea lui Cristos izvorăşte "făptura cea nouă", adică omul nou, comunitatea oamenilor noi, ordinea cosmică nouă în care omul se bucură din plin de plinătatea păcii (shalom) cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Astfel persoana umană este recondusă la adevărul său mai profund şi este făcută capabilă să trăiască după exigenţele acestui adevăr, într-o libertate autentică.

Într-adevăr, împăcat cu Dumnezeu, nu mai este divizat în sine însuşi, dar îşi regăseşte unitatea sa interioară şi adevărata sa libertate, care îl face capabil pentru o slujire responsabilă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele: "libertatea omului, care a fost rănită de păcat, poate face eficace pe deplin această orânduire spre Dumnezeu numai cu ajutorul harului divin" (GS 17).

Reconcilierea nu este numai individuală, dar este şi socială: omul poate trăi un raport nou cu ceilalţi oameni, recunoscând tuturor în egală măsură demnitatea lor înaltă de persoane, adică de imagini vii ai lui Dumnezeu şi dezvoltând astfel o comunitate umană nouă, bazată pe dreptate şi însufleţită de iubire.

În reconciliere, în care Dumnezeu restabileşte gratuit comuniunea cu omul, este revelată faţa adevărată a lui Dumnezeu. În momentul în care Dumnezeu îl iartă, omul este introdus într-o cunoaştere, ba chiar într-o experienţă mai profundă a misterului lui Dumnezeu ca Iubire milostivă: cu cât mai mare este iubirea pe care cineva o primeşte, cu atât mai mare este cunoaşterea pe care el o are faţă de cel pe care îl iubeşte (GS 37).

Cum se vede, împăcarea cu Dumnezeu produce roadele sale morale şi spirituale. A primi acţiunea lui Dumnezeu care împacă, deschide omul spre un simţ nou despre Dumnezeul cel viu şi prezent în istorie, spre adevăratul simţ al păcatului, care este violare a legământului de iubire cu Dumnezeu, îl deschide spre o viziune clară despre om, despre valorile sale şi despre exigenţele sale, cum sunt libertatea sa responsabilă, conştiinţa sa morală, etc.

IV. Penitenţa: răspunsul omului la reconciliera lui Dumnezeu

a. Chemarea la convertire

Dumnezeu cheamă omul, prin reconciliere, la comuniunea perfectă cu sine. Dar omul este păcătos: este din naştere şi este şi din cauza păcatelor sale personale: "el este vândut puterii păcatului" (Rm 7,14).

Pentru aceasta răspunsul omului la reconcilierea-împăcarea dăruită de Dumnezeu cere "convertirea", adică o schimbare de direcţie, o schimbare practică în modul de a trăi, la rândul său rod şi semn al unei schimbări interioare de mentalitate (metanoia).

Reconcilierea fără pocăinţă ar fi în contradicţie cu însăşi demnitatea omului, pentru că omul nu ar fi implicat ca om, ca fiinţă liberă şi responsabilă, dar redus la subiect pur pasiv.

Mesajul de convertire şi de penitenţă, la fel ca şi mesajul de reconciliere, este element central al revelaţiei, aşa cum răsună pe buzele pofeţilor. Chemarea la convertire, pentru a pregăti inima omului la venirea împărăţiei lui Dumnezeu, răsună pe un ton deosebit şi pe buzele lui Ioan Botezătorul, venit să predice un botez pentru iertarea păcatelor. În Sfârşit, Isus Cristos vesteşte împărăţia lui Dumnezeu ca eveniment de mântuire şi cheamă pe păcătoşi la convertire, descoperind tuturor cum Dumnezeu este Tatăl milostivirii: între cele mai frumoase parabole din evanghelii, cunoaştem cu toţii pe cea a tatălui plin de milă sau a fiului risipitor.

b. Calea penitenţei

Convertirea reprezintă o alegere fundamentală pe care omul păcătos o face plecând de la propria sa inimă cu privire la Dumnezeu care îl cheamă la o viaţă care să fie conformă cu voinţa lui Dumnezeu.

Ca alegere fundamentală, convertirea izvorăşte şi implică o luare depoziţie personală, un gest de libertate. Ea se situează în profundul inimii omului, în nucleul cel mai secret şi sacru unde omul "se găseşte singur cu Dumnezeu, al cărui glas răsună în partea sa intimă"(GS 16). Convertirea atinge persoana umană în raportul său esenţial cu Dumnezeu; nu este numai o convertire la o doctrină de crezut sau la o normă de observat, dar este întoarcere la Dumnezeul cei viu şi adevărat, întoarcerea "fiului risipitor" la tatăl care aşteaptă totdeauna. Întoarcerea la Dumnezeu presupune disponibilitate spre reînnoirea existenţei, conformându-o cu voinţa lui Dumnezeu.

Convertirea este un act personal profund bogat şi complex: presupune ca păcătosul să aibă conştiinţa propriului păcat şi să aibă credinţa că o deschide înaintea lui Dumnezeu Tatăl milostivirilor; presupune căinţa, acuzarea păcatelor, îndestularea.

Pe de altă parte acest act atât de personal şi liber îşi află izvorul său ultim într-un dar de har: încă odată Dumnezeu este primul care intervine, atinge inima omului păcătos, o face conştientă de păcatul său, îl solicită la un drum de întoarcere la Dumnezeu.

c. Biserica - sacrament de reconciliere şi de penitenţă

Cristos a murit odată pentru păcatele noastre (cf In 11,52). Acest fapt a avut loc cu 2000 de ani în urmă, dar este în continuu "actualizat" în şi de Biserică, locul de acţiune al Sfântului Duh.

"Dumnezeu care ne-a împăcat cu sine prin Cristos, ne-a încredinţat nouă misiunea reconcilierii" (cf 2 Cor 5,18), adică această misiune a fost încredinţată Bisericii. După învierea sa Cristos a spus apostolilor: "Primiţi pe Duhul Sfânt: cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi reţine, vor fi reţinute"(Io 20,23).

Sfântul Paul scriind corintienilor, mărturiseşte această credinţă a Bisericii de la începuturi: " Fapt este că Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos, neţinând seama de păcatele oamenilor, iar nouă ne-a încredinţat predicarea împăcării. Noi suntem aşadar împuterniciţi din partea lui Cristos, iar prin noi de fapt vă îndeamnă însuşi Dumnezeu: În numele lui Cristos vă rugăm, împăcaţi-vă cu Dumnezeu"( 2Cor 5,19-20)

Biserica este aşadar semn şi instrument al împăcării. Ea continuă să repete şi să lanseze îndemnul: "În numele lui Cristos: vă rugăm, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" Si o realizează prin sacramentul spovezii sau a penitenţei.