Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 5-a de peste an
Is 6,1-8; Ps 137; 1Cor 15,1-11; Lc 5,1-11

Ascultând cu atenţie lecturile de la liturgia cuvântului de astăzi, vedem cu uşurinţă cum tema principală a acestor lecturi este aceea a întâlnirii omului cu Dumnezeu şi, mai exact, a întâlnirii lui Dumnezeu cu omul, căci întotdeauna în raportul dintre om şi Dumnezeu, Dumnezeu este acela care face primul pas, el este adevăratul protagonist.

Deja, în prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, avem relatarea unei astfel de întâlniri minunate dintre om şi Dumnezeu. Ascultând această relatare, probabil mulţi dintre noi ne-am cutremurat încercând să ne imaginăm ambientul în care a avut loc această întâlnire: un tron înalt şi măreţ, înfăţişarea minunată a serafimilor, mulţimea de îngeri care aduc slavă lui Dumnezeu, precum şi glasul lui Dumnezeu care face să se zguduie uşorii uşilor templului. Dar trecând dincolo de toate aceste aspecte cutremurătoare, ceea ce fascinează şi provoacă în această relatare este tocmai faptul propriu-zis al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu (că omul este capabil să-l întâlnească pe Dumnezeu) şi, mai ales, faptul că această întâlnire îl transformă pe om, îl purifică şi îl face adevărat mesager al acestui Dumnezeu.

Aceeaşi idee a întâlnirii omului cu Dumnezeu şi a schimbării radicale pe care o aduce această întâlnire, o regăsim şi în cea de-a doua lectură luată din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni. Vedem cum sfântul Paul, nu doar că dă mărturie despre faptul că l-a întâlnit pe Dumnezeu şi că această întâlnire i-a schimbat viaţa, dar vedem cum el pune această întâlnire şi această convertire ca şi fundament al credinţei sale, precum şi a operei sale apostolice: "Însă ceea ce sunt, sunt prin harul lui Dumnezeu, şi harul cu care el m-a copleşit n-a rămas fără rod..." (1Cor 15, 10 ).

Însă o întâlnire şi mai minunată dintre om şi Dumnezeu este aceea pe care am ascultat-o relatată în fragmentul evanghelic de astăzi. Ceea ce ne surprinde, este modul cum evanghelistul Luca prezintă această întâlnire. Totul începe parcă dintr-o dorinţă a lui Isus de a se îndepărta de mulţimile care doreau să-l asculte şi care se îmbulzeau în jurul lui. Dar citind cu atenţie întregul fragment, înţelegem că ideea pe care sfântul Luca doreşte să o evidenţieze, nu este aceea a îndepărtării lui Isus de mulţime, ci aceea că Dumnezeu vrea să aibă nevoie de oameni pentru a-şi desfăşura şi continua opera mântuirii aici pe pământ. Şi această voinţă divină, de a avea nevoie de oameni, este un adevărat mister al iubirii divine - iubire ce este întotdeauna o iubire deschisă spre ceilalţi, o iubire ce-i angajează şi pe ceilalţi în opera providenţei sale. Vedem cum Simon Petru nu reuşeşte să vadă această prezenţă divină în barca sa de la început. Abia după ce se încrede cu totul în voinţa divină şi-i dă ascultare, abia atunci Simon Petru îl recunoaşte pe Isus ca Domn al vieţii sale şi îşi recunoaşte nevrednicia de a sta alături de el, în aceeaşi barcă cu el: "Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus şi i-a zis: «Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt păcătos!»" (Lc 5, 8 ). Însă Dumnezeu este acela care înlătură această nevrednicie şi, folosind slăbiciunea umană, îşi manifestă puterea şi măreţia, căci puterea lui Dumnezeu se manifestă în slăbiciune: "Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!" (Lc 5, 10 ).

Vedem astfel cum tema întâlnirii lui Dumnezeu cu omul, prezentă în lecturile biblice proclamate azi la Liturghie, ne conduce şi ne invită să aprofundăm o altă temă, poate, mai importantă pentru viaţa personală a fiecăruia dintre noi. Astfel, toate aceste lecturi ne invită să descoperim viaţa ca o adevărată vocaţie şi să ne deschidem inima şi existenţa noastră lui Dumnezeu care ne cheamă şi ne trimite să anunţăm tuturor iubirea sa de Tată. El vrea să-şi realizeze opera sa de mântuire cu ajutorul colaborării oamenilor. Astfel, vocaţia creştină a fiecărui om botezat este, de fapt, dialogul dintre Dumnezeu, care îşi prezintă planul său de mântuire şi oferă mijloacele de a-l urma, şi omul care, încrezându-se în Dumnezeu, răspunde cu promptitudine şi se consacră total împlinirii acestui plan de mântuire.

Probabil ne-am obişnuit preamult să privim fragmentul evanghelic de astăzi gândindu-ne la cât de mult am vrea să fim în acea mulţime de oameni de pe malul lacului care ascultă cuvintele lui Isus. Probabil şi barca lui Petru am ajuns să o cunoaştem foarte bine şi să vedem în ea Biserica la a cărei cârmă se află Cristos. Însă haideţi să privim această barcă a lui Petru într-o perspectivă personală: Cristos se află în barca vieţii fiecăruia dintre noi, el doreşte să se afle în barca vieţii fiecăruia. El ne cere să îndepărtăm uneori această barcă de toată agitaţia şi tot zgomotul mulţimii pentru a-l putea asculta cu adevărat pe el; uneori ne cere să avem curajul să înaintăm în profunzimea harului său pentru ca aici el să poată înfăptui minunea - o minune care ne copleşeşte întreaga existenţă, care ne ajută să împărţim cu ceilalţi bogăţia de haruri şi care ne ajută să-l urmăm într-un mod tot mai fidel. Într-adevăr această urmare cere o convertire, care de multe ori înseamnă durerea renunţării la vechea viaţă, pentru o viaţă nouă, o viaţă mai deplină. Însă făcând acest pas, cu încredere deplină în providenţa divină, vom putea fi siguri de faptul că nu suntem singuri, ci Dumnezeu este alături de noi, în barca existenţei noastre şi ne călăuzeşte viaţa spre împlinire, spre mântuire.

Hotărându-ne să trăim această realitate, nu înseamnă nimic altceva decât a ne hotărî să facem din întreaga noastră existenţă un semn viu, o dovadă vie a existenţei şi iubirii lui Dumnezeu şi a da mărturie despre toate acestea în faţa tuturor oamenilor.

Chiar dacă suntem creştini ai secolului XXI, şi poate cu atât mai mult datorită acestui fapt, Dumnezeu doreşte să urce în barca vieţii noastre pentru ca, de aici, să poată vorbi mulţimii oamenilor care datorită grijilor şi frământărilor de fiecare zi nu mai reuşesc să-i audă vocea şi să-i asculte voinţa. De aceea, în încheiere aş dori să dau citire unor Fericiri, nu a fericirilor proclamate de Isus pe munte, ci a unor fericiri scrise de către nişte misionare laice ale sfântului Paul, dar fericiri care ni se pot potrivi şi nouă atât de bine ori de câte ori încercăm să trăim cu adevărat viaţa noastră ca şi vocaţie de a-l urma şi a-l mărturisi pe Cristos şi iubirea infinită a lui Dumnezeu manifestată prin el:

"Fericiţi sunt cei care îi dau lui Isus o faţă, răspândind iubirea sa în lume.
Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc mâinile lui Isus, făcând bine fraţilor.
Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc gura lui Isus; vestesc cuvântul şi iau apărarea celor săraci.
Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc ochii lui Isus; îi privesc cu bunăvoinţă pe fraţii pe care îi întâlnesc în drum.
Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc urechile lui Isus; ascultă cuvântul său şi pe cel al celor care cer ajutor.
Fericiţi sunt cei care îi dau lui Isus inima; fac din iubire legea vieţii lor.
Fericiţi sunt cei care îi dăruiesc lui Isus picioarele; merg pe străzi pentru a consola, lumina şi iubi pe cei mici.
Fericiţi sunt cei care descoperă faţa lui Isus; reflectă frumuseţea şi sfinţenia sa în viaţa lor".

4 februarie 2007, Radio Iaşi

Pr. Felix Roca, jr.

[ index ]