Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 2-a din Advent
Is 11,1-10; Ps 71; Rom 15,4-9; Mt 3,1-12

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
După ce în duminica întâi din Advent am fost invitaţi să începem a parcurge calea ce duce la întâlnirea cu Mesia, duminica a doua din acest timp, prin textele care ne sunt propuse spre meditare, doreşte să ne traseze liniile principale de urmat şi să ne sensibilizeze asupra atenţiei ce trebuie să o acordăm venirii Mântuitorului în inimile şi conştiinţele noastre.

Sosirea lui Mesia între oameni este însoţită de darul prezenţei Duhului Sfânt care îl transformă pe om şi îl umple de înţelepciune, tărie şi iubire. Rezultatul va fi o lume împăcată şi senină, o lume în care domină pacea şi dreptatea: "iată vin zilele dreptăţii şi ale păcii", ne spune refrenul psalmului responsorial de azi.

În această lume creştinul este chemat să se împace cu trecutul, să trăiască bine prezentul şi să fie deschis spre viitor.

În prima lectură profetul Isaia vorbeşte despre rădăcina davidică care este la originea noilor evenimente mântuitoare. Dinastia davidică a Vechiului Testament atinsă de păcat şi de moarte va rămâne totuşi rădăcina din care va răsări lăstarul, mlădiţa adevărată, Isus Cristos, Mesia. Astfel, din această rădăcină moartă şi supusă pieirii va lua naştere într-un mod absolut neaşteptat o viţă, o viţă care este harul şi darul gratuit al lui Dumnezeu. Acest vlăstar, Mesia, plin de Duhul Sfânt va fi instrument al reconcilierii întregului neam omenesc.

Această rădăcină este imaginea istoriei omenirii, a istoriei fiecărui om cu toate lucrurile bune şi mai puţin bune; cu umbrele si durerile sale, cu întunericul şi păcatul său. Într-o asemenea istorie soseşte un mesaj profetic nemaiîntâlnit. Acolo unde nu mai era nici o posibilitate de viaţă, acolo unde nu mai exista un sens al vieţii, unde nu mai era prezent adevărul, lumina, dreptatea şi pacea, acolo va face Dumnezeu să răsară lăstarul vieţii şi al speranţei.

Astfel în încheierea primei lecturi ne este prezentată o lume transformată, o lume în care domneşte dreptatea şi pacea, o lume reconciliată în profunzime. Imagini precum "lupul va locui împreună cu mielul, leopardul se va culca lângă puiul de căprioară, viţelul şi leul vor mânca împreună" prezintă roadele venirii şi prezenţei Mântuitorului în lume: armonia şi pacea.

A doua sfântă lectură lansează o chemare la a fi oameni ai speranţei. Poate nu trăim încă într-o lume în care să se fi realizat toate promisiunile lui Isaia din prima lectură, însă suntem chemaţi să ne întărim în speranţă aşteptând cu încredere venirea Mântuitorului. Trăind momentul pe care Domnul ni-l pune la dispoziţie ca o oportunitate prin care şi eu ofer sprijinul meu în vederea naşterii unei lumi mai drepte şi mai sfinte. Plini de speranţă să învăţăm prin rugăciunea, viaţa şi faptele noastre "să-l preamărim pe Domnul între neamuri şi să-i cântăm laudă numelui său". Numai creştinul care se deschide credinţei parcurgând mesajul Sfintelor Scripturi poate fi un adevărat martor al speranţei în lume. Speranţa, speranţa adevărată este susţinută, înnoită şi însoţită permanent de prezenţa lui Dumnezeu.

Sfânta evanghelie ni-l prezintă pe Ioan, ultimul profet al Vechiului Testament care predicând în deşert, invită la o deschidere a inimii în vederea trăirii unei vieţi pline de speranţă. Şi faptul că el predică în deşert, loc arid, lipsit de viaţă, loc care nu promite prea mult, este imagine a curajului si încrederii în puterea mesajului şi mărturiei sale. Mesajul său îndeamnă la o viaţă nouă, autentică, cheamă la convertire. Adresându-se fariseilor şi cărturarilor le cere o reînnoire a inimii; să nu rămână sclavii siguranţelor lor trecătoare motivând în diferite feluri căile greşite şi alegerile pe care le făceau.

El ni se adresează şi nouă şi ne cere să reflectăm bine asupra prezentului şi să facem fapte vrednice de pocăinţă. Să avem curajul de a depăşi orgoliul nostru, siguranţele noastre de fiecare zi, lucrurile trecătoare în care ne punem încrederea. Să nu ne mulţumim doar cu simplul fapt de a merge cu regularitate la biserică, a primi sfintele sacramente cu ocazia sărbătorilor. El ne întreabă: oare este de ajuns a ne trăi credinţa doar în acest fel? El ne aminteşte că dacă credinţa nu este viaţă, nu se vede în fiecare faptă a noastră, este o falsitate. Ne aminteşte prin ceea ce le spune fariseilor şi cărturarilor care se bucurau de diferite daruri, de diferite privilegii, că acestea nu sunt doar simple favoruri, lucruri de care ne putem folosi după bunul nostru plac, ci sunt şi responsabilităţi. A purta numele de creştin nu este doar o favoare cu care mă pot afişa în societate, ci este o mare sarcină şi o mare responsabilitate.

Prin viaţa şi ţinuta sa Ioan ne este un exemplu de trăire cu adevărat a misiunii primite. Maica Tereza spunea că predicând mesajul credinţei să ne întrebăm întotdeauna dacă prin viaţa noastră suntem credibili, dacă credinţa mea se transformă în fapte.

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, timpul Adventului este un timp în care Biserica ne invită, ne însoţeşte şi ne conduce în drumul nostru spre viitor. Un viitor care, privit cu ochii noştri de carne este destul de incert, nesigur, poate se prezintă plin de neajunsuri si greutăţi. Adventul ne ajută să privim la acest timp cu ochii credinţei, căci viitorul este pregătit de însuşi Dumnezeu cu atenţia sa plină de iubire şi grijă. Este un viitor plin de mister însă care promite lucruri noi, nemaiîntâlnite, lucruri care schimbă sensul vieţii fiecărui om.

Suntem şi noi invitaţi să oferim sprijinul nostru în naşterea unei lumi noi. Începând cu reconcilierea cu trecutul nostru, dorinţa de convertire şi abandonul plin de speranţă în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu care poate schimba inima noastră. La acestea să adăugăm şi efortul nostru de a face binele în orice situaţie ne-am afla, conştienţii fiind că numai în acest fel pregătim calea Domnului, să facem binele, oricât de neînsemnat ar fi acesta. În ochii Domnului capătă o mare valoare.

Maica Tereza, fiind întrebată ce sens are tot ceea ce face ea slujindu-i pe cei săraci, nevoiaşi şi părăsiţi, neputând oricum schimba lumea a răspuns: "Binele pe care eu îl fac nu este decât o mică picătură într-un ocean. Însă, acel ocean ar fi mai sărac fără această picătură".

Să o rugăm pe Maica preasfântă, Neprihănit Zămislită, să ne asiste în drumul convertirii noastre, în speranţa aşteptării lui Mesia şi în trăirea credinţei noastre.

9 decembrie 2007, Radio Iaşi

Pr. Iosif Iacob

[ index ]