Anul C
Duminica a 28-a de peste an

2Rg 5,14-17; 2Tim 2,8-13; Lc 17,11-19

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi radioascultători,

"Aduceţi Domnului mulţumire în toate!" (1Tim 5,18)

Dostoievski scria: "Viaţa este un paradis, dar oamenii nu o ştiu sau, mai bine spus, nu vor să o ştie". Există atâta bine în jurul nostru pe care adesea nu vrem să-l vedem. Suntem tentaţi mereu să observăm ceva ce ne lipseşte, dar nu suntem capabili să ne bucurăm pentru atâtea pe care le avem deja. Şi, astfel, trăim o stare de nemulţumire care pare de nevindecat. Chesterton, scriitor britanic mort în anul 1936, spunea: "Nu lipsesc minunăţiile în lume, ci lipseşte capacitatea noastră de a ne minuna, de a cădea în genunchi şi de a spune Mulţumesc". Şi tot el, ironic, spunea: "Mulţi mulţumesc Moşului pentru dulciurile pe care le găsesc în cizmuliţe (încălţări), dar nu ştiu să mulţumească niciodată lui Dumnezeu care le-a dat picioare pe care să le poată încălţa în fiecare dimineaţă".

De ce toate acestea? Pentru că nu avem credinţă pentru a vedea şi umilinţă pentru a recunoaşte. Numai cel umil este capabil să recunoască.

Evanghelia confirmă aceasta, deoarece dintre cei zece leproşi vindecaţi, numai unul se întoarce la Isus pentru a-i mulţumi. Isus întreabă: "Ceilalţi nouă unde sunt?" (Lc 17,17). Răspunsul este simplu: în lumea lor, în lumea nerecunoştinţei, având convingerea că au primit ceea ce li se cuvenea.

Cardinalul Angelo Comastri povesteşte că acum câţiva ani în urmă a participat la un pelerinaj al orbilor la sanctuarul marian din Loreto, Italia. Într-o după-amiază a observat cum pelerinii orbi citeau diferite mesaje scrise în alfabetul lor "Braille". "Era un spectacol extraordinar", mărturisea el. "Eu vedeam pagini de neînţeles, în schimb observam cum ei treceau mâna peste foi şi faţa lor iradia de bucurie. Şi atunci mi-am spus: Aşa este viaţa, viaţa noastră. Este scrisă cu alfabetul iubirii lui Dumnezeu, care este umil, delicat, răbdător. De aceea, numai credinţa poate citi mesajul lui Dumnezeu".

Revenind la evanghelie, observăm că cel care se întoarce este un samaritean care era considerat necurat de către iudei. Un samaritean lepros, era de două ori necurat. Interesant este că în grupul celor zece leproşi era loc şi pentru el. Cât timp împărtăşeau aceeaşi condiţie de persoane aflate în grea suferinţă, nu se observă nici o urmă de separare. În timp ce samariteanul era considerat eretic, un excomunicat irecuperabil, acum este unul egal cu ceilalţi. De aceea îşi poate uni vocea cu ei şi să strige în cor: "Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!" (Lc 17,13).

Se poate vorbi de un adevărat ecumenism ce are la bază suferinţa. Acelaşi lucru s-a verificat şi în lagărele naziste, unde catolicii, ortodocşii, protestanţii, evreii şi chiar ateii se simţeau uniţi şi solidari, uitând diviziunile din trecut.

Prin urmare, am putea spune că diviziunile sunt un lux din partea celor care nu au mari probleme. Cei zece leproşi uniţi între ei, în momentul în care sunt vindecaţi în mod miraculos de către Isus, se separă din nou: nouă dintre ei, care foarte probabil erau iudei, continuă drumul lor către templu, în timp ce al zecelea, samariteanul, "s-a întors preamărind pe Dumnezeu cu glas tare" (Lc 17,15). Samariteanului nu i se permitea să meargă la templu. Din nou este considerat păgân, exclus, marginalizat.

Dar aici se întâmplă adevăratul miracol care schimbă excluderea sa într-o adevărată alegere. Astfel, el devine un adevărat model, nu numai pentru faptul că ştie să mulţumească, ci pentru faptul că a mulţumit înainte de a primi certificatul de vindecare din partea preoţilor. Acest certificat le dădea posibilitatea să fie din nou integraţi în societate. De acest statut erau interesaţi mai ales ceilalţi nouă care, odată vindecaţi, vor să aibă şi recunoaşterea legală.

Şi samariteanul era conştient de importanţa acelei norme la care, de altfel, face referinţă şi Isus, dar el consideră mai important şi mai urgent să asculte de o altă normă, formulată nu de oameni, ci de o necesitate interioară sau, mai bine spus, de o convingere păstrată în adâncul inimii sale: trebuia respectată legea, dar înaintea legii era conştiinţa care trebuia ascultată. Erau preoţii cei de la care trebuia cerut atestatul de vindecare, dar înaintea lor era Isus cel căruia trebuia să-i mulţumească. Era un templu de piatră unde trebuia celebrată vindecarea survenită, dar, înaintea templului, pentru el era mai important să îngenuncheze înaintea lui Isus (care se va identifica cu templul), pentru că în el s-a arătat mântuirea lui Dumnezeu.

De aceea, ne spune evanghelia, el "s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Isus şi i-a mulţumit" (Lc 17,16). Înaintea literei Legii, a templului şi a preoţilor este persoana lui Isus, care nu este numai cel care vindecă, ci şi cel care mântuieşte.

Giorgio Torelli, jurnalist şi scriitor italian, în cartea sa Răbdarea lui Dumnezeu, povesteşte că în Brazilia, la Marituba, a întâlnit un lepros extraordinar. Era desfigurat din cauza bolii şi totuşi era senin şi foarte activ pentru a-i ajuta pe cei mai bolnavi decât el. Pentru a afla secretul păcii sale, l-a întrebat pe lepros:

- Când vei muri şi-l vei întâlni pe Domnul îl vei întreba cel puţin de ce a permis ca în această viaţă să suferi de lepră?

Iată răspunsul bolnavului:

- Nu, nu-l voi întreba nimic pe Domnul. Eu mă încred orbeşte în Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu trebuie să-i punem întrebări: lui Dumnezeu trebuie să-i dăm răspunsuri.

Acest răspuns dovedeşte o credinţă şi o înţelepciune pe care noi, cei sănătoşi, poate nu am cunoscut-o niciodată.

Cei nouă leproşi care nu s-au întors să-i mulţumească lui Isus au fost vindecaţi, dar nu au fost mântuiţi. Ei s-au bucurat de vindecarea provizorie în trup, dar nu l-au recunoscut pe cel care este izvorul mântuirii. A mulţumi înseamnă să fii conştient că te afli în faţa altuia care te ocroteşte, care te copleşeşte cu daruri. Dacă nu simţim nevoia de a mulţumi, înseamnă că nu ne simţim iubiţi de nimeni, că suntem singuri, singurătate ce ne umple de frică şi care ne face viaţa inumană. În schimb, dacă recunoaştem că totul în noi este darul lui Dumnezeu, putem să ne vindecăm de lepra noastră care este frica de moarte. În lectura a doua, sfântul apostol Paul, spunea atât de frumos: "Dacă am murit împreună cu el, vom şi învia împreună cu el. Dacă vom rămâne statornici împreună cu el, vom şi domni împreună cu el" (2Tim 2,11-12).

Experienţa creştină înseamnă să fim surprinşi de iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, în care viaţa noastră săracă regăseşte speranţa şi consistenţa sa. Evanghelia proclamată ne-a arătat că cel care ştie să mulţumească este un samaritean, considerat de iudei păgân, ca şi Naaman, sirianul din prima lectură.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Credinţa nu este monopolul iudeilor. Şi samaritenii sunt chemaţi la mântuire. La fel putem spune şi astăzi: credinţa nu este monopolul creştinilor. Putem vedea urmele lui Dumnezeu şi în viaţa acelora pe care noi îi considerăm agnostici, atei sau chiar ostili.

Marele poet italian Umberto Saba, agnostic, mort în anul 1957, mărturisea: "Într-o zi, fiind cu un amic preot, m-am oprit şi i-am spus:

- Părinte Fallani, aş vrea să rămân aici, să cerşesc. Dar ştiu că e dificil. Lumea nu mă poate înţelege. M-ar duce la ospiciu.

Şi apoi a vorbit despre moarte.

- Nu vreau să mor ca un cal. Toată viaţa am reflectat. Aş vrea să am credinţă. Câteodată intru în biserică, mă aşez într-o bancă în spate şi văd măicuţele cum se roagă. Le invidiez. Ele ştiu unde vor merge la sfârşitul vieţii. Şi eu aş vrea să ştiu ce se va întâmpla cu mine.

Şi, povestind despre înmormântarea soţiei, spuse:

- Înmormântarea ei a fost civilă (fără preot). Eu nu am putut să accept o asemenea înmormântare. Astfel, în timp ce sicriul era coborât în mormânt, am cerut primarului permisiunea de a spune două cuvinte. Şi am spus cu glas tare rugăciunea Tatăl nostru".

Şi astăzi sunt atâtea persoane care, din motive de ordin religios sau moral, pot fi atât de uşor judecate şi condamnate. Şi totuşi înainte de a le condamna să ne întrebăm dacă nu cumva găsim şi lucruri de apreciat sau chiar de învăţat din viaţa lor. De exemplu, capacitatea de a spune Mulţumesc! într-o lume nerecunoscătoare sau implicarea lor în activităţi caritative. Papa Francisc, la Assisi, în ziua de 4 octombrie 2013, vorbea de importanţa de a ieşi şi a merge în întâmpinarea celuilalt, la periferii, care sunt locuri, dar mai ales sunt persoane în situaţii de viaţă specială.

Închei cu îndemnul Sfântului Părinte papa: "Sunt persoane care se află fizic aproape de «centru», dar spiritual sunt departe. Nu vă fie frică să mergeţi în întâmpinarea lor! Nu vă lăsaţi blocaţi de prejudecăţi, de obiceiuri, de rigidităţi mentale sau pastorale sau de faimosul «mereu s-a făcut aşa»! Dar, atenţie, se poate merge la periferii numai dacă se poartă cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi se merge cu Biserica, aşa cum a făcut-o sfântul Francisc".

13 octombrie 2013

Pr. Petru Sescu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
622 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 28-a de peste an:

Anul C
14 octombrie 2007 - Pr. Florin Spătariu
10 octombrie 2010 - Pr. Cristinel Farcaş
9 octombrie 2016 - Pr. Daniel Iacobuţ

[ Index predici şi predicatori ]