Anul C
Duminica a 20-a de peste an

Ier 38,4-7.9-10; Ps 39; Evr 12,1-4; Lc 12,49-53

"Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27).

Una dintre cărţile de spiritualitate cele mai citite, după Sfânta Scriptură, este Imitaţiunea lui Cristos. Această carte ne este cunoscută multora dintre noi şi o răsfoim de când eram copii. Printre altele, sunt acolo câteva gânduri, care par să se potrivească cu evanghelia dură a acestei zile, cu acest Isus care ne spune astăzi: "Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea". Iată ce spune autorul cărţii Imitaţiunea lui Cristos: "Mulţi oameni sunt astăzi iubitorii împărăţiei lui Cristos din ceruri; puţini însă sunt gata cu adevărat să poarte pe umerii lor povara crucii. Mulţi îşi doresc de la Isus alinare, puţini sunt cei care vor să împartă cu el pătimirea; mai toţi ar pofti să şadă cu el la masă, puţini doresc, în schimb, să se înfrâneze. Toţi ar dori să se bucure cu Isus, puţini ar sări să rabde pentru el vreo caznă. Mulţi nu pregetă să-l urmeze pe Isus până la frângerea pâinii, puţini cutează să meargă până la paharul pătimirii sale. Mulţi îi proslăvesc din gură minunile, puţini sunt cei care să-şi însuşească, în fapt, ocara crucii. Mulţi, în sfârşit, îl iubesc pe Isus atâta timp cât nu li se pune nimic împotrivă. Mulţi îi aduc prinos de laudă şi îl binecuvântează cât timp îi simt în suflet dezmierdările. Dacă însă Isus se ascunde, ori îi părăseşte o clipă, încep să cârtească ori cad cu uşurinţă pradă deznădejdii" (Imitaţiunea lui Cristos, cap. XI). Şi am putea completa noi, iubiţi credincioşi, dacă Isus spune că nu a venit să aducă pacea, ci dezbinarea, ne scandalizăm, luăm distanţă. Cum adică, Isus nu mai este principele păcii, cel vestit de profetul Isaia? Nu mai este el cel care pe unde a trecut a făcut bine tuturor, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor? Ba da, Isus Cristos este acelaşi şi rămâne pentru totdeauna principele păcii. El este cel care ne spune şi astăzi: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27).

Să nu se tulbure inima noastră, nici să nu se teamă în faţa cuvintelor pe care le-am ascultat în sfânta evanghelie. Cristos rămâne principele păcii, Cristos ne vrea uniţi, nu dezbinaţi. Însă el vrea o pace diferită de cea pe care o oferă lumea, politicienii, armata. Pacea lui Cristos nu se bazează pe putere sau pe arme, ci pe dreptate, este acea pace care înfloreşte în iubire şi în împăcare, în iertare şi bună înţelegere. Pacea lui Cristos vine din inimă, din interior şi începe cu îndepărtarea răului şi a păcatului.

Este adevărat: Cristos aduce pacea, dar în acelaşi timp Cristos dezbină, mişcă. Aceasta pentru că pacea lui Cristos nu are nimic în comun cu liniştea, cu bunăstarea, cu comoditatea. Pacea lui Cristos provoacă, cere atitudine. Pacea lui Cristos constrânge creştinul să ia apărarea credinţei. Pacea lui Cristos cere luptă împotriva păcatului, cere acea împotrivire până la sânge, despre care am auzit în Scrisoarea către Evrei. A fi în pacea lui Cristos înseamnă a trăi cu ochii fixaţi asupra lui Isus. Iar aceasta presupune trăirea cuvântului lui Dumnezeu în orice situaţie. Şi despre acest cuvânt al lui Dumnezeu ştim că "este viu şi plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii" (Evr 4,12).

Dumnezeu, prin cuvântul său, vrea să facă ordine în viaţa noastră, în familiile noastre, în mijlocul prietenilor noştri. Aşa cum sabia despică, dezbină în două părţi, la fel şi Cristos: Domnul vrea ca binele să nu stea împreună cu răul, virtutea împreună cu viciul, vrea ca omul drept să nu stea cu păcatul, să nu mai caute păcatul. Astăzi ni se aminteşte că Dumnezeu nu este de acord cu vorba destul de răspândită printre noi: "Lasă-mă în pace!" Cristos Domnul nu vrea să ne lase în pace, acea pace pe care o cerem la nervi, la supărare: "Lasă-mă în pace! Mă descurc şi singur!" Nu, nu ne descurcăm singuri! De aceea, Dumnezeu nu vrea să ne lase în pace, dacă această pace nu corespunde cuvântului său, valorilor sale.

De multe ori ne-am dori un Dumnezeu liniştit, un Dumnezeu care să ne lase în pace, care să fie de acord cu felul nostru de a trăi, de a ne compromite. Am vrea un Dumnezeu care nu se bagă în viaţa noastră. De asemenea, am vrea o Biserică liniştită, care să-şi vadă de treburile ei. Dar atunci uităm că treburile Bisericii şi ale lui Dumnezeu sunt tocmai oamenii, sufletul lor, mântuirea lor. La Dumnezeu nu merge cu "Lasă-mă în pace!" El nu ne lasă în pace! Acum nu mai este timpul potrivit pentru un creştinism comod, liniştit, aşezat. Credeţi că Isus a venit să aducă liniştea? Credeţi că Dumnezeu îşi doreşte o Biserică liniştită, adormită? Credeţi că Isus este mulţumit cu un creştin care doarme în banca sa? Credeţi că Dumnezeu este mulţumit cu un creştin indiferent la răul din jurul său, cu un creştin care nu ia atitudine faţă de păcatele care se comit în familia sa sau în viaţa prietenilor săi? Nicidecum! Dumnezeu aşteaptă şi vrea creştini hotărâţi, creştini care să i-a atitudine şi să spună răului pe nume. Dumnezeu are nevoie de o Biserică trează, vie, activă, de oameni care intervin pentru ceilalţi.

Însă trebuie să ne fie clar un lucru: evanghelia de astăzi nu este un îndemn la violenţă, ci la decizie, la hotărâre: De partea cui suntem? De partea binelui sau a răului? De partea lui Cristos, "înconjuraţi de o mulţime imensă de mărturisitori ai credinţei" sau împotriva adevărului, părtaşi la fărădelegile poporului? Ştim din vieţile sfinţilor că nu e uşor să fii de partea binelui. Ba chiar Isus ne-a spus: "În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea" (In 16,33). Avem şi exemplul profetului Ieremia care a avut curajul să fie un semn de împotrivire şi oamenii s-au hotărât să-l ucidă. Însă a fost cineva care a intervenit pentru el: etiopianul Ebed-Melek. Astfel că în prima lectură de astăzi avem două exemple de curaj şi dreptate pe care suntem chemaţi să le urmăm: exemplul profetului Ieremia şi exemplul curteanului etiopian.

Astăzi, profetul Ieremia nu mai este printre noi să poată lua atitudine împotriva răului, să fie un semn de împotrivire în faţa celor ce săvârşesc fărădelegea. Astăzi, trăim şi prin Botezul pe care l-am primit şi prin care am devenit preoţi, profeţi şi regi, suntem chemaţi să luăm atitudine în faţă răului, în mijlocul celor care trăim. Este viaţa noastră un semn de împotrivire, un semn de nelinişte pentru cel care face răul? Sau ne pierdem şi noi în mulţimea celor care săvârşesc nedreptatea?

Astăzi nu mai există acel curtean etiopian care să intervină pentru omul care suferă pe nedrept, pentru cel care e condamnat deşi a făcut numai bine, a spus doar adevărul. Astăzi suntem noi cei care trebuie să devenim vocea celor mici şi lipsiţi de apărare. Avem curajul să le spunem adevărul celor care greşesc? Avem curajul să fim oameni de caracter? Avem curajul să fim de partea celor mici, a celor săraci?

Astăzi, iubiţi credincioşi, cel care se scufundă în mâl, nu mai este profetul Ieremia. Pentru el a intervenit curteanul etiopian şi a fost salvat. Astăzi sufletul nostru este cel care deseori se scufundă în mâlul păcatului, al indiferenţei, al disperării, al neîncrederii în cei din propria familie. Avem noi curajul să ne ridicăm şi să ne spunem: Am făcut rău sufletului nostru? Sufletul nostru va pieri dacă nu-l salvăm acum. Sau poate că astăzi zace în mâl sufletul celui de lângă noi, al celui care nu are pe nimeni care să-l salveze. Trecem nepăsători sau ne oprim să-l ajutăm? Astăzi este ziua deciziei: acţiune sau indiferenţă, un suflet treaz, viu, activ sau un suflet indiferent, adormit?

Astăzi suntem chemaţi să acţionăm. Repet, evanghelia nu este îndemn la violenţă, ci la decizie. Cristos rămâne principele păcii, dar al unei păci care ne scoate din indiferenţă şi tăcere şi ne face să luăm atitudine. Un exemplu de atitudine, după învăţătura lui Cristos şi la îndemâna noastră îl constituie reacţia noastră faţă de săraci şi sărăcie. Vorbesc despre aceasta pentru că fericitul papă Ioan Paul al II-lea a spus: "Pacea din casele noastre şi din jurul nostru nu este ameninţată de Cristos. Niciodată! Ameninţarea ascunsă, dar reală, la adresa păcii este sărăcia. Pământul nu a produs niciodată atât de mult şi totuşi nu a avut niciodată atâţia înfometaţi şi săraci ca acum. Roadele creşterii continuă să fie împărţite inechitabil. De aceea, sărăcia erodând demnitatea omului, constituie un atentat serios la valoarea vieţii şi loveşte în inimă dezvoltarea paşnică a societăţii" (1 ianuarie 1990). Raportarea noastră la săraci poate fi prilej de pace după inima lui Cristos şi dezbinare cu oamenii, dacă ne implicăm, sau poate fi pace după inima oamenilor, dar distanţare de Cristos, dacă rămânem indiferenţi. Iar săracii sunt doar un exemplu. La fel este şi cu atitudinea faţă de cei bolnavi, faţă de cei mici, faţă de exploataţi. Cum este viaţa noastră raportată la aceste categorii de persoane? Când am deschis ultima dată uşa unui bolnav? Când i-am ajutat pe cei mici? Când i-am salvat pe cei exploataţi? De câte ori am căutat pacea lui Cristos şi de câte ori am căutat pacea comodă a oamenilor?

Să nu ne temem de ziua deciziei. Să ne însuşim credinţa şi cuvintele psalmistului: "Mi-am pus toată nădejdea în Domnul, el s-a aplecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. El m-a scos din prăpastia morţii, din noroi şi mocirlă. El, Domnul, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a făcut paşii siguri. Eu sunt sărac şi nefericit, dar Dumnezeu are grijă de mine".

Da, Dumnezeu este viu şi plin de putere şi are grijă de noi. Este lângă noi, tocmai în momentele cele mai grele. Dumnezeu este viu. Şi spun aceasta pentru că ştim că unul dintre cele mai fascinante aspecte ale istoriei îl reprezintă nu atât lucrurile care se petrec şi cu care suntem obişnuiţi, cât cele pe care le tot aşteptăm să se petreacă, iar ele se încăpăţânează să nu mai apară. Astfel se face că marele eveniment al secolului al XX-lea, atât de mult proclamat de unii şi aşteptat şi sperat de alţii - şi anume moartea lui Dumnezeu - nu s-a întâmplat. Şi nici nu se va întâmpla! Mulţi spuneau că până în anul 2000, cel târziu, va dispărea credinţa în Dumnezeu şi că numai societăţile înapoiate vor păstra "superstiţia" religioasă. Şi totuşi, Dumnezeu e viu şi într-o stare perfectă, domnind în sufletul a miliarde de oameni din toată lumea. Ba mai mult, perspectivele lui Dumnezeu sunt excelente şi zilnic continuă să răsune chemarea şi cuvintele sale. Este suficient să ne gândim numai la milioanele de tineri prezenţi luna trecută la Ziua Mondială a Tineretului din Brazilia. Da, Dumnezeu e viu şi se simte bine. Şi ne spune: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27). Iar speranţa noastră, în mijlocul tuturor dificultăţilor, suferinţelor, dezbinărilor, este tocmai în acest Dumnezeu care ne dă pacea sa. Noi suntem cei care "trăim cu ochii fixaţi asupra lui Isus, care este începutul şi ţinta credinţei noastre". Alături de noi o avem şi pe buna noastră mamă, Maria, regina păcii şi a familiilor, pe care o invocăm în rugăciune şi-i cerem să îndepărteze din viaţa noastră orice urmă de linişte, comoditate, indiferenţă, care nu e după voinţa lui Cristos şi să ne putem bucura numai de pacea adevărată care vine de la Dumnezeu şi din iubirea binelui.

Închei cu acele cuvinte pe care ni le amintim în fiecare zi la sfânta Liturghie şi care trebuie să fie rugăciunea noastră de fiecare zi: "Doamne, Isuse Cristoase, care le-ai zis apostolilor tăi: «Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă», nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale, şi binevoieşte a-i dărui pacea şi unirea, după voinţa ta. Tu care vieţuieşti şi domneşti în veci vecilor". Amin.

18 august 2013

Pr. Laurenţiu Dăncuţă

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
563 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 20-a de peste an:

Anul C
19 august 2007 - Pr. Iulian-Valerian Ianuş
14 august 2016 - Pr. Daniel-Nicu Butacu

[ Index predici şi predicatori ]