Anul C
Duminica a 4-a din Postul Mare

Ios 5,9.10-12; 2Cor 5,17-21; Lc 15,1-3.11-32

Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,

Această duminică, duminica a IV-a din postul Paştelui este numită în ritul roman şi duminica "Laetare!", de la cuvântul latin cu care începe antifonul intrării la sfânta Liturghie şi care înseamnă: "Bucură-te!", "Veseleşte-te!"

Ne aflăm în plin Post Mare, un timp privilegiat, un moment forte, o perioadă care pregăteşte la sărbătoarea cea mai importantă a anului, Paştele. Acest timp deosebit de dinaintea Paştelui îşi are originea în primele secole ale creştinismului, atunci când tot mai mulţi oameni doreau să devină creştini. Pentru ei a fost dezvoltat un proces formal de pregătire, proces conceput să culmineze cu botezul candidaţilor în dimineaţa zilei de Paşti. Acest drum greu, care de multe ori dura ani de zile, se încheia cu un maraton final de 40 de zile de studiu, post, autocontrol, rugăciune şi caritate, încununat cu Botezul primit în ziua de Paşti. Acest ultim drum de 40 de zile al primilor catehumeni a devenit pentru noi, creştinii, timpul Postului Mare. În decursul istoriei, Miercurea Cenuşii a fost adăugată Postului Mare ca început oficial al acestuia, numele fiind dat de papa Urban în anul 1099.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, am ascultat astăzi una dintre paginile cele mai scumpe din evanghelie: parabola fiului risipitor. Aceasta poate fi citită din mai multe puncte de vedere. Dacă luăm ca filon conductor figura tatălui, aceasta ne vorbeşte despre nemărginita milă şi gingăşie a lui Dumnezeu, care ne spune indirect cum trebuie să se comporte cel ce îl reprezintă pe pământ pe acest Tată iertător (ministrul Spovezii). Dacă luăm ca fir conducător figura fiului mai mare, parabola ne învaţă cum nu trebuie să se poarte "ceilalţi în Biserică", cei drepţi (adevăraţi sau închipuiţi) în faţa celui ce a greşit. Dacă vom privi la fiul mai mic şi risipitor, parabola ne descrie traseul exemplar al unei împăcări, al unei convertiri.

Evanghelia de astăzi este povestea unui bărbat şi a celor doi fii ai săi. La începutul povestirii aflăm că cel mic este băiatul cel rău, iar cel mare băiatul cel bun. Dar la sfârşit vedem că amândoi, în moduri diferite, se dovedesc a fi obstacole în calea unităţii şi armoniei familiei, pe care tatăl o doreşte mai mult decât orice.

Wiliam Bausch, un preot american, în predica sa din această duminică vorbeşte despre un ciclu al pierzătorilor prezentat de sfântul Luca în evanghelia sa. Una după alta, în mod ritmic, ne prezintă pierderi: pierderea statutului în societate a lui Isus, drahma pierdută, oaia pierdută şi astăzi fiul pierdut. Statutul în societate pierdut s-a întâmplat când Isus a fost văzut lăsând o femeie de pe stradă să-l atingă, să-i spele picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul ei. Cel care-l invitase în casa lui şi oaspeţii săi credeau că Isus era un profet. În ochii lor după această întâmplare el îşi pierduse statutul de profet. În altă parte, Isus a mers şi a mâncat cu "duşmanii", cu cei care strângeau taxele, cu păcătoşii. Colectorii de taxe, în ochii evreilor, erau trădători notorii, deoarece îi ajutau pe romanii ocupanţi. Şi iată-l pe Isus mâncând cu unul dintre ei. Şi-a pierdut statutul de evreu. Aşadar, Isus îşi pierde demnitatea de evreu, parabola în care o femeie îşi pierde drahma, parabola în care un păstor îşi pierde oaia şi acum, în evanghelia de azi, un tată îşi pierde fiul, fiul îşi pierde sufletul şi fratele său îşi pierde umilinţa.

Pierdere peste tot. Oare ce vrea evanghelistul Luca să ne spună? Miliardarul ateu Ted Turner spunea în unul dintre discursurile sale: "Creştinismul este pentru pierzători, creştinismul este pentru rataţi", iar creştinii sunt "Jesus freaks" "ciudaţii lui Isus". Într-adevăr, cum "gura nebunului adevăr grăieşte", Ted Turner, cu toate că a voit să aducă o insultă creştinismului, fără să vrea a exprimat gândirea lui Luca. În fapt, creştinismul este pentru pierzători, pentru cei care şi-au pierdut speranţa în lumea aceasta, pentru cei care şi-au pierdut mândria, poziţia în înalta societate, bogăţia, sănătatea şi viaţa proprie. Este pentru cei care au pierdut tot şi s-au trezit singuri şi ca rezultat deschişi milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu. Cristos a pierdut tot pentru mântuirea noastră şi asemenea lui trebuie să pierdem şi noi tot ce este pământesc pentru a putea fi găsiţi vrednici de a merita cele cereşti, chiar dacă în ochii acestei lumi vom apărea ca fiind nişte ciudaţi şi rataţi.

Foarte mulţi cunoaştem istoria convertirii sfântului Augustin. Ca tânăr, Augustin a dus o viaţă neglijentă şi plină de distracţii, ca şi tânărul din parabolă. El era foarte cunoscut în casele de toleranţă din centrul Romei. A urmat însă convertirea sa şi totul s-a schimbat. Se spune că într-o zi proaspăt convertitul sfânt, Augustin, trecea tocmai prin faţa uneia dintre casele de distracţie pe care le frecventase înainte, când una dintre prostituate l-a recunoscut. Ea a început să meargă după el strigând: "Augustine, Augustine, sunt eu!" Augustin s-a uitat scurt la acea fată şi ispita i-a cuprins sufletul. Însă amintindu-şi de noul său statut de creştin a iuţit pasul. Alergând, striga înapoi: "Nu sunt eu! Nu sunt eu!"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, "Cine se află în Cristos este o făptură nouă; ce era vechi a trecut, un lucru nou a luat acum fiinţă" (2Cor 5,17), acestea sunt cuvintele sfântului Paul cu care începe lectura a doua de astăzi. Pentru sfântul Augustin toate faptele rele, toată viaţa sa dezordonată, pe care o dusese înainte de convertire, erau pierdute, erau lăsate în urmă, pentru a putea câştiga o nouă viaţă alături de Cristos.

Creştinii de azi, deseori, nu se văd diferiţi de restul lumii. Dar nu şi sfinţii Augustin şi Paul. Pentru ei este o diferenţă radicală între creştini şi ceilalţi. Paul sintetizează această diferenţă într-un singur cuvânt: reconciliere sau împăcare. Creştinii sunt umanitatea reconciliată, împăcată cu Dumnezeu. Importanţa împăcării este bazată pe credinţa că noi venim pe lume într-o stare de înstrăinare de Dumnezeu, din cauza păcatului strămoşesc. Oamenii care trăiesc pur şi simplu după instinctele naturale sunt oameni care trăiesc în contradicţie cu Dumnezeu. Împăcarea apare când noi abandonăm legea naturii şi ne supunem de bunăvoie legii lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu ne dă un nou set de valori după care trebuie să trăim. Mai important, Dumnezeu transformă natura noastră în aşa fel încât noi devenim fii ai săi, oameni noi, capabili să trăim noua viaţă în Dumnezeu. Cristos este mijlocul prin care noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. "Totul vine de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Cristos" (2Cor 5,18).

Această împăcare are două feţe. O faţă se uită în trecut, trecut în care am fost iertaţi şi reaşezaţi în statutul de fii iubiţi ai lui Dumnezeu, iar cealaltă faţă se uită în viitor, viitor în care se aşteaptă de la noi să împărţim cu ceilalţi vestea bună a iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu, după cum spune Paul în lectura de azi: "Dumnezeu era acela care, în Cristos, împăca lumea cu sine, neţinând seama de păcatele oamenilor, iar nouă ne-a încredinţat propovăduirea împăcării" (2Cor 5,20). Cu alte cuvinte, creştinii nu sunt doar un popor împăcat cu Dumnezeu, dar trebuie să fie şi un popor împăciuitor, popor aducător de pace, ambasadori ai lui Cristos.

Scrisoarea sfântului Paul către Corinteni era adresată întregii Biserici din Corint. Să nu credem că se referea doar la preoţi sau persoane consacrate. "Ambasadori ai lui Cristos" se referă la toţi credincioşii, preoţi sau laici, bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi. Cu toţii suntem reprezentanţi ai lui Cristos. Nu avem de ales, atâta timp cât îl purtăm pe Dumnezeu în noi. Singura alegere pe care o avem este ce fel de ambasadori o să fim. Buni sau răi? Loiali sau trădători? Să ne punem întrebarea: ce fel de trimişi ai lui Cristos suntem noi acum? Putem numi măcar trei exemple prin care să dovedim că îndeplinim această datorie de a aduce împăcare în jurul nostru? Nu cumva avem mai multe dovezi că aducem în jurul nostru ură şi duşmănie?

Să folosim bine acest timp care a mai rămas din Postul Mare, să ne lăsăm împăcaţi cu Dumnezeu de către Cristos şi de către Biserică, să ne împăcăm cu ceilalţi şi să aducem pacea în mijlocul nostru, deoarece numai în felul acesta Învierea Domnului va fi cea mai frumoasă sărbătoare din viaţa noastră. Amin.

14 martie 2010

Pr. Iulian Tancău

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
346 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 4-a din Postul Mare:

Anul C
18 martie 2007 - Pr. Eduard-Mihai Coşa
10 martie 2013 - Pr. Iosif Dorcu
6 martie 2016 - Pr. Cornel Cadar
31 martie 2019 - Pr. Iulian Faraoanu

[ Index predici şi predicatori ]