Anul B
Duminica a 27-a de peste an

Gen 2,18-24; Ps 127; Evr 2,9-11; Mc 10,2-16

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cuvântul Domnului din această duminică, a 27-a de peste an, pare a fi în sintonie cu dezbaterile care au fost prezente în spaţiul public şi care au agitat societatea noastră în ultimele zile: Cât de importantă este familia? Ce alcătuieşte o familie? Cum trebuie să ne raportăm noi, oamenii secolului XXI, la această instituţie primordială? Discuţii aprinse erau şi pe timpul lui Isus, întrebări erau pe buzele tuturor. Unii farizei, ne spune evanghelistul Marcu, s-au apropiat de Isus pentru a-l pune la încercare, iar întrebarea era aşteptată: îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia?

Răspunsul ar fi putut fi unul facil: da, este permis. Însă, atunci când îi adresezi întrebări lui Isus rişti să nu primeşti un răspuns standard. Răspunsurile sale conţineau mereu ceva surprinzător, astfel încât, atunci când cineva încerca să-i întindă o capcană se trezea mereu cu picioarele în aer, fie că erau cărturari sau farizei, fie că erau învăţători ai Legii. Ceea ce-i punea în criză pe aceştia era mereu deschiderea surprinzătoare a lui Isus spre orizonturi noi, spre viitor, deschidere prin care el reuşea să puncteze lucruri negândite până atunci. Era capabil să deschidă ochii oamenilor spre noi dimensiuni, le strecura în inimi o lărgire a orizonturilor necunoscute mai înainte. Încă de la început, putem spune, din zilele copilăriei, el era convins de un lucru: chiar şi atunci când există multă cenuşă, dedesubt poate exista încă jar, cărbuni care mocnesc, şi focul să poată să fie reaprins.

La fel se întâmplă şi în fragmentul evanghelic de astăzi. O întrebare capcană: este permis sau nu unui bărbat să-şi repudieze soţia? Farizeii cunosc Legea lui Moise. Ştiu că Moise le-a dat dreptul, însă ştiu că există un conflict între lege şi viaţă, între normă şi existenţă, ştiu că există multă durere în viaţa femeilor lăsate, a celor care erau repudiate, şi de aceea îl pun pe Isus la încercare în această zonă îngustă între lege şi viaţă, între sabat şi om. A fi de partea legii sau de partea persoanei umane? Astfel, evanghelistul Marcu pune în scenă unul dintre conflictele centrale ale evangheliei: inima sau legea?

Isus afirmă astăzi un lucru enorm, că nu toată legea are origine divină; uneori ea este reflexul împietririi inimii, este rezultatul unei inimi împietrite. "Din cauza împietririi voastre v-a poruncit Moise acestea". Evanghelia nu este un obiect magic pe care să-l purtăm la noi, ci e mai mult decât atât: ea este inspiratoare de viaţă şi, din acest motiv, Isus, fidel literei pentru a fi fidel spiritului, ne ia de mână şi ne învaţă să ne folosim libertatea, pentru a apăra focul şi nu pentru a adora cenuşa. Iar Isus le răspunde farizeilor şi le răspunde şi celor care astăzi pun în discuţie această realitate sfântă a familiei, ridicând nivelul discuţiei, şi ne poartă imediat dincolo de ceea ce este permis sau nu, ne duce dincolo de îngustimile unei vieţi imaginate ca executare de ordine, ca ascultare a normei. Şi ne spune că este ceva mai important, ceva mai vital decât orice normă, iar aceasta provine de la Dumnezeu.

Pe Isus îl interesează să inspire viaţa, să o aprindă, să o reînnoiască cu visul lui Dumnezeu, şi de aceea ne ia de mână şi ne conduce să respirăm un vis, un aer curat, de la începuturi, în care răsună două imperative extrem de importante şi pentru omul de astăzi: nu este bine ca omul să fie singur şi omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu uneşte. Aşa era la început. Mai înainte de împietrirea inimilor, Dumnezeu ne spune cuvinte pline de lumină: nu este bine ca omul să fie singur. În împărăţia frumuseţii şi a gratuităţii, în inima Edenului, Dumnezeu descoperă un lucru care nu era bun, o lipsă care precede păcatul originar, un rău mai vechi decât păcatul, iar acesta este singurătatea, primul duşman al vieţii.

Un cunoscut scriitor italian, David Maria Turoldo, spunea că nici măcar Dumnezeu nu poate sta singur.

Dumnezeu este împotriva singurătăţii, este în sine relaţie, este comuniune, este trinitate. El doreşte ca nimeni să nu fie sufocat de singurătate şi de aceea spune: "Îi voi face un ajutor pe potriva lui".

Ajutor. Este un cuvânt minunat care umple Psalmii, care se revarsă din profeţii, un cuvânt strigat în pericole şi invocat în plâns. Este mai mult decât un supliment de forţă sau de speranţă şi implică o mântuire posibilă şi aproape. Eva şi Adam sunt unul pentru celălalt ajutor deopotrivă, mântuire, care merge alături, un singur trup. Şi aşa era la început, mai înainte de împietrirea inimii.

Şi apare astfel al doilea imperativ, care vine din gura lui Isus: omul să nu despartă ceea ce omul a unit, adică să nu contaminăm visul lui Dumnezeu, acesta este imperativul. Însă, despărţirea, separarea nu vine din cauza unei sancţiuni juridice, care ratifică sfârşitul unui pact nupţial, dar are loc mai înainte, din sute şi sute de evenimente, din acele comportamente pe care le trăim şi noi, şi care produc împietrirea inimii şi nu ştiu astfel să păstreze iubirea vie: infidelitatea, lipsa de respect, ofensarea demnităţii celuilalt, a fi unul pentru celălalt nu o cauză a vieţii, ci a morţii cotidiene. O căsătorie, o familie care nu se desparte nu este o familie care observă o normă dificilă, ci este evanghelie, adică veste bună, că iubirea este posibilă, că iubirea poate trece dincolo de orice obstacol, că o inimă gingaşă, de carne, este capabilă de un vis care nu se risipeşte în zori şi care este după inima lui Dumnezeu, El, cel prea gingaş. De aceea, omul să nu despartă ceea ce omul a unit, pentru că Dumnezeu de la început uneşte vieţi.

Acesta este numele său: Dumnezeu-cel-care-uneşte, care face va vieţile să se întâlnească, el este autor al comuniunii. Şi Dumnezeu, ştim cu toţii, este iubire, iar iubirea, ne spune sfântul Toma, este pasiunea de a se uni cu cel iubit. Duşmanul, în schimb, are numele diavol, ceea ce înseamnă separator, cel care desparte, a cărui pasiune este doar să dezbine, să separe. Care este misiunea mea astăzi? Creez comuniune sau dezbin? Mă comport asemenea lui Dumnezeu sau asemenea celui care dezbină? Aşadar, omul să nu despartă, adică omul să acţioneze asemenea lui Dumnezeu, să se străduiască să apere cu gingăşie unitatea, prin cuvinte şi fapte care să creeze comuniune, care să fie capabile să unească. Şi totul pleacă de la inimă, nu de la o normă externă. Cel care nu se implică în mod total în relaţia de iubire a comis deja adulterul şi despărţirea, iar păcatul este trădarea respiraţiei de la începuturi, denaturarea unui vis, visul lui Dumnezeu.

Fragmentul evanghelic se încheie cu minunata scenă a binecuvântării copiilor. Îi aduceau pe copii la Isus, dar discipolii îi certau. Iar Isus, ne spune evanghelistul Marcu, a fost cuprins de indignare. Este singura dată în evanghelie când îi este atribuit lui Isus acest verb dur - a fi cuprins de indignare. Indignarea este un sentiment grav şi puternic, este propriu profeţilor în faţa nedreptăţii sau a idolatriei. Aceasta pentru că orice copil este un lucru sacru.

Evanghelia putem să spunem că se încheie cu un al treilea îndemn sau imperativ: "Lăsaţi copiii să vină la mine", un îndemn care ne este adresat şi nouă, discipolilor de astăzi: Aveţi grijă să nu-i împiedicaţi pe copii să ajungă la Dumnezeu. Vedeţi ca, nu cumva, din cauza comportamentului sau datorită alegerilor voastre, copiii să rămână departe de Dumnezeu, fără creatorul lor, pentru că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă stăm bine să ne gândim, copiii nu sunt cu mult mai buni decât adulţii. Sunt, într-adevăr, mai gingaşi, dar sunt şi egocentrici, sunt impulsivi, instinctivi, însă ştiu să-şi deschidă poarta inimii fiecărei întâlniri. Ei nu au măşti, sunt larg deschişi spre lume şi spre viaţă. De aceea, sunt maeştri în arta încrederii sau a mirării. Ei chiar că ştiu să trăiască asemenea crinilor câmpului şi a păsărilor cerului, încrezându-se în viaţă şi în iubire. Iar Mântuitorul, luându-i în braţe, îi binecuvânta. Pentru că în ochii lor visul lui Dumnezeu străluceşte, în ochii lor visul lui Dumnezeu nu este încă murdărit, nu este contaminat.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Visul lui Dumnezeu este ca iubirea şi unirea dintre bărbat şi femeie să fie binecuvântată de prezenţa copiilor. În ochii lor putem citi astăzi viitorul fericit pe care Dumnezeu îl pregăteşte acestei omeniri. Nouă ne revine obligaţia de a da mărturie despre credinţa noastră în acest vis al lui Dumnezeu, de a spune astăzi că da, este frumos acest vis, ca bărbatul şi femeia să se unească în căsătorie şi să formeze o familie. Ne revine obligaţia de a da mărturie despre acest crez al nostru: Credem, Doamne, în familie, credem în acea familie care a ieşit din planul tău creator, fondată pe stânca iubirii eterne şi rodnice, pe care tu ai ales-o ca locuinţă a ta între noi şi ai voit-o ca să laşi ca altar al vieţii. Cred, Doamne, în familie, chiar şi atunci când în casa mea intră umbra crucii sau când iubirea îşi pierde fascinaţia de la început şi când totul devine arid şi greoi. Cred în familie, Doamne, ca un semn luminos de speranţă în mijlocul crizelor timpului nostru, ca izvor de iubire şi de viaţă, ca o contrapunere faţă de numeroasele agresiuni ale egoismului şi ale morţii. Cred în familie, Doamne, ca drumul spre realizare umană, ca o chemare la sfinţenie, ca misiune, pentru a transforma lumea după imaginea împărăţiei tale. Ajută-ne, Doamne, să preţuim şi să apărăm familia. Amin.

7 octombrie 2018

Pr. Pius Petru Iancu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
352 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 27-a de peste an:

Anul B
8 octombrie 2006 - Pr. Alois Bişoc
4 octombrie 2009 - Pr. Isidor Dâscă
7 octombrie 2012 - Pr. Cornel Cadar
4 octombrie 2015 - Pr. Mihai Pătraşcu

[ Index predici şi predicatori ]