Anul B
Duminica a 2-a din Postul Mare

Gen 22,1-2.9-13.15-18; Ps 115; Rom 8,31b-34; Mc 9,2-10

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Este duminica a 2-a din Postul Mare. Duminica trecută am ascultat chemarea lui Isus, lansată la începutul misiunii sale publice în Galileea: "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,14-15). Astăzi suntem invitaţi să urcăm cu Isus pe muntele schimbării la faţă pentru a contempla cu ochii credinţei misterul slavei sale.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În decursul secolelor, mulţi s-au întrebat: oare cum arăta Isus când era pe pământ? Evangheliile ne dau puţine detalii. Niciun evanghelist nu ne spune care era culoarea părului, ce ochi avea, ce înălţime sau cum era înfăţişarea lui Isus. Nimeni nu ştie exact. Ceva întrevedem când ne uităm pe giulgiu. Acolo descoperim chipul lui Isus: unul senin, ferm.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre schimbarea la faţă a lui Isus. Într-o zi s-a urcat pe munte şi a luat cu el trei dintre ucenici. Şi ne spune sfântul Marcu: "I s-a schimbat înfăţişarea... Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi". Iar Matei adaugă: "Faţa lui a devenit strălucitoare ca soarele şi hainele lui albe ca lumina". Cei trei ucenici l-au văzut apoi vorbind cu Moise şi Ilie care îi apăruseră în slavă şi au rămas impresionaţi. Petru a spus: "Doamne, ce bine ne este nouă aici".

După mai mulţi ani, sfântul Ioan, într-una dintre scrisorile sale, avea să spună: "Ceea ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, ceea ce mâinile noastre au pipăit aceea vă vestim şi vouă".

Ce a văzut Ioan cu ochii lui? Desigur, şi chipul, faţa Mântuitorului. O faţă frumoasă.

Pe de altă parte, în acest timp al Postului Mare descoperim un alt chip al lui Isus. Să ne amintim de staţiunea a 6-a de la Calea sfintei cruci: "Veronica şterge faţa lui Isus cu o mahramă". Cum era chipul Mântuitorului? De ce avea nevoie de mahramă?

Faţa lui era acoperită de sudoare, de praf, de scuipatul soldaţilor, de sângele care curgea de la rănile provocate de coroana de spini. Chipul lui acum era de nerecunoscut. Unul dintre profeţi din Vechiul Testament, cu şapte sute de ani înainte de a se întâmpla, notează: "Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să atragă privirile, şi înfăţişarea lui nu avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii, obişnuit cu suferinţa, era atât de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la el, iar noi nu l-am luat în seamă" (Is 53,2-3).

Cineva l-a luat totuşi în seamă: o femeie cu numele de Veronica. A făcut un gest de iubire, de compătimire, de mare nobleţe sufletească şi de mare curaj. Ea se hotărăşte să părăsească mulţimea, face un pas în faţă şi se întreabă: oare cea aş putea să fac în aceste momente? Şi nu găseşte nimic mai potrivit decât să şteargă faţa Mântuitorului cu mahrama ei, s-o elibereze de praf, de sânge şi de sudoare. Iar Mântuitorul îşi întipăreşte chipul pe mahramă.

Faţa lui Isus fusese sărutată de Iuda, pălmuită de servitorul marelui preot, scuipată şi pălmuită de soldaţi, plină de sânge şi sudoare, desfigurată de păcatele oamenilor. Dar e o faţă plină de iubire şi compătimire. Ei bine, în Postul Mare descoperim acest chip al Mântuitorului. De ce duminica de azi ne arată chipul plin de frumuseţe, de slavă?

Prin această evanghelie vedem finalul Postului, învierea. Episodul de pe Muntele Tabor are menirea să ne spună că pentru a ajunge la înviere trebuie să trecem prin cruce. Ucenicii înşişi au fost întăriţi ca să suporte ceea ce avea să urmeze. Sfântul Leon cel Mare spunea că "principalul scop al schimbării la faţă a fost acela de a smulge din inima ucenicilor scandalul crucii" (Sermones 51,3). Pentru apostoli aveau să urmeze momente grele, aveau să-l vadă pe Mântuitorul lor batjocorit, scuipat, răstignit pe cruce. Tocmai clipele acelea petrecute pe munte erau menite să-i întărească, să le dea curaj, să-i pregătească pentru momentul crucii. Schimbarea la faţă este în legătură cu patima şi învierea.

Peste câteva săptămâni, Isus îi va lua din nou cu el tot pe aceşti trei prieteni (Petru, Iacob şi Ioan), în Grădina Ghetsemani (Mt 26,37; Mc 14,33). Această faţă a lui Isus pe care o văd strălucind de glorie, o vor vedea atunci în şiroaie de sudoare şi sânge (Lc 22,44), apoi pălmuită (Lc 22,63), apoi acoperită de scuipat (Mt 27,30).

Isus le dă astfel, dinainte, o experienţă a slavei sale viitoare, pentru a încerca să-i ferească de a se scandaliza de nimicirea lui. Ei trăiesc trei experienţe excepţionale care-i fac să devină susţinători ai credinţei celorlalţi. Petru este un "martor". Mai târziu el va scrie: "Acestea nu sunt poveşti inventate..., noi l-am văzut în toată strălucirea lui, când eram cu el pe muntele cel sfânt" (2Pt 1,16-18).

Vederea slavei dă tărie în încercări.

Rugăciunea Liturghiei de după împărtăşanie se termină cu aceste cuvinte: "Îţi aducem mulţumire, pentru că, încă de pe pământ, ne faci părtaşi de bucuriile cereşti...".

Postul Mare are ca ţintă nu doar ziua Paştelui, ci vrea să ne pregătească treptat, spre a fi bine pregătiţi pentru "Paştele veşnic". Astfel, Postul Mare îl înalţă pe om la aşteptarea întâlnirii finale cu Dumnezeu. Schimbarea la faţă devine anunţ al învierii şi al slavei viitoare: pentru Cristos şi pentru noi.

Între paginile martiriului scrise în Anglia catolică, cu peste trei sute de ani în urmă, a rămas celebru gestul unui ţesător, pe nume Wrenne Roger. S-a urcat curajos pe eşafod şi cu funia în jurul gâtului a fost aruncat în gol, dar funia s-a rupt şi a căzut viu pe pământ. Judecătorul a profitat: "Mai ai încă timp, leapădă-te de credinţa Romei". Dar Roger i-a răspuns cu toată simplitatea: "Sunt acelaşi ca înainte. Nu mi-am schimbat părerea". Călăului, care-l privea uimit, îi spuse: "Dacă ai fi văzut şi tu ceea ce Dumnezeu m-a făcut să văd, te-ai grăbi asemenea mie să mori".

Este o legătură strânsă între schimbarea la faţă şi patimă. Se poate înfrunta patima cea mai cruntă când se întrevede slava schimbării în paradis.

Biserica a început Postul Mare în Miercurea Cenuşii, amintindu-ne destinul nostru: "Adu-ţi aminte, omule, că din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". Însă schimbarea la faţă ne oferă o altă perspectivă: reduşi la ţărână, noi trecem în Dumnezeu. Credinţa în Isus este de un optimism fantastic. Noi mergem către Dumnezeu!

Chipul lui Isus. O faţă plină de slavă, dar şi un chip acoperit. Să ne gândim la acea femeie care a îndepărtat praful şi sângele, a şters lacrimile şi a apărut chipul Mântuitorului.

În secolele 17-19 au apărut diferite asociaţii sau confraternităţi ale sfintei feţe a lui Isus, având două scopuri: a. să ispăşească păcatele, insultele, înjurăturile cu care oamenii continuă să desfigureze faţa dumnezeiască a lui Isus; b. să şteargă prin fapte de caritate lacrimile, sudoarea, sângele lui Isus de pe faţa celor săraci, bolnavi şi suferinzi pornind de la cuvintele lui Isus: "Tot ce aţi făcut pentru aceşti fraţi ai mei în suferinţă, mie mi-aţi făcut".

În cadrul unei asociaţii de acest fel au activat Louis şi Zelia, părinţii sfintei Tereza a Pruncului Isus şi Sfintei Feţe. În casa lor se practica evlavia către sfânta faţă. Tereza a compus o rugăciune: "O, chip mai frumos decât crinii şi decât trandafirii de primăvară, tu nu eşti ascuns ochilor noştri! Lacrimile care acopereau privirea ta divină ne apar ca nişte diamante preţioase pe care vrem să le culegem pentru a câştiga, cu valoarea lor infinită, sufletele fraţilor noştri". "Faţa ta, Doamne, e patria mea" - obişnuia Tereza să spună.

O congregaţie asemănătoare există la Măgura, judeţul Bacău: Surorile Benedictine Reparatoare ale Sfintei Feţe a Domnului Nostru Isus Cristos - Măgura.

Schimbarea la faţă ne invită să ne gândim la oamenii care nu mai au chip: l-au acoperit ei sau alţii de praf, de sudoare, l-au schimonosit prin băutură, egoism, răzbunare, cruzime... Să ne apropiem de chipul fratelui nostru... Să ne oprim în faţa nenorocirii cuiva, să-i înţelegem drama şi să încercăm să-l ajutăm...

Isus şi-a pus faţa însângerată peste faţa noastră, pentru ca faţa noastră să fie vindecată, să-şi recapete frumuseţea, strălucirea. Exact ce scrie profetul Isaia: "El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre... Prin rănile lui noi am fost vindecaţi" (Is 53,5).

Mama a venit de la biserică după ce s-a spovedit. Un surâs îi lumina chipul, iar micuţul care observă această schimbare se lipeşte de mama şi o întrebă: "Ce s-a întâmplat, mamă? De ce eşti atât de bucuroasă?" Mama, văzând oportunitatea unei cateheze, îi explică: "Păi, să vezi, scumpule, tocmai m-am spovedit şi de fiecare dată când cineva se spovedeşte Dumnezeu îl iartă, iar acest lucru îi provoacă o atât de mare bucurie încât şi chipul i se schimbă". "Bine, mamă! Dar de ce nu te spovedeşti mai des?"

Postul Mare este timpul în care trebuie să privim şi chipul lui Dumnezeu din noi înşine. Să spălăm cu lacrimi de pocăinţă praful, murdăria păcatelor care s-a depus pe el. Să-l facem cât mai curat, cât mai frumos, şi mai strălucitor prin post, fapte de caritate, rugăciune, prin participarea la sfânta Liturghie, prin primirea sfintelor sacramente, în special prin spovadă şi Euharistie.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În evanghelia de azi există un verset care spune: "Dintr-o dată, (ucenicii) privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei". Ar trebui să ne asigurăm că ochii noştri sunt îndreptaţi spre Mântuitorul, spre chipul lui. Dacă descoperim că privirea noastră este îndreptată mai mult spre televizor, spre faţa actorilor, a vedetelor, a politicii, a sportului, a lucrurilor acestei lumi - ar trebui s-o mutăm de acolo.

Un călugăr portughez a vrut să-l picteze pe Isus. Voia să facă o icoană care să redea cât mai mult chipul Mântuitorului. Tot s-a gândit cum să procedeze. S-a dus prin lumea întreagă să-i întrebe pe oameni: cum îl văd ei pe Isus Cristos? S-a întâlnit cu un om şi a văzut o trăsătură a feţei lui. A văzut că e bun cu ceilalţi şi a zugrăvit această trăsătură pe icoană. L-a văzut pe un altul că e foarte deschis, ajută pe toată lumea, şi a zugrăvit trăsătura aceea. L-a văzut pe unul care ştie să asculte la necazul celuilalt şi a pus urechea aceea ascultătoare la Isus din icoană. A găsit pe cineva care cânta şi vorbea aşa de frumos despre Mântuitorul încât i-a zugrăvit gura acelui om. A văzut nişte ochi înroşiţi de lacrimi care plângeau pentru necazul altcuiva şi i-a pictat pe aceia. S-a întâlnit cu nişte oameni care ieşeau de la Liturghie. Unii dintre ei erau bucuroşi şi senini după ce se rugaseră şi se împărtăşiseră. Seninătatea aceea a pictat-o în tabloul său. Din sutele de oameni pe care i-a întâlnit, din fiecare a găsit ceva frumos şi l-a pictat pe Isus. A ieşit o icoană impresionantă. Episcopul, văzând-o, a spus: "Extraordinar! Ce model ai avut?" El a răspuns: "O, dar l-am văzut pe Isus în atâţia oameni!".

Să vrem să fim oamenii aceştia... Astăzi, când împreună cu ucenicii privim cu ochii credinţei faţa Mântuitorului, o descoperim strălucitoare, frumoasă. Am vrea să semănăm cu faţa lui Isus. "Ridică-te, Dumnezeul oştirilor! - este notat în Psalmul 80 - Fă să strălucească faţa ta peste noi şi vom fi mântuiţi!" (Ps 80,3).

25 februarie 2018

Pr. Cornel Cadar

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
500 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a din Postul Mare:

Anul B
8 martie 2009 - Pr. Anton Ghiurcă
4 martie 2012 - Pr. Eduard Soare
1 martie 2015 - Pr. Egidiu Condac

[ Index predici şi predicatori ]