Anul B
Duminica a 25-a de peste an

Înţ 2,12.17-20; Ps 53; Iac 3,16-4,3; Mc 9,30-37

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Dacă vrem să găsim un punct de legătură între prima lectură şi evanghelie, cu siguranţă va fi acesta: drama suferinţei celui nevinovat. Aşa cum am văzut, şi Isus profeţeşte în evanghelia de astăzi că Fiul Omului va fi dat la moarte.

Şi în prima lectură am văzut un om, care parcă plânge, datorită faptului că cei din jurul său vor să-l dea la moarte. Pentru a înţelege acest text - mai dificil, e adevărat - din Cartea Înţelepciunii, aş vrea să intrăm împreună în contextul istoric în care apare această carte. Este o carte care se citeşte mai rar, din păcate, în Biserică, şi este şi mai greu de înţeles. Dar iată istoria acesteia. Această carte este cu totul şi cu totul aparte din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, trebuie spus că este cea mai nouă carte a Vechiului Testament. Este scrisă doar cu 40-50 de ani înainte de naşterea Domnului Isus. Apoi, specificăm că a fost scrisă în Egipt, şi nu pe teritoriul Ţării Sfinte, asemenea celorlalte cărţi din Vechiul Testament. Şi, în al treilea rând, a fost scrisă în limba greacă, şi nu în limba ebraică sau aramaică. De ce toate acestea? Încă din perioada lui Alexandru Macedon, în jurul anului 330 î.d.Cr., un grup de evrei formează o colonie care se stabileşte în Egipt, la Alexandria, în dreapta Nilului. Aici, aceşti evrei se bucurau de o mare libertate religioasă. Aveau lăcaş de rugăciune în fiecare sat sau cetate în care locuiau. Puteau, aşadar, să-şi trăiască cu mare fidelitate credinţa lor şi să o transmită şi copiilor. Acest grup de evrei, începând cu a doua sau a treia generaţie, nu au mai vorbit ebraica, ci limba locului - greaca. Pentru că ei nu mai înţelegeau Biblia în limba ebraică, a fost făcută traducerea Bibliei în limba greacă, ceea ce noi ştim astăzi ca fiind aşa numita Septuaginta, o traducere a Bibliei în greacă. Aşa se face că un oarecare număr dintre aceşti evrei au rămas foarte fideli credinţei străbunilor lor. Dar acest lucru era mult mai greu decât ne-am putea închipui. De ce? Această populaţie avea o dublă apartenenţă: erau evrei de neam, dar locuiau într-un mediu grec. Însă, religia ebraică cu cea greacă erau total diferite, chiar incompatibile. Pentru un evreu care trăia în mediul acesta grec era foarte greu şi adesea însemna să-şi părăsească chiar tradiţiile sale religioase. Aşadar, trebuia să aleagă: ori rămâne un bun credincios religie sale ebraice - ceea ce însemna că riscă să fie izolat de lumea care-l înconjura - sau să se integreze în mediul grec de acolo, cu riscul de a se îndepărta de comunitatea ebraică şi să abandoneze, încet-încet, toate practicile religioase prescrise de Biblie. E uşor de înţeles că în sânul acestei comunităţi au fost două poziţii, două grupuri diferite între ele: credincioşi şi cei care doar mai purtau numele de evrei credincioşi. Între aceste două grupuri au fost chiar conflicte, uneori foarte dure. Aceste conflicte religioase fac trăirea credinţei grea pentru cei fideli.

Aşa cum vedem şi noi adesea, conflictele religioase sunt cele mai teribile, pentru că uşor duc la violenţă. Apoi, cei care sunt credincioşi buni, sunt un reproş viu şi permanent pentru cei necredincioşi. De aceea, vor fi mereu persecutaţi, nu de greci, care erau destul de toleranţi, ci de propriii lor fraţi, care vor mereu să se răzbune pe ei, pe cei corecţi. Lor nu le plac cei care dau lecţii. Vedem şi noi că cei care sunt în greşeală nu-i iubesc niciodată pe cei care vor fi corecţi. De exemplu, pentru hoţ, omul cinstit e un reproş viu. Pentru un om violent, omul paşnic şi blând este de netolerat. Sunt două variante pentru cei răi: ori îşi schimbă comportarea ori îl reduc la tăcere sau, mai grav, îl ucid.

Textul pe care l-am ascultat din Cartea Înţelepciunii, în prima lectură, reflectă tocmai acest context. Nimeni nu ştie cine este autorul cărţii, cartea nefiind semnată, dar e vorba de un bun credincios, care vede decăderea comunităţii ebraice şi care vrea să-i încurajeze pe fraţii săi să rămână credincioşi. El le spune confraţilor săi: Ori păstrarea credinţei, care este grea, pentru că legea noastră ebraică este foarte exigentă şi pentru că voi sunteţi batjocoriţi de cei care nu mai iubesc Legea lui Dumnezeu. Aţi auzit şi dumneavoastră cum spunea cel nelegiuit în lectură: "Să-i întindem o cursă celui drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte faptelor noastre. Ne învinuieşte că încălcăm Legea lui Dumnezeu şi ne învinovăţeşte că stricăm datele părinteşti. Să-l supunem la o moarte ruşinoasă".

Ce face un bun credincios când vede aceste pericole ale persecuţiei, chiar din partea cetăţenilor săi, a colegilor săi? Încearcă să facă faţă, sprijinindu-se pe credinţa sa şi spune: Dumnezeu nu mă va părăsi, chiar dacă oamenii vor să mă învinovăţească pe nedrept. Iar cheia înţelegerii acestui minunat text, care cred că se potriveşte foarte bine, tuturor timpurilor şi tuturor oamenilor corecţi, stă în cuvintele: omul drept va fi centru de batjocură pentru cel incorect.

Istoria omenirii, încă din primele zile, abundă cu asemenea cazuri. De ce a fost ucis Abel? Pentru că jertfa sa era primită de Dumnezeu, pentru că era cel bun. Toţi profeţii, dacă luăm Vechiul Testament, au avut aceeaşi soartă, pentru că voiau să fie fideli lui Dumnezeu. Profetul Ilie a fost fugărit, a fost mereu persecutat de regina Isabela, o regină păcătoasă. Profetul Isaia are acele capitole frumoase ale slujitorului suferind, el însuşi obiect de batjocură. Dar poate cel mai concludent este Ieremia, omul care a fost aruncat într-o cisternă, pentru că nu plăcea vorba sa, nu plăcea corectitudinea sa. Amos a fost alungat de la Betel, tocmai pentru că nu plăcea faptul că el îl aduce pe Dumnezeu. Şi era un om în vârstă şi un om corect. Mai departe, Ioan Botezătorul, de ce va fi ucis, de ce va fi cel căruia i se decapitează capul? Pentru că era corect şi n-a plăcut celor din jurul său. Maximum, Isus Cristos, care a spus în evanghelie astăzi, venind cu acea afirmaţie: "Fiul Omului va fi dat la moarte". De ce? Tot aceeaşi cauză: suferinţa celui nevinovat; oamenii timpului, contemporanii săi, nu au acceptat corectitudinea sa, nu au acceptat blândeţea sa, nu au acceptat minunile sale, nu au acceptat bunătatea sa. Aşadar, nu acceptă nici vindecările, nici tăcerea lui, nimic.

Şi nu s-a terminat cu Cristos. Aceeaşi persecuţie a omului nevinovat continuă imediat. Toţi apostolii vor muri martiri. Sfântul Ştefan va fi ucis cu pietre, 300 de ani va curge sânge de martir. De ce? Exact aceeaşi motivaţie: oamenii timpului, contemporanii lor, omul rău, omul păgân nu va suporta pe omul credincios, nu va suporta pe omul bun, nu va suporta omul milos, nu va suporta binele de lângă el. Şi credeţi că s-a terminat? Nicidecum. Pentru că acelaşi lucru se întâmplă chiar şi în zilele noastre, sub ochii noştri. Secolul pe care l-am încheiat în urmă cu câţiva ani a cunoscut aceleaşi drame. Oare în anii 1940-1950-1960 cu cine erau pline puşcăriile? Vă spun eu: cu elita românească şi cu oameni ai Bisericii, care nu au făcut compromis, oameni buni, oameni blânzi, episcopi remarcabili, îl amintesc aici pe preasfinţitul Anton Durcovici. Trebuia el să fie dus la închisoare ca să fie ucis prin înfometare? Ce rău a făcut? Exact ca şi slujitorul suferind, exact ca şi omul din Cartea Înţelepciunii, a fost dus la moarte.

Şi vreau să vă aduc în faţa dumneavoastră un fragment din cartea Lanţuri şi teroare, scrisă de blândul episcop Ioan Ploscaru, un om al lui Dumnezeu. Eu am locuit patru ani alături de acest episcop şi vă spun: nu avea decât iubire, evlavie şi blândeţe într-însul, un om care toată ziua se ruga, citea sau făcea rozarii şi dădea altora. Iată ce spune el: "Eram la Jilava. O grea pedeapsă ni s-a aplicat acolo. Era în luna iulie a anului 1950. Deşi era arşiţa verii, au ţinut geamurile în cuie, le-au ţintuit, şi o săptămână am stat fără aerisire şi fără scoatere la aer. Pentru ce vină am fost oare arestaţi şi pedepsiţi? În plină vară, fără aerisire, într-o cameră de 18 metri pătraţi, trăiau o viaţă de sufocare 35 de persoane. Mulţi leşinau în plină zi, alţii se îmbolnăveau. Atunci ne-a venit ideea să agităm păturile în faţa uşii, pompând puţin aer pe sub uşă. Ne schimbam cu rândul prin faţa uşii şi ne aplecam în partea de jos, pentru a putea respira puţin aer proaspăt. Numai în asemenea situaţii ne dădeam seama ce înseamnă aerul proaspăt şi suficient, pe care îl respiram afară, în mod obişnuit, fără a-l considera o adevărată binefacere de la Dumnezeu. În această luptă cu supravieţuirea, simţeam uneori compătimire pentru torţionarii noştri. Cum poate simţi bucuria vieţii un om care nu are altă satisfacţie decât aceea de a-i chinui pe alţii?"

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Atâtea drame se întâmplă, nu că cineva ar fi vinovat, ci doar faptul că cel rău nu-l suportă pe cel bun. Şi revin cu întrebările. Ce vină aveau aceşti oameni, atât de buni şi atât de blânzi, pentru a fi trimişi la închisoare? E întrebare. Dar nu o pun degeaba. O să-mi spuneţi: Părinte, noi nu suntem torţionari, de ce ne vorbiţi despre acestea? Oare nu putem observa şi astăzi lume care suferă pe nedrept din cauza altora, copii din cauza părinţilor, soţii între ei, vecinii între ei, colegi de lucru? Şi mă întreb şi vă întreb: Oare, nu cumva, adesea se suferă din cauza noastră, a invidiei noastre, a nepăsării noastre, a vorbelor noastre, a intrigilor noastre? Ar trebui să spunem zilnic: Doamne, fă ca nu cumva mâna mea, vorba mea să fie fabricantă de suferinţă pentru cei de lângă noi. Încă în multe locuri se suferă din cauza credinţei. De exemplu, în China, sunt mulţi episcopi arestaţi pentru credinţa lor. Istoria şi azi e plină de martiri. Dar la toate acesta ne mângâie fraza din evanghelie: "Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide". Şi aici vine esenţialul: "Dar a treia zi va învia". Este esenţial, în a înţelege suferinţa, trebuie să avem această parte ultimă a frazei, care dă atâta speranţă: omul care suferă pe nedrept, e drept, e adevărat, dar care are o speranţă. Nu este ca suferinţa celui care suferă în zadar. El ştie că după suferinţă va veni învierea. Şi toţi care au murit pentru credinţă, toţi martirii, nu sunt nişte perdanţi, ci sunt nişte oameni care au câştigat viaţa veşnică.

Aşadar, astăzi, în faţa acestei lecturi şi în faţa lui Cristos, să ne întrebăm: suntem oare cei care suferă pentru credinţă sau suntem cei care creează suferinţă în jurul nostru? Dacă toţi am deveni nişte mângâietori, nişte oameni care suferă pentru credinţa lor, pentru dragoste şi pentru adevăr, pământul ar fi mult mai frumos, pământul nostru ar fi paradis şi ar dispărea suferinţa. Amin.

20 septembrie 2009

Pr. Iosif Dorcu

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
563 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 25-a de peste an:

Anul B
24 septembrie 2006 - Pr. Iulian-Valerian Ianuş
23 septembrie 2012 - Pr. Cristinel Fodor
20 septembrie 2015 - Pr. Daniel Iacobuţ
23 septembrie 2018 - Pr. Ciprian Antălucă

[ Index predici şi predicatori ]