Anul A
Duminica a 24-a de peste an

Sir 27,33-28,9; Ps 102; Rom 14,7-9; Mt 18,21-35

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Prima lectură din Cartea lui Ben Sirah ne oferă cheia pentru a deschide taina evangheliei din această duminică: "Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate!". Cu alte cuvinte, ni se spune că nu putem separa experienţa iertării divine - a dezlegării primite pentru propriile păcate - de experienţa iertării greşelilor celorlalţi. Cele două situaţii nu trebuie şi nu pot fi scindate sau despărţite.

Isus ne prezintă acest adevăr în evanghelie prin răspunsul dat întrebării sfântului Petru: "De câte ori să-l iert pe fratele meu, care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?". Petru căuta să vadă care este limita iertării aproapelui. Până unde se poate merge cu iertarea celui care i-a greşit? Isus îi răspunde printr-un număr simbolic: "De şaptezeci de ori şapte", adică fără limite.

Motivaţia acestui răspuns neaşteptat se află în Dumnezeu, întrucât iertarea pe care ne-o oferă este fără limite şi iertarea pe care noi o oferim celorlalţi tinde să i se asemene. Isus şi-a completat răspunsul prin parabola slujitorului neîndurător. Acestuia, regele îi iartă o datorie imensă, comparabilă cu datoria publică a unei ţări întregi. Dar când îi vine rândul să ierte şi el o datorie neînsemnată - salariul pentru trei luni - atunci se arată neîndurător. La finalul parabolei răsună cu putere cuvintele regelui către slujitorul nemilos: "Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?". Altfel spus, eu ţi-am iertat acea datorie imensă, nu trebuie şi tu să ierţi? Cum de-ai blocat iertarea pe care ţi-am dat-o şi ai ţinut-o separată, ruptă de viaţa ta, de relaţiile tale?

Privind cu sinceritate la viaţa noastră, ne dăm seama că şi pentru noi este valabilă această întrebare. Nu trebuia ca noi, care de atâtea ori ne-am apropiat de iertarea lui Dumnezeu la scaunul de spovadă, să arătăm la rândul nostru milostivire faţă de cei care ne-au greşit într-un fel sau altul? Este o întrebare care ne provoacă să privim la toate situaţiile în care nu lăsăm ca iertarea primită de la Dumnezeu să devină iertare dăruită aproapelui.

Isus însuşi ne oferă o cale pentru a ieşi din acest blocaj, când ne spune că Tatăl se aşteaptă ca noi să iertăm din inimă: "Aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă". Mântuitorul ne îndreaptă către inimă. Acolo este locul unde omul trăieşte iertarea primită de la Dumnezeu, dar şi locul în care înfloreşte iertarea celuilalt. În inimă se unifică cele două experienţe: milostivirea primită şi milostivirea dăruită. De aceea, dacă cineva nu dă mai departe iertarea pe care a primit-o, înseamnă că aceasta, de fapt, nu i-a pătruns cu adevărat inima. Cine nu-l iartă pe aproapele, arată că nu a interiorizat iertarea primită, nu a asimilat cu adevărat milostivirea Domnului.

Într-adevăr, şi noi tindem să nu interiorizăm iertarea lui Dumnezeu atunci când o tratăm în mod superficial, ca şi cum ar fi doar un detergent miraculos ce şterge într-un moment pata vinovăţiei din conştiinţa noastră; sau să ne gândim când tratăm iertarea lui Dumnezeu ca pe o radiere din condica datornicilor; sau drept o intervenţie estetică, ce ne repară imaginea exterioară, pe care am deteriorat-o printr-un comportament ruşinos. În toate aceste cazuri, iertarea nu intră în inimă pentru că nu se realizează o legătură vie cu inima celui care oferă iertarea.

Să ne gândim puţin la experienţa slujitorului din parabolă. El se prezintă înaintea regelui cu o datorie copleşitoare şi, de aceea, se aruncă la pământ înaintea acestuia şi-l imploră să aibă răbdare până îi va restitui totul. Atunci, stăpânului i s-a făcut milă. A simţit compasiune faţă de persoana pe care o avea înainte. Regele a realizat toată dificultatea slujitorului său şi a hotărât că acea dificultate contează mai mult decât propriul drept de a-şi redobândi averea. Persoana slujitorului său - şi familia sa - a cântărit mai mult decât cei zece mii de talanţi şi, de aceea, s-a hotărât să-l ierte. Şi-a manifestat astfel inima, o inimă regală, mare, deschisă larg pentru toţi slujitorii săi în dificultate, o inimă care doreşte să salveze, să elibereze. Însă, slujitorul nu a intrat cu adevărat în legătură cu această inimă. Şi-a primit iertarea doar ca pe o chestiune de reglare de conturi cu stăpânul său. Şi astfel, imediat după ce a ieşit, nu după o zi, o săptămână sau o lună - imediat - s-a năpustit asupra datornicului său constrângându-l să-i plătească. Acţionând astfel, el nu încalcă nicio lege, îşi caută dreptatea, doar că o face cu o inimă mică şi meschină. Este onest, pentru că vrea înapoi ce este al său, însă ne arată că inima sa era stăpânită de frică şi furie. În interiorul său are loc un fel de fragmentare, o scindare interioară, prin care el vede doar vinovăţia celuilalt şi îşi ascunde propria vinovăţie şi, mai ales, uită de experienţa de a fi fost iertat de această vinovăţie. Inima lui, deşi a fost provocată de inima largă şi milostivă a stăpânului, a rămas mică şi meschină.

Problema acestui slujitor nemilos este deseori şi problema noastră. Nu interiorizăm iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă cu inima sa mare şi miloasă. El vrea să ne transforme inima noastră mică, dar noi riscăm să rămânem închişi. Şi riscăm să rămânem în această stare pentru că, în profunzimea noastră, încă mai credem că trebuie să merităm într-un fel iertarea lui Dumnezeu. Parcă am dori să fim într-un raport de paritate cu Dumnezeu, să fim la înălţimea sa şi să-i demonstrăm valoarea noastră. Ceva asemănător a trăit şi slujitorul nemilos, care i-a cerut stăpânului să aibă răbdare, pentru că îi va restitui totul, îi va da înapoi totul.

Oare putem noi să-i dăm înapoi lui Dumnezeu totul? Este iluzia omului care crede că poate să-i dea înapoi lui Dumnezeu cât a primit de la el, pentru a fi un raport de egalitate. În schimb, Dumnezeu, stăpânul din parabolă, nu amână datoria, nu o eşalonează, ci, pur şi simplu, o iartă. Iar omul are astfel şansa să renunţe la iluziile de a-şi plăti datoriile faţă de Dumnezeu şi de a face experienţa fundamentală a creştinului: experienţa harului - iubire necondiţionată, milostivire în exces, dar gratuit, ce nu poate fi meritat, ci doar primit cu smerenie şi uimire. Dumnezeu nu este un bancher şi noi nu suntem datornicii săi şi sclavii creditului primit. El este un Tată, iar noi suntem fiii săi iubiţi.

Dacă vom lua decizia de a ne deschide inima noastră mică şi temătoare la inima mare şi regală a Domnului, atunci ne vom deschide şi la iertarea faţă de celălalt şi vom descoperi că iertarea pe care o dăruim celorlalţi nu este, înainte de toate, o iniţiativă eroică din partea noastră, ci este mai degrabă o consecinţă a descoperirii pline de uimire a inimii milostive a Tatălui.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Isus ne îndeamnă să iertăm din inimă. Dar din care inimă? Din inima noastră mică şi meschină? Ştim că lucrul acesta este imposibil. Devine, însă, posibil dacă ne referim la inima mare, regală şi milostivă a lui Dumnezeu. Putem ierta dacă am făcut spaţiu în interiorul nostru inimii divine, dacă ne-am lăsat învăluiţi de iubirea acestei inimi. Iar această interiorizare este de fapt lucrarea Duhului Sfânt.

Evanghelia duminicii de astăzi ne determină să ne rugăm cu putere Duhului Sfânt, pentru ca el să aducă în viaţa noastră, în sufletul nostru, inima largă şi iubitoare a lui Cristos.

Să-i cerem harul de a descoperi cum prin rugăciune, prin sfânta Spovadă, prin sfânta Împărtăşanie, de fapt, inima lui Cristos intră în inima noastră. Duhul Sfânt să ne atragă inimile la inima lui Dumnezeu, pentru ca noi înşine să fim mereu îndreptaţi către el, către această inimă, către bunătatea lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu ne va deschide către iertarea aproapelui.

Să-i cerem Duhului Sfânt să fim la fel de ataşaţi de inima lui Dumnezeu precum se povesteşte despre un cavaler medieval că era ataşat de lumina de la Mormântul Sfânt. O legendă narează despre un cavaler cruciat, un om destul de brutal şi plin de sine care, ajungând la Ierusalim, şi-a luat hotărârea de a duce din Ţara Sfântă în satul său din nordul Italiei o candelă aprinsă de la Sfântul Mormânt. Dar cu o condiţie: această candelă să nu se stingă niciodată. A menţine aprinsă candela devenise regula fundamentală a vieţii sale, a drumului său, şi astfel, slujind lumina aceasta, el însuşi, treptat, a devenit un altul, a început să se transforme. Nu mai era el şi orgoliul său în centrul atenţiei, nu mai trebuia să se preocupe de ce se va întâmpla cu el, ci flacăra candelei era singurul punct de referinţă al vieţii sale. Şi se povesteşte că, ajungând acasă, la capătul drumului, familia sa aproape că nu-l mai recunoştea: era mai iubitor, mai înţelegător; el, care-i făcea pe datornicii săi să-şi plătească datoriile cu vârf şi îndesat, a ajuns să-i ierte, să aibă răbdare cu cei care-i greşeau, pentru că inima sa se ataşase de ceva mai mare decât el: de Dumnezeu.

Lumina care ne călăuzeşte şi pe noi în viaţă este inima mare şi milostivă a lui Dumnezeu. Trăind ataşaţi de această inimă vom putea, treptat şi cu smerenie, să iertăm şi noi din inimă greşiţilor noştri.

Lăudat să fie Isus Cristos!

17 septembrie 2017

Pr. Daniel Iacobuţ

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
576 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 24-a de peste an:

Anul A
11 septembrie 2011 - Pr. Claudiu Robu

[ Index predici şi predicatori ]