Anul A
Duminica a 7-a de peste an

Lev 19,1-2.17-18; Ps 102; 1Cor 3,16-23; Mt 5,38-48

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În evanghelia pe care am ascultat-o, Isus continuă discursul de pe munte. El proclamă noua lege: nu a venit să desfiinţeze, ci să desăvârşească.

Astfel, am auzit duminica trecută: "Nu am venit să desfiinţez Legea şi profeţii, ci să desăvârşesc" şi, de asemenea: "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor".

Cum se va petrece acest lucru? Cum să întreacă dreptatea noastră? În ce constă plinătatea Legii şi dreptatea superioară pe care el o cere?

Isus explică toate acestea printr-o serie de şase exemple, antiteze dintre poruncile vechi şi modul său de a le propune: "Aţi auzit că s-a spus... eu însă vă spun..." Patru dintre ele au fost relatate duminica trecută: respectul faţă de celălalt prin îndepărtarea mâniei, fuga de imoralitate prin curăţirea privirilor şi a dorinţelor, stabilitatea Căsătoriei prin fidelitate şi respingere a divorţului, iubirea de adevăr prin folosirea corectă a cuvântului.

Noutatea stă în faptul că el însuşi umple poruncile cu iubirea lui Dumnezeu, cu puterea Duhului Sfânt care este în el: "Aţi auzit că s-a spus [...], eu însă vă spun...". Isus interiorizează legea. Arată că totul porneşte dinăuntrul omului. Omul nu ajunge dintr-odată la ucidere, adulter, divorţ sau jurământ fals, ci înaintează spre cădere puţin câte puţin, atunci când nu este atent cu interiorul său, când acceptă primele compromisuri şi apoi altele.

Un proverb chinezesc spune că drumul de un kilometru începe cu primul pas. La fel, drumul spre ruină începe cu primele mânii, răzbunări, insulte, priviri imorale, primele minciuni.

Vina şi virtutea se nasc înăuntrul nostru. De aceea e nevoie să sădim în interiorul nostru: respect pentru celălalt, privire limpede cu gând curat, fidelitate conjugală, onestitate şi sinceritate.

Evident, pentru a împlini toate acestea, avem nevoie de puterea, de susţinerea şi de îndurarea lui Dumnezeu.

Astăzi, în evanghelie, Mântuitorul dă alte două învăţături. Ni se relatează despre răspunsul la răul celorlalţi şi despre atitudinea faţă de duşmani. La final există chemarea la desăvârşire. Cele două învăţături tratează practic aceeaşi temă: cum să reacţionăm faţă de cei ce ne fac rău. Prima dă răspunsul sub formă negativă. A doua îl dă sub formă pozitivă.

Aşadar, de pe munte, astăzi, ne vin cereri nemaiauzite. Este punctul culminant al întregii învăţături a lui Isus Cristos. Este partea cea mai fascinantă. Admirăm frumuseţea acestor învăţături nemaiauzite.

Care este atitudinea noastră faţă de cei ce ne fac rău? Cum reacţionăm atunci când celălalt are ceva împotriva noastră, când ne urăşte? Răspundem noi cu aceeaşi ură? Întâmpinăm răul cu rău? Aici intervine chemarea lui Isus, acele cuvinte nemaiauzite: "Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun... nu întoarceţi răul celor care vă fac rău".

Era mai întâi legea talionului. În Vechiul Testament această lege era formulată astfel: "Să plătească viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie" (Ex 21,23-25). Ai tăiat cuiva o mână sau o ureche? Ţi se va tăia şi ţie la fel. Ai scos un ochi? Ţi se va scoate şi ochiul tău. Ţi s-a făcut un rău? La fel ţi se va face şi ţie. Legea talionului era deja un pas înainte. În multe cazuri era practicată legea răzbunării, a represaliilor, care dădea naştere la agresiune violentă, chiar la eliminarea duşmanului. Se plătea astfel îndoit, înzecit. Să ne amintim, mai aproape de timpurile noastre, cum pentru un soldat ucis din rândul SS-iştilor, zece sau chiar cincisprezece civili erau mitraliaţi. Chiar şi astăzi, în anumite ţări din Orientul Mijlociu hoţilor li se taie mâna. Aşadar, legea talionului era un pas înainte faţă de răzbunare. Martin L. King a remarcat: "Vechea lege a ochiului pentru ochi va face o lume de orbi".

Vine Domnul şi ne spune că nu trebuie să ne răzbunăm, că trebuie mai degrabă să suferim paguba, nu trebuie să ne împotrivim Celui Rău. Soluţia lui este nonviolenţa, nonrezistenţa, pacifismul, a răspunde cu bine la rău.

În acest sens, el dă patru exemple paradoxale, destinate să şocheze, pentru a rămâne bine imprimate în memorie. Sunt gesturi care să-l surprindă pe adversar, să-l prindă pe picior greşit, să-l descumpănească. Cei care ne fac răul nu sunt pierduţi iremediabil, ci sunt persoane recuperabile în bine.

"Dacă unul te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt... Dacă cineva vrea să te dea în judecată ca să-ţi ia cămaşa, lasă-i şi mantaua... Dacă cineva te obligă să faci cu el o mie de paşi, tu fă două mii... Celui care vrea să se împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele..."

În locul răzbunării, Isus ne spune că trebuie să inventăm situaţii noi, care să depăşească răutatea.

Da, avem cu toţii de învins în noi instinctul de răzbunare.

Răul nu este depăşit atunci când răspundem cu duritate, cu aceeaşi măsură sau cu măsură îndoită. Răzbunarea nu este o soluţie a problemei, ci o agravare a ei. Când se răspunde cu rău la rău, se intră într-un cerc vicios. Când întoarcem răul, acesta câştigă o victorie în plus, căci intră în noi. Isus vrea să deschidă omenirii un alt drum: acela de a învinge răul prin bine. Iertarea sfărâmă spirala urii, rupe cercul vicios.

"Aţi auzit că s-a spus: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău». Eu însă vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă vorbesc de rău..."

Iubirea faţă de prieteni este ceva bun şi sfânt, dar se plasează la un nivel pur uman: "Oare nu fac aceasta şi vameşii şi păgânii?" Noi trebuie să depăşim, spune Isus, acel "Te iubesc pentru că mă iubeşti, te salut pentru că mă saluţi..."

Iubirea faţă de duşmani. A face lucrul pe care îl cere Isus aici este peste puterile omeneşti. Dar dacă Isus ne spune să-i iubim pe duşmanii noştri, este pentru că Dumnezeu, mai întâi, ne iubeşte astfel. Trebuie să recitim un pasaj din Scrisoarea către Romani (5,7.8): "Cu greu moare cineva pentru un drept; pentru un om bun poate are cineva curajul să-şi dea viaţa. Dumnezeu însă şi-a arătat dragostea lui pentru noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi".

Când suntem în faţa urii, nu putem să rămânem doar la ceea ce ne spune firea noastră sau mentalitatea lumii. Trebuie să venim în faţa crucii lui Isus. De ce a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu? Ce ne spune nouă crucea? El, Fiul Tatălui, a voit binele celor care îi voiau răul, a suferit şi a murit pentru cei care îl făceau să sufere şi să moară.

Te întrebi cum să faci pentru a-l iubi pe cel care nu te iubeşte? El, Dumnezeu, cum ne-a iubit? Iertându-ne neîncetat. Această iubire imposibilă faţă de duşmani, Isus ne-o cere pentru că el a trăit-o cel dintâi: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac".

Să răspunzi la rău cu bine, să-i iubeşti pe duşmani: sunt expresii tari, cine le poate ţine?, va întreba cineva. E posibil să punem în practică aceste cerinţe ale lui Isus? Pentru a vedea că ele sunt posibile, iată câteva exemple.

Să ne gândim mai întâi la creştinii din primele secole. Prin răbdarea lor, prin spiritul lor de jertfă, au arătat că învăţăturile lui Isus sunt posibile. Timp de trei secole Imperiul Roman a căutat să-i distrugă. Ei au răspuns cu iubire şi cu jertfire de sine. Când erau duşi la moarte, să fie aruncaţi la fiare, cântau, se rugau şi iertau. Mulţi dintre călăii lor, văzându-i, li s-au alăturat. În cele din urmă, creştinismul a biruit.

Povesteşte Richard Wumbrandt că era ziua de Crăciun a anului 1951, în închisoarea de la Târgu Ocna. Aici se aflau stareţul mănăstirii Tismana, Gherasim Iscu, şi călăul lui, Vasilescu.

"Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii. Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, a fost repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon l-a luat la ochi şi a fost la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui a avansat mult [...] Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le-a săvârşit la canal. Nu l-a cruţat nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea [...] În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.
- Sunteţi prea bolnav ca să vă ridicaţi, au spus ei.
Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.
- Ce se întâmplă? Ce vrea să facă?, întrebau. S-o facem noi!
- Nu puteţi voi face aceasta, a spus el. Daţi-măjos din pat!
- L-au sprijinit, ridicându-l.
- Duceţi-mă la patul lui Vasilescu, le-a cerut.
Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care l-a torturat şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.
- Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.
Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.
- Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Cristos, care-i mai bun decât noi, te va ierta şi el. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.
A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta Împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.
În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în rai ţinându-se de mână" (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura "Casa Şcoalelor", 1993, p. 102-104).

Penitenciarul din Galaţi. Preotul greco-catolic Matei Boilă îşi aminteşte că "printre cei 130 de deţinuţi care se aflau în celulă era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, îşi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să se răzbune [...] Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: «Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit în coastă». Îşi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă îl îndemna să se împace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare, a rostit cuvintele: «Bine, îl iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei». La scurtă vreme s-a stins din viaţă împăcat. Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat împreună, - spune părintele - i-am dat sfânta Împărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a încetat. După trei ore de la împărtăşanie, a murit împăcat şi, îndrăznesc să spun, fericit, pe cât încape, aşa cum rar a fost în decursul vieţii sale zbuciumate" (Fragment din lucrarea Preoţia în spaţiul concentraţionar, Camelia Pop).

Da, Isus ne spune că trebuie să-i iubim pe duşmanii noştri. Iar noi, care avem talentul de a îndulci evanghelia, spunem: "Eu nu am duşmani...". Trebuie să acceptăm această lumină clară pe care Isus o proiectează asupra existenţei umane marcate de inevitabile conflicte. Orice persoană care nu îmi seamănă, în fond, mă agresează, mă atinge. Caracterul diferit de al meu mă enervează, mă distruge. Felul lui de a vorbi, de a se comporta mă scoate din fire.

Nu aştepta!, spune Isus. Chiar acum, roagă-te pentru cei care te enervează, îţi sunt antipatici, te bârfesc, te vorbesc de rău, pentru cei care îţi fac răul, pentru cei pe care nu-i iubeşti sau care nu te iubesc. Iartă răul făcut! Salută-i şi vorbeşte-le frumos celor care consideri că nu merită!

Reţinem că dacă facem aşa avem acces spre împărăţia lui Dumnezeu: "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". În plus, Domnul ne mai dă o motivaţie: suntem fiii Tatălui, ne asemănăm cu "Tatăl nostru din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, aşadar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este".

A-i iubi pe cei care nu ne iubesc înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. A face bine celor care ne fac rău este ceva dumnezeiesc. Ce înseamnă să fii creştin? Înseamnă să încerci în fiecare zi să pui în practică învăţăturile lui Isus. Noi suntem copiii unui Tată care îi păstrează în "adâncul inimii sale îndurătoare" şi pe cei răi şi pe cei buni. Isus a dobândit pe cruce dreptul să ne ceară aceste lucruri. El este cel care a primit palmele, cel căruia i s-a smuls şi tunica şi cămaşa, cel care a fost luat şi judecat într-un proces nedrept, cel care a fost târât să facă două mii de paşi pe drumul Calvarului. El este "răstignitul" care a răspuns cu iubire la răul celorlalţi. El ne dă puterea de a face la fel. Să-i iubim pe cei care nu ne vor binele şi să ne rugăm pentru ei. A birui răul prin bine, ura prin iubire, nu înseamnă slăbiciune, ci putere şi frumuseţe morală.

20 februarie 2011

Pr. Cornel Cadar

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
597 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 7-a de peste an:

Anul A
23 februarie 2014 - Pr. Corneliu Berea, SVD
19 februarie 2017 - Pr. Daniel Iacobuţ

[ Index predici şi predicatori ]