(Din lat. cúltus, derivat din cólere, a venera, a cinsti). Adorarea lui Dumnezeu, exprimată în laudă, în mulţumire, în oferire de sine, în părere de rău pentru păcatele săvârşite şi în cerere de haruri şi binecuvântări. Cultul personal dat lui Dumnezeu poate avea loc pretutindeni şi oricând. Cultul creştin public este liturgia. Jertfa euharistică (Sfânta Liturghie), memorialul morţii şi învierii Domnului, în care se perpetuează de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii, este culmea şi izvorul întregului cult şi al întregii vieţi creştine. Cultul Maicii Domnului (cf. Lc 1,48) diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt. El îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei deDumnezeu şi în rugăciunea mariană, cum ar fi Sfântul Rozariu, rezumat al întregii Evanghelii (cf. CBC 971). Biserica îi cinsteşte şi pe îngerii şi sfinţii din cer, datorită harului deosebit pe care l-au primit de la Dumnezeu.

[ Adoraţie; Dulie; Hiperdulie; Latrie ]