(Din gr. chárisma, derivat din cháris, har). Haruri speciale prin care Duhul Sfânt îi face pe credincioşi capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii (cf. LG 12). Extraordinare sau simple şi umile, carismele au, direct dau indirect, o utilitate eclezială, fiind rânduite spre creşterea Bisericii, spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. Ele trebuie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte, dar şi de toţi membrii Bisericii. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţirea întregului Trup al lui Cristos; cu condiţia totuşi să fie vorba de daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate după iubire, adevărata măsura a carismelor. În acest sens e întotdeauna necesară discernerea carismelor. Nici o carismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii (cf. CBC 798- 801). Termenul carismă este menţionat de 16 ori în epistolele sfântului Paul şi o dată în cele ale lui Petru (cf. 1Pt 4,10). Sfântul Paul consideră ca făcând parte din rândul carismelor slujirea de apostol, de profet, de învăţător, de evanghelist şi păstor (cf. 1Cor 12,28); de asemenea, chemările speciale, cum ar fi chemarea la celibat (cf. 1Cor 7,7) şi diferitele acţiuni utile comunităţii: îndemnurile, învăţătura, faptele de milostenie, darul de a vindeca, de a face minuni, de a profeţi, darul limbilor (cf. 1Cor 12,8-10). Însă mai presus de toate aceste daruri este iubirea (cf. 1Cor 13,11).