Duminica a II-a dupa Paste

Omul nou al Învierii

Un copil citise multe carti despre pirati si alte aventuri pe mare. Când într-o zi a vazut un marinar ars de soare, l-a întrebat: De ce exista atunci si bancuri de nisip sub valurile marii? Stia ca acestea provoaca multe naufragii tragice. Marinarul i-a raspuns: Ca sa fie ocolite cu multa iscusinta. Sigur, n-a fost un raspuns stiintific, ci instructiv. Dar daca ma veti întreba: De ce exista îndoieli în credinta, va voi raspunde asemenea marinarului: Ca sa fie ocolite cu multa dibacie! Dibacia în a ocoli îndoielile în credinta nu este o iscusinta pur umana, ci un dar care ne vine de la Duhul Sfânt: El va va învata toate, spune Isus ucenicilor sai. Aceasta iscusinta, provenita din darul stiintei Duhului Sfânt, da sufletului o satisfactie deosebit de mare, pe masura ce crestinul simte tot mai aproape portul mântuirii.

Merg la Dumnezeul meu si la Dumnezeul vostru (In 20,17), spune Isus ucenicilor sai. De ce face aceasta distinctie: al meu si al vostru? Sunt doi Dumnezei? Nu, este numai un singur Dumnezeu, dar pentru a ne face sa întelegem ca firea sa naturala, divina, este asemenea cu cea a Tatalui si numai el singur cunoaste calea catre Tatal (In 14,6), si, desi are o fire comuna cu a noastra, nu este fiu adoptiv, asa cum suntem noi. De aceea, ca noi sa ajungem la Tatal, trebuie sa-l cunoastem pe Isus, fiindca el singur este arhitectul omului nou al învierii, adica trupul sau omenesc a devenit îngeresc, dar cu trasaturile umane.

Aparitiile sale, gesturile si vorbele, felul de a umbla si de a mânca asemenea noua sunt trasaturi umane care au devenit semne ale învierii. Noua sa realitate umana, prin înviere, a devenit inefabila: trece prin zid si prin usile încuiate fara sa le deterioreze; umbla pe valuri fara sa se scufunde sau sa se ude; parcurge distante mari într-o fractiune de secunda; poate fi prezent în aceeasi clipa în orice loc de pe pamânt; manânca si bea fara trup material, adica poate consuma materia transformând-o în nimicul din care a fost facuta; apare vizibil si se face invizibil oricând etc.

Înainte ca omul sa fi pasit pe astrul noptii, luna era un mister. Acum, când muritorii si-au satisfacut curiozitatea, luna a devenit un depozit de mistere... Asa este si cu Isus, cât timp a fost om între oameni, a fost un mister, dar acum, prin înviere, a devenit un depozit de mistere. Bucuria noastra sta în a dezlega aceste mistere, fiindca numai cunoscându-l în aceasta stare devenim asemenea lui: fii ai învierii.

Ca apostolii sa devina oameni noi, ca la rândul lor sa poata introduce pe altii în dimensiunile învierii spirituale, posesori ai harului care transforma, în cele din urma, natura umana materiala în dimensiunea naturii îngeresti cu trasaturi specifice firii omenesti, ei primesc de la Isus înviat daruri si puteri deosebite. Primul dar este pacea: Pace voua. El este principele pacii profetit de Isaia (9,5; 60,17). Ei sunt chemati sa primeasca pacea mesianica, sa creada în Scriptura, sa creada în valoarea pacii divine. Cine nu cunoaste valoarea pacii? Cât de dulce este pacea sufletului! Cât de pretioasa este pacea dintre popoare! Cât de bine ar fi, daca toti oamenii ar trai în pace. În 1909 s-a iscat un conflict între doua state catolice - Chile si Argentina - care erau gata sa se transforme într-un razboi de proportii. Conducatorii, constienti de datoria lor de a ajunge la o întelegere conforma cu învatatura lui Cristos - Fericiti facatorii de pace, fiindca fiii lui Dumnezeu se vor chema - au realizat-o si, drept semn al împacarii, pe una dintre cele mai înalte culmi ale muntilor Anzi, la o altitudine de 4000 de metri, au ridicat o statuie uriasa a lui Cristos, obtinuta din topirea tunurilor celor doua parti. Pe soclul ei se pot citi aceste cuvinte: Muntii cu granitul lor sa se prefaca în praf înainte ca si cei din Chile si Argentina sa frânga pacea sigilata cu juramânt la picioarele lui Cristos.

Omul nou este omul pacii lui Cristos. Este minunata pacea dintre popoare; ea aduce bunastare materiala si spirituala, culturala si sportiva; pacea este armonie, poezie, muzica etc.; dar numai pacea lui Cristos este transformatoarea pacii umane în pacea îngereasca, de aceea a spus Isus ca el ne da pacea sa altfel decât ne-o poate da lumea (In 14,27). Ce frumoasa ar fi lumea, daca s-ar topi toate tunurile, toate tancurile, toate rachetele, tot arsenalul infernului pamântesc si la granitele dintre state ar fi doar un singur indicator: statuia lui Cristos înviat, în fata caruia toti locuitorii pamântului sa poata cânta un singur imn: Aleluia! Aceasta este ziua si lumea pe care le-a facut Domnul, ca sa ne veselim si sa ne bucuram întotdeauna! Aleluia!

Dupa ce apostolii au devenit oamenii pacii lui Cristos, au primit misiunea divina de a o duce la toate popoarele: Dupa cum m-a trimis pe mine Tatal, asa va trimit si eu pe voi. Trimiterea cuprindea în fapt o înnoire totala, fiindca Isus a suflat asupra lor. Semnificatia acestui gest este profunda. Cartea Genezei ne aminteste de creatia lui Adam (2,7); ca sa devina om acel chip de lut, Dumnezeu i-a suflat în fata un duh nemuritor. Ca sa devina oameni noi, fii ai învierii, Cristos sufla asupra ucenicilor sai, savârsind o noua creatie, o noua viata, viata harului, prin care ei, din prieteni - Voi sunteti prietenii mei (In 15,14) - devin fratii, si chiar ca niste nou-nascuti ai lui Cristos, carora le spune cu atâta gingasie: copilasii mei (cf. In 20,17; 21,5).

Ca si noi sa devenim oamenii învierii, fratii si chiar copilasii lui Isus, el le mai da ucenicilor sai pe Duhul Tatalui: Primiti pe Duhul Sfânt! Îl da ucenicilor, ca sa ni-l dea si noua spre iertarea pacatelor, spre realizarea pacii dintre om si Tatal ceresc, de aceea le spune: Carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute. Ca sa fim fratii si copilasii lui Isus, nu era suficient numai sa ni se ierte pacatul, era necesar ca în locul pacatului sa fie pus harul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este absolut necesar pentru ca fratii si copilasii lui Isus sa devina fii ai învierii, deoarece însusi Fiul Omului a devenit Omul învierii prin acelasi Duh al Tatalui, ca rasplata ca de pe lemnul crucii si-a încredintat sufletul în mâinile Tatalui ceresc (Lc 23,46).

Ca sa avem ce încredinta în mâinile Tatalui ceresc, ca Tatal sa aiba pe cine trimite spre a ne învia din morti, Isus ne daruieste harul sfintitor ca rod al mortii si învierii sale. Din acest motiv spunea sfântul Paul cu atâta credinta: Pe Cristos vreau sa-l cunosc si puterea învierii lui, ca sa pot ajunge la învierea din morti (Fil 3,10-11).

Apostolul Toma, care s-a ascuns cu o frica mai mare decât a celorlalti confrati si nu a fost de fata la prima aparitie a lui Isus, la vestea învierii îsi exprima si el dorinta de a-l cunoaste, dar cu simturile trupesti. Nu-si dadea seama ca, pentru a ajunge la o cunoastere superioara sunt necesare mijloace superioare celor materiale, celor legate de simturi trupesti, animalice. Dojenit pentru încercarea de a cuceri o cunoastere cereasca printr-un alt turn Babel construit de ochi, degete si palme, a fost silit sa îngenuncheze cu smerenie si sa-si exprime cunoasterea prin credinta, zicând: Domnul meu si Dumnezeul meu.

Toma nu i-a crezut pe ceilalti ucenici, când acestia i-au spus ca Isus a înviat, fiindca i-a gasit tot acolo unde îi lasase când s-au ascuns de frica iudeilor, tot fricosi si stând cu mâinile în sân, ei ofereau lui Toma o credinta moarta, asa cum va spune sfântul Iacob mai târziu: Credinta fara fapte este moarta (2,17). Duhul Sfânt, primit la prima aparitie a lui Isus, când a suflat asupra lor, înca nu si-a facut simtita prezenta din plin, fiindca Isus înca nu se înaltase la Tatal. Era necesara înaltarea lui Isus, ca prezenta Duhului Sfânt sa devina operationala: Veti lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi si îmi veti fi mie martori în Ierusalim si în toata Iudeea si în Samaria si pâna la marginile pamântului (Fap 1,8).

Învierea lui Isus este chemarea noastra la faptele credintei, la iubirea care realizeaza pacea, armonia; la speranta care ne da taria sa suportam toate necazurile vietii cântând: Cristos a înviat din morti, cu moartea pe moarte calcând. Cu el si eu voi învia, pe urma lui de voi calca. Amin.