Duminica a V-a din Post

Moartea mortii

Câte stim despre moarte pâna în prezent este prea putin. Din acest motiv ne umplem de spaima în fata mortii. Nu-i spusa chiar în zadar sintagma: Omul, cât traieste, învata; la urma, tot prost moare. Exista o moarte de care ne temem si nu ar trebui sa ne temem; aceasta este moartea trupeasca. Dar mai exista o alta moarte, cea sufleteasca prin pacat, pe de alta parte, de care ar trebui sa ne temem si nu ne temem.

De emotie, pe care o provoaca moartea trupeasca, a fost cuprins si Isus: Acum sufletul meu este tulburat, spune el ucenicilor; iar în gradina Maslinilor adauga: Sufletul meu este trist de moarte (Mt 26,38). De ce era tulburat si trist? Stia doar ca va învia; stia ca dupa moarte este adevarata viata, viata vesnica; stia ca Tatal îl iubeste, ca orice-i va cere, îi va da. Isus stia multe în preajma mortii sale si s-a cutremurat atât de mult. Referindu-se la moartea lui Isus, autorul Scrisorii catre Evrei a spus: în zilele trupului sau, el a adus, cu strigat tare si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre cel care putea sa-l mântuiasca de moarte si a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Cum a fost mântuit de moarte, daca totusi a murit pe cruce? Nu de aceasta moarte trupeasca se temea Isus, ci de moartea vesnica, de chinurile iadului, desi stia ca nu va ajunge acolo, chiar daca a luat asupra sa pacatele lumii întregi, dar sunt atât de groaznice încât trebuie sa înfioreze orice suflet numai la gândul ca cineva ar putea ajunge acolo, fiindca acolo se simte groaza izolarii totale de Tatal, de izvorul a tot binele. Cristos a fost ascultat pentru evlavia sa, nu însa înainte de a gusta aceasta groaznica izolare din partea Tatalui pe lemnul crucii, când a strigat cu glas puternic, cu lacrimi de sânge, cu cereri si rugaciuni în numele întregii omeniri: Eloi, Eloi, lama sabahtani? adica Dumnezeul meu, Dumnezeu meu, pentru ce m-ai parasit? (Mc 15,34).

Cristos s-a cutremurat si de moartea celor ce refuza credinta în viata vesnica si o vor pierde; s-a cutremurat pentru a ispasi pedeapsa pe care o merita cei rai, dar care se caiesc de pacatele lor si îsi vor pastra viata (cea noua) pentru viata vesnica, fiindca, oricâta pocainta am face, nu putem repara si cu atât mai putin nu putem merita ceea ce este vesnic; s-a cutremurat Isus si pentru a îndulci chinurile mortii noastre trupesti, fiindca, în mod obisnuit, cu cât ne apropiem mai mult de moarte, cu atât mai mult se trezeste în noi dorinta de a sti daca vom supravietui sau nu, fiindca învatatura ateilor ca o data cu moartea, toate se termina, lasa emotii în orice suflet, si atunci dorim un semn prin care sa fim convinsi ca exista un dincolo.

Platon, marele filozof grec (428-342), sustine preexistenta sufletelor si, când un suflet intra într-un trup si se zamisleste, apoi se naste copilul, noua fiinta umana intra în viata aceasta ca într-un somn plin de visuri, uitând tot ce stia mai înainte, asa cum seara, când ne culcam si dormim, uitam tot ce s-a petrecut în timpul zilei. Moartea este ca trezirea din somn la viata pe care o avea înainte de a se naste. Cartea tibetana a mortilor prezinta arta de a muri si contine o multime de informatii cu privire la etapele ulterioare ale vietii de dupa moarte. Dar, dat fiind faptul ca moartea este o experienta unica pentru fiecare individ - fiecare moare singur, fara martori, chiar daca ar fi în jur mii de persoane, nici una nu-l poate însoti ca ghid. Din acest motiv omul cauta mereu un semn venit de sus. Isus însusi a dorit acest semn de preamarire a numelui sau în preajma mortii si l-a obtinut, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru noi, prin glasul venit din cer, care a spus: L-am preamarit si iarasi îl voi preamari. Numele lui Dumnezeu este scris în însasi existenta noastra prin Duhul Sfânt, Duhul vietii si Isus a primit garantia mântuirii noastre prin glasul venit din cer. Multimea care l-a auzit a zis: A fost un tunet. Altii ziceau: I-a vorbit un înger. Isus a lamurit sensul semnului: Nu pentru mine s-a facut glasul acesta, ci pentru voi. Dat fiind faptul ca semnul a fost pentru noi, glasul venit de sus nu s-a stins în negura veacurilor, el îsi face auzit ecoul pâna în zilele noastre. Nu cred ca este om care sa nu-l fi auzit sau sa nu-l auda cel putin o data în viata, sub diferite chipuri (Exemple avem multe, îmi amintesc de prof. Dumitru Martinas, autorul cartii Originea ceangailor din Moldova, cum, pe când se afla la Buzau, într-o iarna, mergând pe trotuar, a auzit un glas: Treci pe partea cealalta! Fara sa vada pe cineva, strada fiind pustie, si-a continuat drumul, când aude din nou aceeasi porunca. A trecut strada si, pe partea trotuarului pe care mersese mai înainte a cazut de pe un acoperis un turtur de gheata cu zapada. L-ar fi omorât, daca n-ar fi trecut dincolo). Un medic si profesor de filozofie, un om de stiinta, R. Moody, în cele doua carti ale sale, Viata de dupa viata si Noi lumini, aduce o multime de fapte care confirma ecoul acelui glas din cer. Multi dintre cei care au avut o moarte clinica si apoi au revenit la viata au povestit ceea ce au auzit si au vazut la începutul vietii de dincolo. Iata o marturie: În timp ce totul începea sa se întunece, am auzit un sunet pe care nu-l pot descrie; era ca un ropot de toba, un sunet navalnic, ca un torent care se pravale printr-un defileu. Simteam ca urc, eram la aproximativ un metru deasupra trupului meu, astfel încât îl puteam vedea: eu eram acolo, iar oamenii încercau sa ma reanimeze. Nu-mi era teama. Nu sufeream. Pace totala. Dupa o secunda sau poate doua, parca

m-am întors din nou si am luat-o iarasi în sus. Era întuneric, ca într-o vizuina sau într-un tunel; si apoi a aparut acea lumina stralucitoare. Era din ce în ce mai stralucitoare si am avut impresia ca o traversez. M-am trezit dintr-o data în alta parte, dincolo, învaluit într-o lumina aurita, foarte frumoasa. Nu reuseam sa-i descopar izvorul... venea de pretutindeni. Era si muzica. (din Noi lumini). Orice om revenit la viata dintr-o astfel de experienta, îsi traieste viata altfel: bogata în fapte bune, ca sa-si asigure un loc în viata de dupa aceasta viata.

Spuneam mai înainte ca în fiecare se aude ecoul acelui glas venit de sus într-o forma sau alta. Multi nu au curajul sa-si împartaseasca experienta de teama de a fi socotiti paranoici si luati în râs. Chiar sfântul Paul, pe când povestea guvernatorului Festus si regelui Agripa experienta sa de pe drumul Damascului si acel glas: Saule, Saule, de ce ma prigonesti? Festus s-a ridicat si a strigat: Paule, esti nebun! Învatatura ta multa te duce la nebunie! (Fap 26,24). Este adevarat ca unii se pot însela prin halucinatii, dar nu putem si nici nu avem dreptul sa punem la îndoiala buna-credinta a multora, de aceea spune William James: Nu este mai rational sa refuzi a crede, de teama de a te însela, decât de a-ti întemeia credinta pe speranta de a avea dreptate.

Din punct de vedere religios, Isus, vorbind despre moartea care aduce roade, nu face altceva decât sa condamne moartea la moarte.

Savantii cauta sa învinga moartea prin stiinta. Este posibil? Este posibil, fiindca nu exista credinta în moarte, ci stiinta; astfel, eu nu cred ca voi muri, ci stiu sigur. Moartea, fiind un adevar de stiinta, de ce n-ar fi învinsa de stiinta? Oricum, pâna în prezent cheia succesului asupra mortii o detine iubirea. Isus învinge moartea fiindca Tatal îl iubeste deoarece îi preamareste numele; iar Isus îl iubeste pe Tatal

si-i împlineste vointa mereu, întotdeauna. Aceasta ne-o arata toate lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Cunoscând iubirea care ne iarta, vom fi recunoscatori prin iubirea care nu moare (lectura I-a); Isus s-a desavârsit în iubire când, de pe cruce, a iertat chiar si pe calai (lectura a II-a); pe cine cinsteste Tatal, acela învinge moartea; or, Tatal îl cinsteste pe Fiul si i-a dat biruinta asupra mortii.

Întrucât istoria sfintilor ne arata ca putem pasi pe urmele lui Isus, iertând gresitilor nostri, desavârsindu-ne în iubire, avem toata siguranta ca prin moarte vom trai. Tatal ne-a dat viata pamânteasca prin creatie; Fiul ne-a adus viata noua prin întruparea sa si ne-o împarte prin sfintele taine, mai ales prin sfânta Euharistie, iar Sfântul Duh ne da viata din viata sa care dureaza vesnic, spre gloria Preasfintei Treimi.

Sa-l preamarim pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfânt în toate zilele vietii noastre si Dumnezeu ne va preamari, ca sa fim ca îngerii sai din ceruri, prin moartea si învierea lui Isus. Amin.