Duminica a V-a de peste an

Copilul drag al credintei

Iob constata cu durere ca viata este un chin de dimineata si pâna seara si de seara pâna dimineata, ca ar fi pacat daca o viata atât de scurta s-ar termina numai cu atâta: cu durerea încununata de moarte. Numai ca Iob simte cum durerea, cu cât este mai mare, cu atât îl împinge pe om mai tare ca sa-l caute pe Domnul, fiindca simte ca absurd faptul ca viata sa fie facuta numai pentru chin (lectura I-a).

Sfântul Paul constata ca drumul vietii care duce la fericire trece prin toti oamenii. Din acest motiv el gaseste cu cale sa se faca totul pentru toti, ca toti sa înteleaga ca sensul vietii este fericirea. Orientarea vietii spre fericire ne-o da numai evanghelia si de aceea este necesar ca ea sa ajunga la tot omul (lectura a II-a).

Evanghelistul Marcu, scump la vorba, enumera statistic o multime de minuni într-un mod atât de simplu si vag, ca si cum n-ar avea nici o importanta, decât doar ca sa se stie ca au fost facute. Marcu spune, fara comentarii: El o ridica si o lasara frigurile; sau: El vindeca pe multi si alunga multi diavoli. Câti a vindecat? Câti diavoli a alungat? Cum au reactionat cei vindecati? A crezut ca nu ne intereseaza toate acestea? Cât de frumos descrie sfântul Ioan vindecarea orbului din nastere, parca ne transpune în scena (cf. In 9,1-41).

Renumitul medic francez, Alexis Carrel, necredincios la început, premiat cu Nobel în 1912, a mers la Lourdes, auzind ca aici se fac minuni, pentru a se convinge. Când constata minunea cu propriile simturi, o descrie în chip minunat, cu lux de amanunte; îsi schimba viata, devenind un zelos aparator al neprihanitei. Asa mai merge, zic eu. Dar daca Marcu numai mentioneaza minunile este semn ca Isus însusi în activitatea sa publica n-a pus accentul în primul rând pe acestea. De altfel, minunile pe unii chiar îi înspaimântau, cum s-a petrecut cu locuitorii din Gherasa, dupa ce Isus a eliberat pe un om posedat de diavol, au venit si l-au rugat sa plece din tinutul lor (cf. Mc 5,1-17), aceasta din cauza ca în acele vremuri erau multi magi care se foloseau de stiinta lor oculta si de cele mai multe ori faceau mai mult rau decât bine. Chiar Petru îi face lui Isus o cerere asemanatoare dupa pescuirea minunata: Departeaza-te de mine, Doamne, ca sunt om pacatos (Lc 5,8). Si pe câti altii nu-i cuprindea frica în fata minunilor? Isus nu urmarea sa înfricoseze pe nimeni. Mântuitorul voia iubirea oamenilor, dar nu stoarsa cu forta, fiindca în iubire nu este teama (1In 4,18). I-a fost atât de greu sa alunge frica din inimile oamenilor, desi se arata atât de bun, chiar si de acei care cautau sa-i fure minunea pe ascuns, ca acea femeie bolnava de hemoragie (cf. Lc 8,43-48).

Încetul cu încetul oamenii au observat un lucru curios în viata lui Isus: pe cât era de puternic în a face binele, era total neputincios în a face rau cuiva si au capatat atâta curaj încât s-au apropiat de el, de multe ori chiar cu obraznicie, pentru a-l insulta sau chiar pentru a-l provoca sa se foloseasca de puterea miraculoasa, de care erau siguri ca o are chiar împotriva lor. Dar nu, el nu se foloseste de puterea sa nici chiar pentru a se apara pe sine. Este flamând, dar nu schimba pietrele în pâini pentru a se satura (Mt 4,2); este însetat, cere si asteapta ca o simpla femeie samariteana sa-i dea sa bea (In 4,7); este pironit pe cruce si sufera îngrozitor, dar nu se roaga pentru sine ca Tatal sa-l elibereze, nici nu asculta de glasul acelora care îi cer sa se coboare pentru a vedea minunea si pentru a crede (cf. Mt 27,42).

Un autor englez zicea: Aceasta rezerva pe care el o face în întrebuintarea puterii lui supranaturale formeaza capodopera lui Cristos: un miracol moral suprapus unui miracol fizic.

Ascultarea cuvântului lui Isus este un lucru mai de pret decât minunea. Când toti îl cautau pentru a vedea minuni si a beneficia de ele, Isus le spune ucenicilor: Sa mergem în satele si orasele vecine ca sa predic si acolo, fiindca pentru aceasta am venit (Mc 1,38). Martei, care voia sa-i pregateasca lui Isus un ospat minunat, îi raspunde ca Maria a ales partea cea mai buna (Lc 10,42). Din ascultarea cuvântului se naste credinta si din credinta se nasc faptele de caritate (Gal 5,6) si din ele, ca dintr-o mama, se naste minunea. Sutasul roman, care a venit la Isus sa-l roage sa vina si sa-i vindece sluga, îi spune: Mergi si precum ai crezut sa ti se faca tie si în acel ceas sluga i s-a vindecat (Mt 8,13); femeii bolnave de hemoragie îi spune: Încrede-te, fiica! Credinta ta te-a mântuit (Mt 9,22); celor doi orbi care strigau: Ai mila de noi, Fiul lui David! le pune întrebarea: Credeti ca pot sa va fac aceasta? si la raspunsul lor afirmativ le zice: Sa vi se faca voua dupa credinta voastra si li s-au deschis ochii (Mt 9,29-30); numai la Nazaret, în localitatea sa de bastina, nu a facut multe minuni. Cauza? Necredinta lor (cf. Mt 13,58).

Toti oamenii ar vrea sa vada minuni, dar atât de putini sunt acei care îi asculta cuvântul si-i împlinesc vointa. Ispititorul din pustiu îi cere semne si minuni (cf. Lc 4,3,13); fariseii si carturarii îi cer semne si minuni, dar nu primesc (cf. Mt 12,38-39); Irod cauta sa-l vada, sperând în spectacolul unei minuni, dar nu primeste (cf. Lc 23,8); nici de pe cruce nu coboara, desi i se cerea aceasta pentru a crede (cf. Mt 27,43). Isus a facut minuni pentru cei care cred în cuvântul sau, ca sa se bucure de învierea lui, pentru a intra într-o mai mare intimitate cu Dumnezeu prin speranta si iubire. Cum poti spera sa vezi împaratia lui Dumnezeu, daca nu asculti, nu crezi si nu împlinesti cuvântul Domnului?

Minunile lui Isus au aratat tuturor oamenilor ca Dumnezeu este prezent în istoria omenirii, ca sustine pe toti cei de bunavointa care duc lupta de eliberare de sub jugul pacatului, al diavolului si mai ales împotriva autosuficientei.

Minunile sunt o chemare la angajarea noastra totala de a fi, asemenea sfântului Paul, totul pentru toti.

Minunile sunt un semn ca împaratia cerurilor a aparut deja pe pamânt, ca este în mijlocul nostru (Lc 17,21), ca în Isus s-a facut vizibila dragostea lui Dumnezeu fata de om; ca el îsi realizeaza opera rascumpararii luând asupra sa neputintele noastre, cum spune profetul Isaia citat de evanghelistul Matei (8,17). Chiar daca începutul împaratiei lui Dumnezeu s-a bucurat doar de câteva minuni totusi ele dau motiv suficient de speranta ca în cele din urma Dumnezeu va înlatura moartea pe veci si va sterge orice lacrima din ochii nostri (Ap 21,4). Putem grabi ziua acestei eliberari încercând a lua asupra noastra necazurile, neputintele, bolile si chiar pacatele altora, aducând o clipa de bucurie, demonstrând prin speranta personala victoria binelui, ca viata nu este o istorie povestita de un imbecil, cum spunea un personaj al lui Shakespeare, cât mai ales un mijloc necesar în a-l cauta pe Dumnezeu, un efort personal, uneori eroic, de a-l gasi, fiindca daca la viata naturala ne-am nascut fara voia noastra, la viata supranaturala nu ne putem naste decât cu aportul vointei noastre, dupa spusele sfântului Augustin: Dumnezeu te-a creat pe tine fara tine, dar nu te mântuieste pe tine fara tine.

Sa-l rugam astazi pe Isus ca sa ne întinda mâna si noua, sa ne ridice din frigurile pacatului! Fiindca, dupa spusele sfântului Ambrozie, febra ridica temperatura trupului de parca arde, iar pacatul ridica temperatura sufletului, ba chiar îl incendiaza, fiindca febra noastra este zgârcenia; febra noastra este necuratia; febra noastra este destrabalarea; febra noastra este ambitia; febra noastra este mânia, mai presus de toate, febra noastra este mândria, minciuna, lacomia etc.

Doamne, întinde-ti mâna si spre noi si ajuta-ne sa ne ridicam, ca sa fim de folos altora, sa te slujim pe tine în fratii nostri, întinzând mâna tuturor acelora care au trebuinta de caritatea noastra. Amin.